Copiii

Coboram dealurile și îmi era tot mai greu, când mi-am dat seama că totul e din cauza burții. Creștea câte umpic cu fiecare pas, ca și când pașii ar fi acționat o pompă. M-am dus repede și tot crescând în circumferință la policlinica sătească și aceasta era ultraperformantă, pentru că așa sunt toate lucrurile la țară. Și m-am întins pe un pat și m-a examinat o doctoriță care nu cred că avea 14 ani, pentru că la țară copiii sunt geniali și școlile sunt foarte bune și e un fenomen normal să vezi copii specialiști în diverse domenii. Și doctorița, timidă dar optimistă, m-a informat că sunt gravidă. Am vrut să îi zic că nu e posibil dar mi-am luat repede seama, căci la țară totul e posibil grație progresului științei, așa că în loc să obiectez, am început să o cred și să mă bucur, începea să-mi placă cum creșteam ca cozonacul în cuptor, și pentru că tot erau ei așa de avansați, am întrebat – cu cine? cu cine sunt gravidă? Și răspunsul a sosit neîntârziat, un prieten pe care nu îl mai văzusem de pe vremea când avusesem holeră, pe la sfârșitul copilăriei. Mă uimea această alegere care în mod cert nu fusese a mea, dar care părea să respecte interesul copilului, pregătindu-i niște date genetice drăguțe și fiabile, asigurându-se și de absența vreunui conflict de ordin psihologic. Eram foarte mulțumită, mă gândeam deja la scutece, la hăinuțe, la viitoarele sărbători organizate în jurul copilului, la toate rudele care își vor pițigăia glasurile la el. Incredibil, îmi spuneam, cât de departe a ajuns știința.

Când venea Crăciunul, făceam prăjituri, împodobeam un brad mare și invitam musafiri. Veneau familii prietene, cu copii mici, intrau pe ușă cu brațele pline de cadouri, iar eu îmi dădeam seama că am pregătit aproape tot, dar nu am niciun cadou pentru copii. Copiii își dădeau și ei seama și așteptau în continuare descumpăniți să găsesc o soluție, iar eu uitam de masa festivă și răscoleam toate dulapurile căutând ceva, orice, care să poată bucura un copil, dar nu găseam nimic, numai obiecte vechi, din lemn, vopsite urât.

Înainte de a naște copilul acela, mă duceam la cel mai sinistru individ și îi spuneam – vezi că eu mă pregătesc să nasc, vei avea de plătit creșterea copilului. Și acela încuviința, chiar dacă, evident, nu era tatăl și nu avea niciun alt rol în afară de acela de a fi oribil. După ce încuviința, pleca, îl urmăream cu privirea și constatam că purta o geacă din rayat mărunt, cărămiziu aprins, lucru care mă deranja enorm, pentru că nu i se potrivea deloc, în schimb mi se părea că mi s-ar fi potrivit mie.

După ce pleca, mă duceam la toaletă, mă spălam pe mâini și îmi trăgeam sufletul în oglindă. Apoi în oglindă apărea coafura auditoarei care îmi spunea mieros Domnișoara-Domnișoara, ce bine că v-am prins! Eu îi spuneam, m-oți fi prins dumneavoastră dar eu trebuie să intru la veceu! Și intram, m-așezam pe veceu, și fereastra mică din partea de sus a ușii se umplea de chipul auditoarei, care îmi zâmbea enigmatic. Domnișoara, aici stau! repeta din când în când, zâmbind mândră de ispravă. În curând, văzând-o cum stă nedezlipită de fereastră, s-au adunat mai multe persoane curioase, să afle ce se întâmplă, care e punctul de atracție, și uite-așa stăteau toți colegii și vizitatorii și se uitau la mine de partea cealaltă a ușii, în timp ce eu stăteam pe veceu, neîndrăznind să fac nicio mișcare.

 

Viitorul

Mmm, ce interesant! Bunică-mea de la țară, aia nebună și afurisită, care schilodea câinii și porumbeii, încă trăia și era în formă, încă încăpea în rochia de poliester neagră cu flori portocalii, încă urca dealurile sprintenă. Dar și eu… încă eram acolo ca s-o omor. Noaptea așteptam să se culce în coșar, se întindea acolo direct pe știuleții de porumb, ca să sperie șobolanii, iar când începea să sforăie, aruncam peste ea trei saci de mălai și trei de făină. Și așteptam să se oprească din respirat. La ziuă încă se mai auzea un firicel de horcăit, așa că o târam la râu și o țineam cu capul în apă mult și ca să fim totuși siguri, îi înfigeam și un cuțitoi în spate și ascultam cu apa râului îi intră în plămâni și-i spală alveolele, urmăream și bilele de sânge care alunecau în apă cum se duc în jos, spre vărsare, întrecând rațele. Apoi o scoteam pe bunică-mea moartă, o târam până acasă și o întindeam pe pat, așteptând să se întărească. A doua zi dimineața învia iar, deși pe noapte fusese moartă, acum respira tot mai egal, părând să se odihnească tot mai bine, în timp ce pe mine mă apuca disperarea. Baba se trezea, lenevea cu ochii mijiți, amenințându-mă cu pușcăria și, drept să zic, mă speriau și una și alta, și pușcăria pe care urma să o fac pentru omor, și faptul că după atâta omor femeia nu murea. Iar de disperare am sunat-o pe mama: vino să mă ajuți cu soacră-ta că nu pot să o omor singură. Și mama a venit să mă salveze, dar și ea era un copil, habar n-avea, iar baba ne amenința acum pe amândouă. Într-un final, nebuna s-a ridicat din pat și a început să ceară tăvi cu jăratec & cal: aduceți-mi geamantanul ăla mare cu care mergea toată familia pe litoral! Și noi i-l aduceam terorizate. Iar la sfârșitul sfârșitului, bătrâna ne urla, înșfăcând geamantanul plin de lucruri pentru drum: – Și dacă vreți să nu înfundați pușcăria, lăsați-mă să intru în PSD! Apoi dotată cu tot ce trebuie, pleca să își făurească viitorul.