Vraja mării

Mă dureau destul de ascuțit genunchii, rucsacul era și el greu, mă întrebam dacă în timp ce îl car se mai strică ceva, dacă se mai adâncește un spin osos în trohlee, dacă își mai dispută o stalactită și o stalagmită vreun milimetru de spațiu articular. Și rămăsesem așa cu privirea absentă spre valurile exagerat de albastre și valurile băteau vuuup … vuuup … vuuup … și găseam un fel de liniște în durerea aceea constantă, adică uneori mi se pare că e mai simplu să nu existe respiro, să nu existe ritmicitate, să nu te bucuri de lipsa durerii, pentru ca apoi – jmaf! să se reia șocurile. Și stăteam acolo în acea durere monotonă și priveam valurile, imaginându-mi că la un moment dat o să mă descalț și apa rece o să-mi cuprindă gleznele și o să-mi urce pe șira spinării și o să-mi intre în urechi… mă gândeam eu așa vag… în timp ce îmi reglam oasele în mersul exagerat de lent, când, bună ziua, îmi dau seama că cei doi bărbați îmi zâmbesc tot mai de-aproape. Șireturile ecusoanelor lor sunt la fel de albastre ca valurile. Pe micul stand se află niște cărți, bănuiesc. Nu prea vreau să privesc spre ele. În spatele celor doi bărbați e un ecran pe care se derulează valurile sus menționate, dintre nori răzbat niște raze aproape albe și pe valuri încep să plutească litere. Așa se prezintă deci la Bookfest standul Martorilor lui Iehova și iată, probabil că par să descopăr lumina, speranța sau credința, cei doi bărbați arată bine, aș menționa, un fel de cowboy corporatiști, îmi place că au barbă, nu știam că Martorilor lui Iehova le este permisă barba. Cam asta cred că mi-a plăcut cel mai mult la Bookfest, habar nu aveam că e posibil așa ceva, deși două căsuțe mai la vale se comercializa Coran proaspăt, cu caligrafia încă udă. Îmi place de-adevăratelea, îmi place că standul Martorilor lui Iehova e lângă secta SF sau după cultul poezie sau mai sus de templul Crime Scene sau peste drum de Catedrala Mântuirii Neamului Humanitas, sunt totuși comice aceste religii și erezii, e drăguță forfota adepților, ca o nuntă de furnici, ca fălcile de veverițe.

San Cataldo

Vuup-vuup, vuup-vuup, scannerul se plimbă vuup-vuup, diapozitivul stă în fața mea câteva secunde apoi e înlocuit, vuup-vuup, alb-negru, mono, gri, unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, vuup-vuup, gri, negru cu alb și alb cu negru, și gri, câteva secunde, de parcă trebuie să memorez totul, toate găurelele din zid, toți zgrumțurii, să fiu gata oricând să le reproduc în vuup-vuup, în ordinea corectă, unu, doi, altfel nu mai ies din scanner nicicând, nu mă mai nasc dar nici nu mai mor, și nici nu se mai deschide zidul și nici nu mai trece luna peste fântână, și trebuie să țin minte piatră cu piatră, cruce cu cruce, cheie cu cheie, nod cu nod, treaptă cu treaptă. Și cum stau culcată, tubul se rotește cu mine, acum stau în picioare și aștept ca o rachetă, poate că m-au construit ca să mă trimită în spațiu, și piatră, cruce, nod și treaptă și Anubis ține crucea ankhă mai întâi ca pe-o cheie, apoi ca pe-o sacoșă, apoi ca pe-o lesă, apoi ca pe-o cartelă, apoi ca pe-un multimetru. Apoi îmi dau seama că mă aflu în chiesa lui San Cataldo, probabil a costat cam mult biletul, probabil că de banii ăia chiar n-am avut ce vedea, dar nu mi-a părut prea rău, iete ce de-a piatră și ce piatră strâmtă și înaltă și ce cruce roșie, nu e nici măcar sticlă, e o cruce electrică, dar nu e nici măcar malteză, dar nu e nici măcar vopsită, e doar marcajul că aici e Trusa, trusa medicală, dulapul din baie, spirtul și pansamentul, leucoplastul și rivanolul, lidocaina, penseta lungă pentru scos monedele blocate-n gât și pentru întors vinetele puse la copt pe ochiul aragazului. Acest fort ne apără, într-un final. Dar până să ne apere, ne distruge. Îmi dau seama că la intrare stau și așteaptă oameni, de parcă fiecare din ei ar vrea să rămână singur în scanner, în biserică, în piatra asta, și mă întorc spre ei și le zic lucrul important pe care tocmai îl descopăr: vedeți voi San Cataldo ăsta? Ei, tot așa e și la piramide!

Unii oameni tremură

Cobora scările și asta era de-ajuns. Cobora scările și asta ar fi trebuit să fie de-ajuns. Degeaba cobora ea scările, că noi tot greu pricepeam și tot repede ne apropiam. Cobora scările în rochia aceea delicată și învolburată cum numai florile, ca Degețica îmbrăcată într-un iris, împingând cu Papucul Personal, adică al Doamnei, câte un tiv de petală, și purtând pe-un braț parcă un alt braț, un braț de alte flori, parcă, ce știm noi, ca și când ar fi coborât treptele Stării Civile, și fericită, ca la manual, adică, hotărâtă să ne mintă, să ne spună am făcut ce am vrut, am făcut ce am simțit, asta am simțit, un braț de gladiole? un braț de iarbă pentru capre? strigându-ne: care mai vrea? Și noi ne apropiam și vedeam că duce un braț de baghete franțuzești. Și ea ne îndemna: rupeți câte un colț, sunt calde. Și când să rupem câte un colț, înțelegeam că alea nu erau baghete franțuzești deloc, nu, nu erau nici proaspete, erau un fel de bastoane buretoase și noi rupeam câte un colț și ne uitam la el, apoi una la alta, iar ea râdea, o amuza teribil dezolarea noastră, și, ce să vezi, continua să coboare deși nu mai erau scări, cobora, cobora, și se păta tot mai tare la ochi, se mânjea, în jurul pleoapelor apărea mai întâi o dâră de creion negru, apoi mai multe dâre suprapuse și neclare, iar rochia mov se zdrențuia pe la margini și la momentul ăsta nu ne mai era doar rușine cu ea, pentru ea și în locul ei, la momentul ăsta deja ne doream să îi condamnăm public coborârea, să le-o arătăm fetelor și să le zicem – mamă, voi să nu vă purtați ca pațachina asta, apoi să semnăm o hârtie de ieșire, de încetare, de disociere și să o punem într-o urnă, oprindu-ne câteva secunde cu hârtia în fantă, jumate în cutie, jumate afară, pozând pentru presă, nu zâmbind încrezătoare, ci pufnind… pufnind cum? în sfârșit, ca niciodată, pentru prima oară… pufnind introvertite!

Cel de-al doilea Eugen, ba poate chiar al treilea, venea la mine cu o agrafă urâtă și ieftină care imita o agrafă frumoasă și scumpă, o agrafă de prins părul, din plastic care imita aurul, cu cioburi care imitau nestematele. O ținea în căuș, parcă să nu se verse, și mă întreba – asta n-are valoare, nu? vrând să-mi arate că ceva-ceva știe. Iar eu confirmam – nu, asta chiar n-are nicio valoare! Și-atunci dacă am furat-o, mă întreba, înseamnă că n-am de ce să fac pușcărie! Iar eu îmi dădeam seama că cea de-a patra, cincea, șasea Elenă făcuse plângere că i se furase urâțenia de agrafă ieftină, poliția ne înconjurase deja iar cel de-al doilea sau poate al treilea Eugen tremura, cerându-mi mie o interpretare, nu justiției, nu poliției, nu reclamantei. Stai liniștit, îi spuneam.

O gură de apă, vă rog!

Continuam de unde rămăsesem, de la intrarea în muzeu, semăna cu intrarea în mausoleu. Ceva îmi amintea de picturile murale cu șoimi și pionieri. Unii dintre dintre acei copii aveau expresii ticăloase sau fețe înfricoșător de portocalii, în ochii unora se citea satisfacția, în ai altora panica, și toți participau la același experiment. Intram în muzeu și ne așteptam la o capcană, ca în Căsuța Surprizelor, ne așteptam să se blocheze ușa și să vedem venind cu viteză un tren. Totuși, când m-am desprins de grup, am identificat o ușiță, nu mai înaltă de 50 de centimetri, o ușiță din scânduri proaspete, nelăcuite. Ia te uită, m-am mirat, ceva nou în clădirea aceasta istorică, sigur e un indiciu. Și am deschis-o și m-am strecurat prin ea și am ieșit într-o grădină vastă, ondulată și colorată minuțios, punct cu punct, floare de mărar cu floare de mărar, măr cu măr, livadă cu livadă, spic cu spic, căci la margini erau livezi și culturi de cereale. Mă plimbam prin grădina dichisită și în același timp parc-o priveam din avion, îi vedeam de sus răsadurile, pătrate de culori diferite, dar îi simțeam și dâmburile și rădăcinile sub picior. Și totul era verde cu puncte roșii. Verde cu puncte galbene. Verde cu puncte albastre. Și verde cu oi. Au apărut la un moment dat și câteva oi, să dea căldură peisajului. Și imediat am simțit și umezeală rece sub tălpi, pârâiașe, un izvor, și cum mă bucuram în gura mare de oi, au început să se strângă și japonezii, cu aparatele lor foto, pozând, pozând de zor. Eram așa de încântată că mă încumetasem să ies pe poarta raiului, pe ușița aceea de scândură proaspătă, care îmi amintea de fazele incipiente ale construirii unui sicriu. Ce bine că ieșisem de sub cupola de piatră în acea verdeață gospodărească. Inhalam cât puteam, apoi mă întorceam la excursia organizată, reintram în muzeu și reluam plimbarea culturală, în multe spații se zugrăvea și ne opream să admirăm clasa muncitoare cu trafalet și bidinea. La ieșire nu exista un magazin, dar era un restaurant și am fost șocată să descopăr că în el se cânta fado. Încă și mai uluită eram de faptul că la o masă stătea vară-mea și că a început să cânte ca o angajată, cam cum cântau mesenii la revelioanele televizate. Și încă și mai șocată eram auzind ce voce puternică și modulată avea vară-mea, căreia nu i-a plăcut niciodată să cânte, și ce interpretare originală și fermă ne oferea, eram cu adevărat surprinși că în loc să ne facă de râs, ne făcea mândri, privilegiați, norocoși, era ceva de nerecunoscut vară-mea, cum cânta ea un fado strașnic, c-un aer de parcă ar fi fost la medic și i-ar fi spus ce o doare. Noi am ales-o, apoi! Trecând printre mese, am luat-o de un braț, iar ea ne-a urmat, supunându-se regulii jocului.

Ia uite ce lacăt mare am eu! îmi zicea. Așa, și dacă-i mare, ce? întrebam. Păi cum, îmi răspundea, păi da bineînțeles! Cu cât e mai mare, cu atât e mai puternic! îmi spunea. Da, dar e de plastic! îi spuneam, și iute luam un ciocan și făceam lacătul țăndări. Nu regretam. Acum vedeam ce conține. Apoi mă pregăteam să părăsesc muzeul. Treceam pe lângă recepție și odată cu mine trecea un preot, doar că el se oprea și le întreba pe recepționere – Aveți voie să vă miruiți? Și ele ziceau da și se ridicau de după tejghele și formau un rând ca de iepurași, întinzând către preot pumnișorii, țup-țup, spre a fi miruiți. Apoi pe lângă mine mai treceau și alții, care se opreau să bage bani în lustră și să își facă cruce sub lustră și să se roage la lustră de sănătate. Apoi eu însămi am ieșit pe ușa muzeului și am plătit fix două guri de apă pe care le-am băut de la o țâșnitoare. Ce departe în viitor suntem! îmi spuneam.

Pădurea

Ce problemă! îmi spuneam. Oare care o fi adevărul! Eram în pădure, în adâncul pădurii, era o pădure îndestulătoare, te puteai rătăci, nu primeai doar o coajă acolo. Fugisem de ceva, de tot restul, și deși ajunsesem atât de departe în adâncul pădurii, tot nu scăpam: calea îmi era tăiată de spectre, de holograme, de imagini care se succedau cu atâta rapiditate încât nu reușeam să discern, probabil că din 30 de persoane, rețineam 3, grație culorilor în care erau îmbrăcate sau formelor pe care îmi era mai ușor să le recunosc. Și nici nu știu dacă în afara succedării foarte rapide, nu era vorba chiar de suprapuneri, de colaje, cum ar fi imaginea fetelor venind de la plajă, bronzate, șiroind de apă, însă purtând voalete și banderole negre. Sau imaginea curățătoresei de la Nufărul, aplecându-se și ridicând deasupra capului o halteră. Încercam să-mi văd de treaba mea și personajele astea îmi tot blocau drumul și mă simțeam hărțuită cumva, deși nu îmi adresau nicio amenințare și nicio insultă. Apoi deodată în depărtare a răsunat un fel de veselie și în câteva zeci de secunde am văzut și grupul și grupul chiuia spre mine și mă încuraja – haide, haide, repede, vino! Și îi recunoscusem pe cei din grup, mă bucuram că mă cheamă și îmi luasem avânt, ce bine! îmi spuneam, ce bine că au venit tocmai acum, că mă obosiseră rău spectrele alea care mă asaltau ca un roi de fluturași. Și am luat-o la fugă spre grupul vesel care mă aștepta gesticulând și strigându-mi încurajări ca la o probă din Survivor, dar mi-am dat seama că pentru a ajunge la ei trebuia să trec în fugă pe o bârnă de pământ. Adică prăpastia care săpa pădurea în două era străbătută de o lamă de pământ care se surpa în urma fiecărui pas făcut și bine ar fi fost să merg sigur și repede pe ea, cu tot golul de dedesubt. Și făcusem deja un pas pe fâșia aceea, în uralele grupului care mă aștepta, când m-a apucat meditația și căutarea adevărului. Adică, voiam să știu, de ce întotdeauna ajutorul vine așa, ca o invitație de a-ți rupe gâtul. Grupul acela, de ce nu venea el tot sau pe bucăți cumva, până la mine, sau de ce nu căuta o cale mai sigură pentru mine, de ce toată lumea aia mă încuraja să mă reped în gol. Și m-am supărat, recitându-mi mie însămi diverse justificări: și eu nu am nici pașii siguri, nu prea pot nici să alerg, ce să caut eu pe puntea aia. Și-am continuat să umblu așa prin pădure, întrebându-mă ce anume e intenționat.

Invadatorii

Ne invadau sau ne cucereau. Nu știam care din astea două și nu știam nici care era mai rea. Intrau ființe și lucruri străine în țară, veneau dinspre Piața Rosetti, le însoțeau fanfare, le conduceau copii, pe marginea bulevardului alergau bufoni și maimuțe. M-am cățărat pe zidurile Facultății de Geologie, până la ultimul rând de ferestre, mai erau și alții ca mine, mâncau firmituri de pâine în loc de popcorn, își legănau picioarele în aer, stând cu fundul pe câte-un pervaz, erau și copii pictați pe față, agitând din stegulețe, erau și fete care se dădeau drept băieți. La un moment, în stradă au început să se reverse mafioții, trăgând de vacile lor de porțelan. Aici am început să mă sperii, mi se părea că n-o să mai pot coborî niciodată de pe clădire, mi se părea că toți invadatorii de mai devreme ne păcăliseră afișând fețe prietenoase, or cei care veneau acum aveau figuri feroce, toți purtau haine negre, din mătase, toți aveau dinți falși puși peste dinții naturali, toți purtau ochelari de soare cu rame de aur și trăgeau de câte o vacă de porțelan. Vacile acelea îmi provocau și ele teamă, nu știu de ce, chiar dacă în ochii lor regăseam adânca blândețe bovină. Nu erau din porțelan pe de-a-ntregul, nu erau niște bibelouri uriașe, practic erau niște vaci normale îmbrăcate în porțelan, sau mai bine zis o rasă care în loc de piele se năștea îmbrăcată în faianță, în porțelan alb cu desene albastre, chinezesc, sau englezesc, sau de Delft, sau azulejos, nu știu să zic cu precizie, dar vacile acelea mă îngrozeau, faptul că prezentau o astfel de adaptare, faptul că înăuntrul unei vaci creștea un vițel cu înveliș casant. Mafioții trăgeau vacile după ei ca pe niște tunuri, așteptându-se să ne speriem. Târziu ne-am dat seama că vacile sunt inofensive și că singurul motiv pentru care invadatorii defilau cu ele era acela de a ne arăta ce vom deveni. Asta avea să ni se întâmple, da, invadatorii urmau să ne faianțeze pe toți.

Investiții

România Mică era o țară cu “munți” ca în Grădina Botanică – trei pași Retezatul, doi pași Pricopanul. Mă plimbam prin ea dezamăgită. Era făcută prost, un lanț muntos se sprijinea pe câte-o clădire ca un maldăr de pământ vărsat la întâmplare, iar eu urmam prin noaptea iluminată vag, de neoanele câte unei secții de poliție sau ale câte unui spital, niște drumuri de munte. Nimeream numai în ziduri marcante – zidul CEC-ului, zidul Palatului Telefoanelor, zidul MNAR. Mi se părea că sunt urmărită, că riscam să conduc urmăritorii spre ceva important, că traseul meu și urmele mele ar fi trădat interesul național. Domnule și era atât de săracă și de stupidă această țară de noroi uscat, mi se părea atât de absurd că trebuie să veghez la interesul povârnișurilor ălora, ca și când cineva ar fi desenat ceva cu creta pe asfalt și mi-ar fi zis – ai grijă de desenul ăsta, nu cumva să calce peste el careva.

Tânărul dezinstituționalizat venea după mine. Nu înțelegeam dacă îl luasem de la serviciu sau din autobuz, îi răspunsesem la câteva întrebări, probabil se considera că l-am încurajat, cert e că drumurile noastre nu se mai bifurcau odată, deși mi-aș fi dorit, și iată cum am intrat eu în casă și cum m-am așezat pe un fotoliu la televizor, și iată cum a ocupat și el celălalt fotoliu. Chiar nu mai aveam niciun chef să fiu amabilă, mă întrebam dacă nu cumva greșisem lăsându-l să intre în casă, speram să apară mama sau tata, să îmi explice că individul e o copilul cine știe cărei rubedenii, venit la vreun medic din București. Și totuși nu apărea nimeni. – Deci nu vii! a zis deodată, nervos și amenințător, dezinstituționalizatul. Hait! devine și agresiv. – Unde să vin? l-am întrebat. – Cum unde? a continuat individul, tot mai furios, În pat!

Vorbesc cu mama la telefon, hai, bine, pa, ne vedem în weekend-end, la ora știută. Mama tace câteva secunde apoi îmi spune – Vezi, nu uita să vii la căsuța din Pantelimon, să nu te duci din reflex la vechea adresă. Ceee? Îmi amintesc vag că s-a mai discutat subiectul căsuței din Pantelimon, dar mereu eram preocupată și cu atenția fărămițată. Ia zi acum, o iau pe mama la trei păzește, cât sunt atentă sută la sută, care e faza cu căsuța. Îmi povestește, nu fără teamă, că au trebuit să facă un aranjament, să vândă casele noastre și să cumpere o cocioabă în Pantelimon, o dărăpănătură din aia cu cișmea la stradă ca singură sursă de apă, cu curent furat de la stâlp și cu hainele giorsăite puse la uscat pe-o barieră. Mama se tot scuză ca am ajuns la o astfel de măsură ca să ne întreținem mai ușor. Sunt îngrozită. Disperată și îngrozită. Nu știu pe ce glas să plâng mai întâi. De ce Pantelimon? Cum să plecăm noi din cartierul nostru iubit! Care brusc mi se pare de un lux intangibil. Cum o să mă duc eu la serviciu nespălată? Cum o să trăiesc fără copacii mei și fără păsările din ei? Când am devenit atât de debili încât să ajungem într-o asemenea situație? Cel mai mult asta mă destramă – că nu a fost nevoie de nicio nenorocire exterioară, niciun război, niciun dezastru natural, totul se întâmplă din cauza nivelului foarte ridicat de prostie cu care ne putem lăuda. Se pare că toată viața am economisit prostie, pentru ca acum, în sfârșit, să o investim.

Iată ce m-a deranjat!

Căram după mine o valiză străveche din care ieșeau stinghiile unor hărți pânzate și șireturile unor ierbare și aveam așa un aer de mătușa de la țară a lui Newt Scamander, îngălătă de drum lung și gâfâind cu larghețe pentru toți cei prezenți. Intram în cabinet și medicul se uita la mine ca la o ciudățenie, mirat, drept e, dar fără critică sau dezgust. Se gândea pesemne că e o confuzie amuzantă, că am greșit intrarea și că nepotrivirea se va limpezi curând. M-am așezat fără să aștept vreo invitație și am început să desfac geamantanul, scoțând din el zeci de planșe anatomice viu colorate, desene, fotografii, radiografii, reconstrucții 3D după CT-uri și RMN-uri, manuscrise, ispisoace, diplome cât ușa de mari, le întindeam prin cabinet, puneam degetul pe câte-un detaliu pentru ca medicul să înțeleagă mai repede unde bat, uite, uite, uite, și tot așa, se umpluse camera de probe. Apoi mi-am ridicat fustele și am continuat să-i arăt – uite, uite, uite. De sub fuste ieșeau oasele galbene exact ca în planșe, cioate dezvelite de mușchi, cu mustăți de vene și flori spongioase de măduvă roșie, cu zdrențe de cartilagii cenușii și ligamente desfăcute la capete ca niște sfori ale căror fire nu mai stăteau împletite la un loc ci se răsfirau la capete și flendureau în aer la cea mai mică suflare. Uite, îi spuneam, mai are sens? Medicul se uita și la planșele, și la dezastrul în carne și oase, și spunea – nu. Nu construia defensiva, nu începea o poveste, nu se căuta de staniol prin sertar, privea foarte serios și spunea calm – nu mai are niciun sens. Ca să fiu foarte sigură că suntem pe aceeași lungime de undă, am apucat-o pe mama de o mână, stătea și ea pe un scaun lângă mine de la un moment dat încolo, și strângând-o de mână, ca să se înțeleagă că am cântărit bine situația împreună, îi spuneam medicului – domnu’ doctor, noi ne-am gândit că se impune să ne sinucidem. Nu mă refeream la o dublă sinucidere, vorbeam doar de mine, dar până la urmă gestul urma să aibă consecințe negre și asupra mamei, care non-verbal îmi susținea poziția și își afirma și ea credința că e singurul lucru pe care îl mai putem face. Și medicul aproba. Examina profund situația și spunea – da, e timpul. Și nu era primul la care mergeam și care îmi răspundea în felul acesta. Eram aici după un șir de răspunsuri similare, toate, din punctul meu de vedere, înțelepte și de bun simț. I-am mulțumit pentru aprobare, ca și când aș fi avut nevoie de ea inclusiv la nivel administrativ, ca și când un dezacord mi-ar fi putut îngrădi libertatea, și-am plecat de-acolo împreună cu mama, recunoscătoare dar înfrânte. Nu ne dădeam seama de ce. Ce oameni buni, spuneam amândouă, ce minunat e să ți se arate înțelegere, vezi, niciunul nu a fost absurd! Și totuși ceva mă deranja foarte tare. Și nu era vorba de teama de a pune în practică hotărârea luată atât de corect și pe baze științifice. Da, oamenii sunt de acord. Dar eu de ce mi-am răcit gura până acum? Adică de ce trebuiau dovezi? De ce a trebuit să car valize cu documente ca să ajungă și alții la concluzia mea? De ce trebuie criteriile mele să se suprapună peste criteriile lor? Adică da, acum că în sfârșit toți ceilalți înțeleg, ar trebui să plătească prejudiciile pentru toți anii din urmă. Ca la proces – ok, a durat patruzeci de ani procesul, dar acum că l-am câștigat, ar trebui să mi se achite și daunele pentru fiecare an care mi-a fost furat, fiecare an în care mi-au fost lezate drepturile, fiecare an pe care l-am consumat colecționând desene. Nu poți să-i spui unui om, așa, pur și simplu – da, aveți dreptate, acum ar fi indicat să vă sinucideți. Lucrul ăsta trebuia să mi se spună de atunci, din copilărie, așa ar fi fost corect.