…

La înmormântare

Nu, tot nu m-am lăsat convinsă. Eram la propria-mi înmormântare și se aduna lume, ceea ce era contrar indicațiilor pe care le lăsasem în mod repetat. Draga mea, mi se spunea, înmormântarea-ți nu e pentru tine, e pentru ceilalți, trebuie să fie așa cum vor ei. Stăteam pe marginea estică gropii și era seară. Măcar atât, îmi spuneam, înmormântări pe înserat nu cred să fie foarte multe. Pe partea opusă stăteau viii și se distrau. Mă pregăteam să îi reproșez mamei că n-a ținut cont de afirmata mea dorință, nu te-ai putut abține! urma să îi zic. M-am și plictisit de câte ori i-am zis chestia asta de-a lungul vieții. Nu te-ai putut abține, ți-a trebuit copil. Și tocmai când mă pregăteam să mai răsucesc o dată cheia în lacăt, văd cum mama începe să se converseze cu diverse colege și diverși colegi de-ai mei de serviciu. D. îi face pe toți să râdă, ca de obicei, chiar și pe mine. Nu aud ce le spune, dar îmi amintesc diverse glume și situații și pufnesc în râs. Mama râde cu lacrimi și căldură, nu e un râs de compensare sau de descărcare, e râsul firesc la umorul lui D. Tata e absent, sau mai bine zis prezent sub formă de umbră sau de decupaj tot pe latura vie și vestică a gropii, o umbră-decupaj care îmi dă fiori reci și pe care toți ceilalți o ignoră. Ar mai fi de menționat că crucea e pe sud. Și că mama degeră într-o haină de blană, în timp ce ceilalți sunt în tricouri colorate și suferă de cald. Nu le mai zic nimic din ce intenționasem, deși nu pot spune că m-am împăcat cu ideea de populație. Mă abțin. E simpatic felul în care râd toți în hohote, râd și eu de râsul lor.

Împărțirea cu rest

De ce sunt pietrele colțuroase

Mie nu-mi plăcea că trebuia să merg cu fata asta în Bari. Bari era orașul meu de liniște. Dacă chiar ar fi fost obligatoriu să merg cu ea în Italia, lucru destul de prost oricum, aș fi acceptat să zicem Florența. Pentru că nu țin să mi-l însușesc, să se bucure de el alții. Iar acum eram cu Dificila în Bari și reușea să îl strice pas cu pas. Intram singură într-o bucătărie deschisă în care se pregăteau orrechiette și ceream îndrumări și ajutor unei bătrâne, pe un ton mai degrabă obraznic. Auzi, mamaie, mai ai mult? Noi unde ne culcăm în sărăcia asta? Femeia planturoasă, cu părul alb și piele portocalie, cu ochelari de Harry Potter și capot cu floricele bleu, îmi răspundea în aceeași notă – Mamaie, dacă te grăbești, eu nu te țin cu forța. Totuși a deschis o ușă de dormitor și mi-a zis – Poți să dormi aicea. Mi-am dat seama că femeia îmi răspundea în română și bombănea în română, cu accent de Vrancea. Când să-mi las lucrurile și să mă culc, reapare Dificila – Nu știu, mie nu-mi place orașul ăsta, propun să plecăm. Bravo! Așa mă dureau picioarele și n-aveam niciun chef să mă mai ridic. Dar am zis că singura soluție de a mai salva orașul era să-l părăsim, că deja se vedeau daunele. Ne-am dus în Bologna. Am ajuns noaptea. Torre degli Asinelli devenise sticlos și toată lumea vizita simbioza, erau pline televiziunile de știri și reportaje de la fața locului, o mulțime de turiști se înghesuiau în jurul lui să se minuneze, pe măsură ce devenise sticlos, turnul se umpluse de pești mari și roșii, care dansau așa pe verticală până la cer. Noaptea spectacolul era și mai frumos, pentru că peștii erau și bioluminescenți și făceau vizibile tot felul de detalii de vegetație acvatică. Mă uitam fascinată, nu aveam o pasiune pentru Bologna, dar acum urca vertiginos în top. Toată lumea privea la peștii din turn ca la un miracol, emoționată și bucuroasă, în sfârșit se mai întâmpla și un lucru bun. Apoi Dificila a început să bombăne – Lasă-mă dracu’ cu peștii tăi, o kitzschioșenie mai mare n-am văzut în viața mea și o mulțime de fraieri care pun botu’ la minunea dumnezeiască! OK, am zis, hai să plecăm! Eram foarte mulțumită. Mă dezlipeam cu greu de turnul cu pești, aproape că-mi dădeau lacrimile uitându-mă în urmă și simțind cum se mută din priviri în memorie. Dar parcă mi-ar fi părut și rău ca ei să îi placă, ba mai rău, să își și adjudece imaginea aceea rară.

Întrebați de ce cred ei că pietrele sunt colțuroase, copiii au răspuns – Ca să se scarpine animalele de ele!

ADN-ul

Am visat cum se copia ADN-ul. ADN-ul era cerneala. Nu hârtia, nu hârtia cu cerneală. Stăteam așa întinsă pe jos și sprijinită într-un cot și ADN-ul se copia spre mine pe o bandă albă și ușor poroasă, trei liniuțe paralele, apoi încă trei, și tot așa, avansând conștiincios, ca o însăilare la 3 ace. Pentru că nu aveam cu cine să mă bucur de urmărirea impresionantului proces, vorbeam singură – uite-l, uite-l, se scrie singur, Doamne, cum se scrie micul ADN.  Apoi a sunat ceasul și m-am trezit și drumul ADN-unui s-a rupt. Era ca un melc care după o oră de mers pe asfalt înspre un fir de iarbă se trezește ridicat de o mână-macara și amplasat pe-o frunză de salată iceberg. Mai câștigat, poate. Sau poate complet distrus. Așa a continuat și ADN-ul să se copieze pe altă suprafață. Îmi părea rău că m-am trezit și că trezirea mea a produs o modificare în traseul ales de el. Uite, ce trist, mă gândeam, am provocat o mutație. Apoi am plecat spre laborator să îmi fac o cheie – îmi afundam talpa într-o rășină transparentă și după amprenta lăsată mi se construia un “pantof pentru deschiderea ușii cu piciorul”. Tehnicianul își lăuda marfa – vi l-am făcut să puteți deschide și ușa mașinii! mai ales pe aceea! din interior, mai ales!

Puteți să vopsiți cât vreți

Partea bună a Paștelui e vopseaua.
De ouăle roșii s-a ocupat Kitsune. Le-a lins până le-a adus la culoarea inițială.

Mă scăpam pe mine

Îmi dădeam drumul. Făceam pipi, pișu, urinam, mă ușuram, micționam. Aparent peste tot. Părea că ajunsesem la o relaxare în care nu mai simțeam că are vreun rost să mă abțin. Urcam în autocarul plin de colegi și prieteni, plecam într-o excursie, mă opream pe cele câteva trepte din spatele primelor scaune și în timp ce ceilalți aranjau rucsacurile în compartimentele pentru bagaje, eu făceam pipi. Aveam un balonzaid lung și umflat, se uda pe la poale și buzunare, se răspândea și se instala și mirosul de urină în tot autocarul, nu mă deranja. Colegii începeau să murmure siderați, băi, ce face? n-aveam chef de conversație, numai Andreea le răspundea, amuzată, fără să dramatizeze – face pipi, las-o! Excursia se desfășura conform planului, era depășit primul episod, apoi ajungeam la destinație. Ne vânturam prin mall-uri, muzee, târguri de carte și palate. Făceam pipi în Cărturești Verona, în Institutul Francez, în Castelul Bran, în gările din Amsterdam și Lisabona, între oameni care răsfoiau cărți și stăteau la cozi să ia autografe, între oameni care păstrau liniștea și făceau conspecte sub lămpile verzi, între oamenii care așteptau pe peron să se golească trenul, buluciți în dreptul ușilor. Se mai găseau câte unii care aveau ceva de comentat, dar majoritatea se mulțumeau să se uite urât și să se tragă ostentativ la o parte. La un moment mi-am zis – Și acum aș vrea să fac pe mine singură! Și am început să mă desprind de grupuri, să merg prin tunele și pasaje de sticlă, să schimb direcția cât mai des pentru a-mi face pierdute urmele, și am ajuns la o masă lungă, peste care era așternută o față de masă albă. Farfuriile și tacâmurile de aur erau stivuite într-un capăt. Am luat câteva farfurii și câteva tacâmuri și le-am aranjat pe masă în dreptul câtorva scaune. A venit un servitor și am cerut icre de somon și șampanie. Dar pentru cât era masa aceea de pretențioasă, servitorul s-a întors cu un borcănel de 100 de grame, ce prezentare ieftină, mi-am spus. Apoi m-am răzgândit, o să lucrăm cu simboluri, acesta e tot caviarul prețios, bine că și eticheta de pe borcan e lipită strâmb, se insistă pe contraste. În timp ce mă pregăteam să mănânc, în jurul mesei au început să apară excursioniști, și de-ai noștri și de-ai altora, și și-au luat toți farfurii și s-au așezat și au început să trăncăne și să facă pe interesanții, era lângă mine un cuplu de bătrâni împopoțonați, iar bătrâna exprima salve de mofturi și pricini și cum era pe vremea ei și cum totul era superior și cum e inacceptabil pentru ea și cum e înjositor și strigător și am început să mă ușurez fiind chiar mulțumită că nobila persoană s-a așezat lângă mine. Bătrâna a început să se agite, să caute susținere la ceilalți meseni, să cheme poliția, managerul, șeful de sală, lumea nu îi dădea prea multă atenție. M-am întors spre ea și i-am zis – Nu vă supărați, dumneavoastră v-ați așezat lângă mine! Această masă nu e un bun public și nici nu vă aparține. Ea continua să își decline titlurile și meritele istorice, eu continuam să fac pipi și să îi amintesc că masa, platourile, fripturile, sufleurile, toate sunt ale mele. Iar câțiva dintre colegii cu care călătorisem în autocar au început să își arunce priviri și să murmure – Asta cam așa e! Corect! Are perfectă dreptate! Și chiar erau mulțumiți că nu mă clintește baroneasa vituperantă și că nu intru în jocul înaltei ei societăți, iar unul din colegi se înroșise puternic, gândindu-se că toți sunt pasibili de aceeași sancțiune, că încălcaseră proprietatea și că acum depindea doar de mine dacă urma să le fac sau nu plângere. M-a emoționat jena lor și întoarcerea lor la bun simț, regretau că se simțiseră ca acasă într-o țară străină și că erau atacabili de peste tot, stați liniștiți, le-am spus, nici eu n-aș vrea să fiu în situația voastră, și cina a decurs normal.

Și va umbla c-un cactus la ureche

Și va călca pe o râmă. Și se va întreba unde-i sabia mea? și i se va răspunde – la castel. Și se va așeza la pian și pianul o să-și retragă clapele. Nu, capacul nu va cădea. Și regina va coborî din tablou. Și va juca cu 0 și va câștiga X. Și va fi pus la colț. De mai multe ori. Și când o să creadă că s-a terminat, va fi inventat un nou colț. Apoi i se va da un glob pământesc și i se va spune – Simte-te bine! Și își va cumpăra o pendulă. Și în loc de tic-tac și ding-dong se va auzi trooosc-pleooosc! Și va face înconjurul lumii mergând cu spatele. Și în tablou va urca Sfântul. Și va vedea ce nu-și dorește dar la restul lucrurilor va fi orb. Și îi va fi în continuare rușine. Dar nu îi va mai fi cald. Și va renunța la cinci ouă din zece. Și va spune stânga dar va arăta spre dreapta. Și va semăna cu fostul. Și nu-i va da niciun ban curierului. Și se va ține de margine. Dar nu se va opri în margine. Și va conspira cu Securitatea, motiv pentru care se va alege cu o boală profesională care-l va face să audă tot, cu excepția cuvintelor care i se adresează. Și-n timp ce un caniș îi va aduce papucii, un pudel îi va face pipi în pantofi. Și va visa un borcan maaareee, maaaare cât un bloc de zece etaje, plin cu monede de 10 bani. Și stând așa în zăpada afânată, va ajunge la concluzia că orice om știe puțină japoneză. Apoi cerul va fi străbătut de un elicopter, iar lanul de grâu de o combină agricolă. Și va împărți lumea în trei categorii: util și inutil. Cafeneaua va fi kilometrică și pustie, cafeaua va sta pe o măsuță, iar fotoliul va fi situat la 100 de metri de măsuță. Se va ridica, va merge, va bea o gură, se va întoarce în fotoliu, va gândi, se va ridica, va merge, va mai bea o gură. De patru-cinci ori. Apoi va ieși, va urca un deal. Sfântul va coborî din tablou și în locul lui va intra un individ în pijama bleu. Pijamaua va fâlfâi în vânt și toată lumea se va întreba dacă acela nu cumva e un nebun care a reușit să sară gardul. Și se va duce în garaj și va trage de ușa mașinii și când să intre va constata că toate locurile sunt ocupate. Apoi se va uita la numărul mașinii și își va aminti că de fapt mașina lui e neagră. Și peste tot unde scrie The End, Fin, That’s All Folks!, va da cu albișor, va scrie apoi cu majuscule ÎNCEPUT, apoi va tăia cuvântul cu două linii orizontale.

În rândul lumii

Stăteam la coadă la patiserie să-mi cumpăr un pachețel de hamstrings. Coada se mișca destul de încet. La un moment dat, un bărbat care stătea la rând în spatele meu începe să mormăie baritonal o poezie. La început nu mă întorc, nu mi se pare că mă privește, apoi mă umflă un zâmbet, dându-mi seama că autoarea poeziei sunt eu. Mă întorc amuzată spre individ și constat că e ortopedul la care urmează să merg cu pachețelul. Eu am scris-o, îi zic surprinsă. Știu, îmi zice, bucuros că face o faptă bună.
C: În spatele meu e întotdeauna un ortoped.

La rațe

Era ca atunci când prăjitura București se servea la cofetăria București care se afla pe strada București din orașul București. Era ca vienezul la Viena, polonezii în Polonia, franțuzescul în Franța, chinezescul în China, și tu te duceai undeva pentru ceva, dar când ajungeai în Franța ți se spunea că rue cutare e la Budapesta. Umblam totuși cu harta în mână și trasasem o dungă roșie pe utca unde voiam să ajung iar parizienii se uitau la ea și ziceau – pe aici pe-aproape, arătând cu mâna la stânga sau la dreapta. Era ca atunci când mă plimbam prin mijlocul Parisului și din când în când opream pe cineva să întreb – nu vă supărați, cum pot să ajung la râu? Mă întrebau curioși pentru ce vreau să ajung tocmai la râu, erau mirați că mai e cineva care caută chestia asta, ziceam că vreau să urmăresc parada rațelor. Se uitau la mine ca la unicul vorbitor al unei limbi moarte, ca la un globetrotter al cărui demers li se părea absurd dar vrând să mă ajute, ca pe o curiozitate a naturii, amuzantă totuși. Intram pe o alee împădurită, coboram niște trepte invadate de vegetație, dispărea orașul, mă așezam pe ultima treaptă, în fața unui lac murdar, din lac ieșeau câteva coloane romane, undeva mai departe, lacul devenea albastru iar în mijlocul lui se ridica o stâncă din care se vărsa o cascadă. Se însera, eram hotărâtă să văd parada, în spatele meu se strânseseră curioși care nu știau ce e parada și nici ce vreau să văd, care nu voiau să vadă rațele dar erau foarte interesați dacă eu o să văd rațele, dacă a avut vreun rost călătoria mea ciudatâ. Și la un moment dat cineva a strigat și s-au auzit tobe și goarne și au început să vină rațele, care erau un fel de șalupe, un fel de păpuși plutitoare, un fel de pagode cu aripioare și cioc rotund, un fel de tancuri acvatice îmbrăcate în puf galben. Nu știam nici eu ce sunt, dar veneau în convoi, însoțite de muzică, decorate cu panglici colorate și clopoței. Păreau niște automate din lemn dar nu erau controlate din afară, aveau o inteligență a lor, care nu semăna foarte mult cu a noastră, fiecare rață se oprea în fața mea și făcea o reverență, muindu-și ciocul în apă câteva secunde, apoi pleca. După reverențe, rațele se așezau în formație în fața coloanelor. Oamenii mă băteau pe umăr, bravo, ai reușit, se bucurau pentru mine orice-ar fi însemnat tâmpenia asta, apoi plecau mulțumiți că au avut o întâmplare în acea zi, iar eu rămâneam acolo emoționată, sunt singurul om din lume căruia i se întâmplă așa ceva, îmi spuneam, e clar că sunt rațele mele, o să dorm aici și mâine dimineață va începe o altă viață.