Vietato sostare

Lumea cealaltă

Cartea

Descuiam ușa, intram în casă și din întunericul holului venea tata. Ținea în mâini o carte deschisă și privea spre ea fascinat – ia uite ce am găsit, m-am gândit la tine, vezi și tu dacă te interesează… cartea era mare, pătrată, cu coperte pastelate și tata avea grijă să o țină perfect orizontală, să nu se verse ceva. Dintre pagini se ridicau dâre de parfum șerpuitoare, trebuiau doar prinse în sticluțele potrivite. Daa, daa, vreau, îi spuneam lui tata, care ținea în continuare cartea ca pe o farfurie cu supă fierbinte. Vreau de mai multe feluri. Apoi m-am aplecat peste carte să îmi aleg și am văzut că paginile cuprindeau un fel de prognoză horticolă, întinsă pe mult timp, pe zile, pe nopți, pe ore. La noapte va înflori regina-nopții, poimâine la 11 dimineața – apogeu petunii, pe 1 august vor putea fi auziți clopoțeii de pădure, etc. Și cum mă pregăteam așa să prind fiecare parfum în sticluța lui, îl aud pe tata mormăind încurcat: – Eu am zis că astea sunt oferte, dar când colo sunt despre tine. Păi, oferte, daa, cumpărăm tot – i-am zis, iar el tot încerca să explice că nu se poate cumpăra nimic, că parfumurile alea sunt fragmente dintr-o carte despre mine. M-am speriat foarte tare când am înțeles. Mă îngrozea gândul că viața mea se găsea într-o carte, de cumpărat, în magazine, în vitrine, la chioșcuri, și că putea să încapă pe mâinile oricui. Cum facem să o retragem? am întrebat. De ce să o retragi, întreba tata fermecat, e ceva foarte frumos, mie mi-ar fi plăcut să-mi facă cineva o carte ca asta.

Bufetul suedez

Ne cazaserăm într-un spațiu modern, aproape deschis. Până să ajung la dormitorul meu, treceam prin toate celelalte dormitoare, pe alocuri aparatul detecta vânzoleli accentuate. Dar și ei, ca să ajungă în dormitoarele lor, trebuiau să treacă prin dormitorul meu, doar ca să vadă că nu sunt acolo. Și cu toate că erau mulți pereți de sticlă, ciudate erau alte lucruri, ciudate erau normalele, adică. Ciudat era că tot trebuia să apeși pe o clanță, să declanșezi un scârțâit și un fin zăngănit, să inhalezi un aer mai cald și mai închis, să îți construiești o prezență mai absentă, să îți spui ok, asta e realitatea, nu ești singurul căruia i se întâmplă realitatea însăși. După o noapte nedormită coboram în sala de mese și mă plimbam cu farfuria în mănă, punând din când în când pe ea câte ceva, la câte o bornă. Bufetul suedez era infinit, mersesem deja în jur de 4 kilometri printre platouri, când m-am hotărât să mă întorc. Dar nu m-am întors ca să mă așez la masă, ci ca să o iau de la început, notând, de data asta, ce lipsește mai mult, care au fost alimentele spre care s-au îndreptat ceilalți, ce platouri au golit. Apoi m-am dus la o fereastră care dădea spre pod și de-acolo am privit oameni și șalupe. Păreau la fel. Veneau grăbiți. Treceau. O femeie blondă, îmbrăcată în alb și duhnind a eleganță de la o poștă, m-a privit panicată și revoltată, ce e porcăria asta a zis. S-a îndreptat spre un perete, începând să îl lovească cu tocurile ei ascuțite. Peretele se sfărâma imediat și dincolo de el se săpa o gaură și gaura se lărgea cu ușurință sub tocurile ascuțite, parcă totul era construit din lemn putrezit. Era într-adevăr umbroasă surpătura din acel zid de rezistență.

Poze

Se duceau în curtea școlii să își facă poze, îmi spuneau cele două fete în rochii lungi și negre, din pânză topită. Mă duceam și eu în urma lor, fără veselie. Ajunse în mijlocul terenului, cele două s-au ridicat la cer, oprindu-se din zece în zece metri să își facă selfie-uri. Nici măcar n-au sărit! mă miram cu tristețe. Nici măcar nu și-au luat avânt! Apoi lângă ele au apărut alte două fete, în rochii lungi din pânză topită roz-acadea. Nu erau așa de slabe ca primele, poate nu vor reuși să se desprindă, îmi spuneam. Dar și ele se ridicau și își făceau selfie-uri. Mă uitam așa ca după fluturii de varză, când umblă ei câte doi. Voiam să le spun cum eu tot timpul crezusem că genul ăsta de poze sunt ori fotoșopate, ori luate din unghiuri înșelătoare. Dar nu eram sigură că le admiram, așa că am tăcut. Mă uitam la ele mai mult ca la niște baloane. Mă îndepărtam și mai aruncam o privire în urmă, la fetele plutind deasupra terenului de sport. Era foarte frumos, dar și foarte urât. Îmi venea să vomit din cauza imaginilor.

Interstellar da’ pe albastru. Valurile nu erau munți, valurile erau un curcubeu albastru închis. Hai s-o tăiem de-aici, spuneam, până nu se pune în mișcare. Mă întreba Ce e ăla? Iar eu îi răspundeam Acela este un mare frisbee.

Mergeam în tabăra de înot creativ. Deși participam la toate probele, nu colectam toate stickerele. Participam la proba de sărituri de pe stâncă, la proba de canal șerpuitor, proba de păstrăv și proba de mâl, proba de Dunăre, proba de Olt și proba de bazin închis. După fiecare probă, ne retrăgeam la vestiare sau la sala Pansamente. Aici intrau cei cu julituri să îi întrebe de sănătate pe cei cu vertebre rupte. Eu așa făceam. În timp ce mă pictam cu rivanol pe coate, îi țineam de vorbă pe imobilizați, iar ei, în general, îmi enumerau toate lucrurile de la care trebuiau să își ia adio. Uneori, pentru a elibera sala Pansamente, imobilii erau mutați în sala Morți. În ultima zi a taberei mă vânturam pe holuri, protestând. Participasem la toate probele dar nu voiau să-mi dea adeverința de absolvire sau diploma. Îmi lipsea un abțibild, pentru că juriul fusese neatent. Acum trebuia să caut persoanele din juriu care deja plecaseră acasă. Luam trenuri și autobuze, sunam la diverse uși, îmi răspundeau copii și bătrâni, nimeream în aniversări și parastase, în holuri întunecoase, sau cu oglinzi, sau cu miros de mâncare, trebuia să las vorbă, să obțin stickerul lipsă prin interpuși, să înduplec vecini, să mituiesc adolescenți, să îmi prezint evoluția, să fac istoricul întregului meu parcurs. Mă întorceam amărâtă în tabără, așteptând festivitatea. Nu întruneam stickerele, dar voiam să asist la premierea celorlalți. Mie îmi lipsea un sticker cât palma, care mă înfățișa pe mine, surâzătoare, în spatele unei oi rătăcite, înaintând prin Franța.

Inocenții

Mă chinuiam să scap dintr-o casă. Mă chinuiam, oare, să scap de la serviciu? Reușisem să ajung la etajul 2, ultimul. Fugisem, părea că cineva mă cronometra, urmăritorii, spectatorii. Misiunea era să scap, să folosesc ce mijloace vreau, dar să ajung dincolo de zidul casei. Nimeni nu reușise asta, pe caldarâm era plin de morți. Mă aplecam peste fereastră și priveam oasele însângerate făcute fărâmițe. Mă bucurasem ca de o reușită remarcabilă de faptul că ajunsesem la ultimul etaj, mi se păruse inițial că nimeni nu mai ajunsese la etapa asta, eram convinsă că odată ce-ai ajuns la ultimul nivel, evadarea e ca și rezolvată, se ivește o scară exterioară, un burlan, un cablu, un castan, și totul merge ca uns! A, eu nu pot să sar! am zis tare, în caz că cineva se întreba de ce nu fac nimic interesant. Apoi studiam cadavrele și constatam că nici predecesorii nu avuseseră nicio șansă. Adică fereastra era în așa fel poziționată față de zid, zidul era în așa fel de înalt și de apropiat, încât singura variantă era să te faci zob. Am rămas la fereastră, examinând alte oferte, căutând instrumentele, adjuvanții, placajul care să facă puntea între fereastră și zid, frânghia, creanga. Nimic folositor. În schimb am constatat că imobilul din care voiam să scap se afla pe locul ocupat în prezent de Palatul Suțu. De pe geam, puteam vedea un chioșc de ziare – da, mai există – pe tejgheaua chioșcului puteam vedea scoase la vânzare și niște vechituri lipsite de farmec, podoabe, jucării, bibelouri, și câteva cărți second-hand. După ce în primă fază mi se părea că văd o pagină de Google crepusculară, am recunoscut coperta unei cărți – “Inocenții”. Am întins mâna, am luat cartea și am început să o răsfoiesc, apoi am pus-o la loc. Nu am chef de așa ceva acuma, aș fi vrut mai degrabă un SF psihologic. Vânzătorul oftează și, pentru că n-am de lucru și îl invit să își descarce sufletul, mă întreabă: Ce v-a făcut să vă răzgândiți? Prețul nu poate fi un motiv. Știți ce carte extraordinară e asta? Știți câtă nostalgie e în paginile astea? Mă gândesc ce să îi răspund (1. Nu pot s-o car 2. O am și eu acasă 3. M-am săturat de vintage), apoi o scald cumva și cumpăr cartea. După care revin la problema nerezolvată a evadării. Cu mare regret ajung la concluzia că de la etajul acela, clar nu pot părăsi casa. Mă mai uit umpic la cei care au sărit, apoi, cu mare greutate în suflet, încep să cobor scările. Ajung la parter, ies în curte și de-acolo studiez îndelung clădirea. Mi se părea că vina acesteia ar fi trebuit să fie vizibilă.

Mai târziu am revenit la aceeași fereastră de la etaj. În curte râma un fel de picamer hidraulic, un animal, un tapir cu trompa plină de noroi. Țăranii, gospodarii, hingherii încercau să îl prindă, iar el le aluneca printre degete grație noroiului de care se înconjura.