°

The Barbarians

Giù A Sud

Bloop

Și-acum asta!

Nici n-a trecut o lună de la tulburarea încercată în autobuz, când s-a urcat un negru, un negru foarte negru, spre care degeaba am încercat să nu privesc direct, care avea ceva atât de neliniștitor… Ținea o plasă cu banane foarte galbene, el, cel foarte negru. Imaginea se decoda prea repede și abundent în mintea mea, deschizând prea multe taburi și blocând respirația, Iisus crucea, negrul plasa, bananele abia cumpărate… Și acum asta! 

Il Paradiso

Il Lungomare

Întunericul

O, în ce clădire minunată ne mutam! Intram dinspre săpătură pe ușa turnantă și în loc să ne oprim la bancomat, ne duceam să lucrăm. Parterul era un mic oraș compus din farmacii Sensiblu, prin care te plimbai în voie, parfumându-te în gât cu hexoral și în nas cu rhinxyl, în așteptarea liftului. Toate eram bucuroase, ne scăldam în hustenbonbons și ne miram de luminile puternice, ce de-a electricitate se consumă aici, ce abundență pentru noi, ăștia, care ne spălăm cu strângere de inimă. Ceva din bancomat fusese totuși păstrat, dezvoltat și interpretat, astfel că la fiecare tejghea de farmacie era câte un funcționar bancar de sex tânăr, care te întreba ce te doare și de câți bani ai nevoie, apoi ți-i elibera pe rețetă. Patinam pe pardoseala strălucitoare a micului oraș farmaceutic și mă intersectam cu diferite colege, la fel de fascinate și ele, cu zâmbete până la urechi și gesturi afectuoase față de pereți și mobilă, că așa îți vine să le mângâi de curate și lucioase ce sunt! spunea A., mă bucur ca un copil! spunea AC., eu nu mai plec de-aici! spunea ACC. Apoi una dintre noi întreba unde avem repartiție și privind la patinoarul acela împânzit de Sensiblu-uri, mă hotăram că e timpul să-l părăsesc. Luam liftul până la ultimul etaj, să fiu cât mai departe de paradis. Intram în lift împreună cu două fete care împingeau un căruț acoperit cu pânze albe. Când am ajuns la ultimul etaj, al 11-lea, al 22-lea, al 121-lea, se făcuse întuneric. Am pășit pe o platformă în care șuiera vântul. Etajul propriu-zis era încă în construcție, sau construirea lui fusese abandonată, lipseau laturi și acoperișuri, din betoane ieșea armătura de fier ruginit. Nimic nu sugera că etajul ar fi fost cândva întreg și apoi grav avariat. Era clar că nu existase niciodată un ultim etaj complet. Practic, toate Sensiblu-urile alea acceptaseră un sediu incomplet și aleseseră să ignore riscurile. OK! am făcut, de parcă cineva aștepta de la mine vreun OK-ul. Am continuat să explorez nivelul acela friguros, accidentat, precar, ruginit, în timp ce fetele care urcaseră cu mine zâmbeau amuzate de frumusețile pe care le descopeream. Deci aici nu e lumină decât când iese Luna dintre nori! am exclamat victorioasă. Perfect!

Talpa curcubeului

Voi urca muntele ăsta, am zis, ca să văd cum stau lucrurile. Era un munte ca la manual, dur, conic, verde închis și răcoros. L-am urcat fără grabă și m-am oprit pe un pisc să culeg imaginea de ansamblu. Odihnitoare, așa era. De jur împrejurul muntelui se întindea marea, întunecată și liniștită. În zare se vedeau pânze roșii. Apropierea ei era șocantă, mi se părea că dacă aș inspira puțin mai puternic, aș trage în piept și niște valuri nu doar aer. Apoi a început să ningă ca-n povești, cu fulgi mari, ca de lebădă. Muntele se învelise în pătura de zăpadă când am auzit în spatele meu un strigăt prietenos – Doamna! Doamna! Veniți și în partea astalaltă! M-am întors cu spatele la mare și am reluat urcatul. Bătrâna care mă strigase se oprise din măturat zăpada de pe-un drum pietruit și îmi făcea semne veselă: mergeți să vedeți și curcubeul! Curcubeul îl vedeam deja dar mi se părea că ar fi destul de ușor să ajung la piciorul lui, numai ocolind puțin culmea pe care mă aflam. Și chiar așa a fost, am ocolit ce am ocolit și am ajuns fix sub talpa curcubeului, care acum din ochii și din inima mea pornea ca un arc de lumină colorată. Aveam senzația că aș putea să îl apuc cu mâinile de margini și să trag de el ca de o perdea, să desfășor spre mine tot metrajul ăla de curcubeu, să îl fac maldăr la picioare, să plec acasă cu el la subraț. Apoi chiar am plecat, fără el, am ajuns în București, căutam Cimitirul Evreiesc, treceam Podul Mincinoșilor și Podul din Manarola, când am ajuns la cimitir se făcuse întuneric și regretam că nu mai puteam să văd lucrurile pentru care eram acolo. Când să plec cu coada între picioare, primarul a dat startul unui festival în cimitir și din morminte s-au ridicat zgârie-nori decorați cu neoane colorate, clipocitoare, vorbitoare, cu jocuri complexe și mesaj surprinzător. Eram emoționată. Ce frumos, îmi șopteam în palmă, ce păcat că sunt așa de departe de casă.

Intervenția divină