4

Force Mineure

Eram invitată la praznic. Masa era așezată pe marginea râpei iar băncuța pe care mi-o rezervaseră stătea chiar pe buză. Am luat loc cu spatele la surpătură și am constatat că masa se clătina la cea mai mică mișcare. Nu-mi puteam lua ochii de la mușamaua cu flori roșii, împușcate. În dreapta mea se așezase Graham Norton. Râdea evaluând riscurile prăvălirii în râpă și părea că și-a ales singur locul ăla dintr-un fel de eleganță cavalerească pe care o regreta autoironic la fiecare două cuvinte. Eu aveam un refren: Lăsați (…) să vină la mine! Pentru că paharele și farfuriile alunecau spre mine, dar și pentru că veniseră deja spre mine tot felul de oameni și alte lucruri. Venea o țigancă care-ntr-un ochi avea băgată o monedă, se întrezărea aurie în spatele irisului, ne cerea bani să pună la pușculiță, în ochiul acela era pușculița și dacă nu o alimenta constant își pierdea vederea de tot. Mă luase de un braț și îmi șoptise: deep down inside eu sunt un spirit eroic! Venise și debarcaderul. Pentru că era închis cu lacăt iar eu nu văzusem asta din capătul aleii, își ridicase spre mine pontonul, ca pe ușă ferecată în lanțuri. Venise și grădina zoologică, pentru că trecusem pe lângă ea fără să salut Leul, și toată cușca glisase spre mine să mi-l arate, să nu îmi închipui că am intrat într-un sat fără câini. Veniseră deja multe chestii și toată lumea observase, acum venea mâncarea. Nu mă oboseam să schimb gluma, eram destul de enervantă – Lăsați țiganii să vină la mine, Lăsați eroii să vină la mine, Lăsați debarcaderul să vină la mine, Lăsați grădina zoologică să vină la mine și Lăsați mâncarea să vină la mine! Era și un mod de a le reproșa că mi-au dat locul ăla periculos. Și imediat cineva a adus mâncarea. Pe mijlocul mesei a fost așezat cu gura în sus un clopot de biserică plin cu ulei încins. Graham Norton se albise, ceilalți se distrau copios, clopotul aluneca spre noi și se înclina tot mai tare, uleiul sfârâind tot mai aproape. Ok, am zis nervoasă, Lăsați uleiul să vină la mine! și clopotul a ajuns la marginea dinspre noi a mesei, a basculat și s-a vărsat fix între mine și Graham Norton, care abia după ce uleiul a curs, s-a ridicat, what the actual fuck, astea nu sunt glume. Eu rămăsesem nemișcată la masă și îi priveam cu interes pe meseni, el aștepta la doi metri mai încolo, hai să mergem și să-i lăsăm cu glumele lor de căcat. M-am ridicat și ne-am plimbat o vreme fără să vorbim. Ne gândeam amândoi că tocmai se întâmplase avalanșa din Force Majeure și niciunul nu fugise să se salveze și ăsta era un lucru frumos, deși total stupid. Problema era că nu sfidaserăm o avalanșă, ci o intenție.

Cartierul Evreiesc

Ne plimbam prin Cartierul Evreiesc din Tel Aviv. Ne răsfiram, apoi ne readunam, îmi plăceau căldura și lumina, îmi displăceau mirosul de ceapă coclită și evreii cu perciuni. Din când în când, câte un membru al grupului ne mai anunța ce i s-a furat. Ne miram și ne distram că se întâmplă asta acolo. Nu ne deranja, parcă am fi fost bogați sau dimpotrivă, atât de săraci că nu ni se putea fura nimic de valoare. Ne amuzam în încercări de a ghici ce va face hoțul cu prostiile furate, oare de ce l-ar fi putut tenta o carte în română sau o cutie cu supozitoare. Stăteam în așteptare, încă nu mi se furase nimic și aproape că mi-era teamă că n-o să se mai întâmple. Eram tot mai curioasă – Oare mie ce-o să-mi ia? Mă îndepărtasem de grup în încercarea de a încuraja furtul și mă plimbam tot mai tristă că nu pot contribui cu partea mea de pierderi la povestea colectivă, când, în sfââârșit!, am constatat că mi se furase sticla cu apă. O sticlă de 0,50 de la Aqua Carpatica, din care băusem jumate. M-am bucurat atât de tare, mi s-a părut atât de frumos, atribuiam deja gestului tot felul de semnificații, alergam înviorată să le povestesc celorlalți, să punem indiciile cap la cap și să vedem ce iese. Ceilalți s-au bucurat pentru mine, au izbucnit în urale, mă băteau pe spate veseli – ți-era frică că n-o să se mai întâmple și când colo ai dat lovitura! Bravo! Mă felicitau și pentru calitatea pierderii, o pierdere cu mare potențial, apoi am continuat să ne plimbăm liniștiți. Uite, am zis la un moment dat, arătând spre raftul unei dughene, au și ei Aqua Carpatica! Erau câteva sticluțe. Am remarcat cu toții că nu erau la fel cu cea care mi se furase, sticlele lor nu aveau gura largă, erau Aqua Carpatica Sport, cu supapă pentru curgere controlată. E și ăsta un detaliu important, a zis cineva. Ne îndreptam mulțumiți spre casă, strânsesem mult material.

Fuga în mare

Tu ai văzut-o pe Roxana? mă întrebau. Erau toți agitați, simțeam că s-a întâmplat ceva, și AiaMică a venit la mine cu o poză – uită-te și tu! Era o fotografie de artă, asta pot să zic. Sepia, mai pot. La mare. Dinspre uscat se îndrepta cu viteză spre valuri un grup de femei goale. Zece femei. Alergau cu toată puterea, cu pumnii strânși și obrajii umflați de aer. Aveau părul ud, pârea că de fapt ieșeau în fugă din apă spre uscat, încă șiroind, dar nu, alergau invers. Alergau cât puteau de tare dar lipite unele de altele. Asta era ciudat. Îmi aminteau de-un basorelief sau de fileurile de ton la conservă. Roxana era și ea acolo, chiar în primul rând, și, într-adevăr, nu mi-aș fi închipuit niciodată că o să apară într-o astfel de postură. Dar grupul anonimizează, nu mi se părea ok să țin prea mult cont de faptul că e și Roxana noastră acolo. E interesantă, spuneam despre fotografie, s-ar putea numi Corp Comun. Băi, da’ tu vezi cum arată? mă întreba AiaMică, de ce ai vrea să pozezi așa? Crede că îi face cinste? Tu vezi cum îi atârnă țâțele alea în aer? Uită-te și la burtă, ce e aia acolo? Și cu grimasele alea? De ce a făcut ea așa ceva? AiaMică era sincer îngrijorată, nu își căuta subiect de bârfă, credea că ceva rău i se întâmplase Roxanei. Eu mă uitam în continuare la poză și nu știam ce să zic. Poate a vrut să treacă prin această încercare, am zis. Fotografia e chiar interesantă, inspiră panică, fuga din calea dezastrului, un instinct colectiv și căutarea refugiului acolo unde nu te-ai aștepta, the last frontier, atât de rău e că fugi spre marea cea mare. Dacă măream poza, ceea ce puteam face, chiar dacă era pe hârtie, detaliile corpurilor erau într-adevăr dizgrațioase, dar nu comunicau mai mult, ce rost avea. Trebuie să faci doi pași în spate ca să vezi ce trebuie, nu e o regulă că de aproape vezi mai bine. Câștigi anumite detalii, dar pierzi tot contextul. Tu ce vrei? o întrebam pe AiaMică. Chiar! o întrebam. Tu ce vezi mai întâi, iepurele sau rața? Înțelegi că celălalt e oricum acolo?

Wrong Side of the Moon

Aici la noi e un concurs de Care tace mai bine, nu de Care tace mai mult. Uneori, chiar și în acest concurs, cantitatea determină calitatea. Dar nu tot timpul. Din când în când, pentru a marca diferența dintre cantitate și calitate, vorbim. Per ansamblu eu vorbesc cel mai puțin. Nu neapărat că mi-ar folosi. Nu prezint dorință zilele astea. De asemenea, e și un concurs al inteligențelor. Nu știu dacă se confundă cu primul sau e un altul care se desfășoară în paralel. Și în acest concurs vorbesc cel mai puțin. Am remarcat la acest jucător dovezile de amabilitate presărate din când în când, cum ar fi bomboanele, detaliile de viață privată și ancorele conversaționale. Cele din urmă sunt foarte bine structurate, pare să fi memorat o listă. Le-am auzit pe toate până acum și aștept să mai aud și alte oferte pe teme ca: păsări, Italia și literatură (aici, ca să îmi asigur mie însămi o plăcere, ar trebui să fac din timp și o listă de autori pe care urmează să îi bifeze, conform misiunii lui foarte bine puse la punct). E ca atunci când stai pe o bancă în parc și cineva se așează lângă tine deși mai sunt zeci de bănci goale. E ca atunci când spui poți să vorbești cu cine vrei că eu nu sunt atent, dezbracă-te liniștită că eu aștept pe cineva. Nu e ca atunci când nu te duce capul. Dar e și ca atunci când ești presat de timp. Eu nu sunt presată de timp, cred că e singurul meu avantaj. Revenind la concursul inteligențelor, eu am pornit de la subestimarea lui iar el de la supraestimarea mea. Bănuiesc că amândoi ne îndreptăm spre o estimare corectă. În mod bizar, el nu va avea de câștigat din acest start, în schimb, eu da. Proporționalitatea asta îmi amintește cum trebuia să ne ducem mâinile-n păr când treceam pe lângă un șobolan mort și să cântăm Părul meu să crească, părul tău să putrezească. Există medii în care oamenii trebuie să se laude și lauda de sine e semn de corectitudine. E ca și când ar oferi diverse garanții. E ca și când un copil ți-ar arăta jucăriile lui. Clasorul lui cu timbre. Dar aici toate jucăriile și timbrele se pierd în beznă. Sorry, da’ viața ta nu spune nimic despre tine! Câteodată mi-e și milă când apare clash-ul standardelor. Nu pentru că ar fi o bună ocazie de gol, ci pentru că neliniștea celui care s-a achitat de sarcini degeaba e singurul lucru comun. Și cum? Nu mergem în Rai? Un alt lucru pe care l-am remarcat e distribuția egală. Probabil e doar o curiozitate care nu merită speculată prea mult. Dar e un lucru rar ca intrat într-un grup, un individ să interacționeze spontan în aceeași măsură cu fiecare din ceilalți, având grijă ca investirea să fie egală. 5 subiecte tu, 5 subiecte tu, 5 subiecte tu. 10 fraze tu, 10 fraze tu, 10 fraze tu. Mai ales când unii dintre ceilalți te-mping spre dezechilibrare, se lățesc, se lungesc, se răscrăcărează sau se acaparează între ei. Eu n-am putut să mănânc bomboane din cauza unei alergii, dar el s-a văzut nevoit să mănânce pentru că i se făcuse foame. Nu e acesta un noroc? Cine te-a păcălit să te expui în felul acesta, soldat? 

Pelicanii

O colonie de pelicani traversa cerul Bucureștiului. Tot orașul stătea cu capul dat pe spate, făcând galerie. Nu auzisem niciodată atâtea glasuri cântând la unison – Haideți, hai că mai aveți puțin! Mi se părea că particip la o sărbătoare religioasă. Apoi deodată, un pelican s-a desprins din lot, a virat incredibil de scurt și a luat-o în sens opus, foarte hotărât, păstrând cadența coloniei. Enorma galerie a tăcut câteva secunde, apoi a răsunat lamentația colectivă – Ioi, săraca! Poate or fi avut dreptate să se exprime așa, cine știe. Problema e ca în timp ce ei căinau în cor – Ioi, săraca!, eu aplaudam de una singură – Hahaha, ce dement! Diferența asta m-a crispat.

Grajdul

Mă plimbam printre bănci și urmăream ce pictează copiii. Un rotocol albastru, și spuneam Miró. Două dâre galbene și spuneam Drumuri și Poduri. Câteva linii verzi –  Maeștrii Olandezi. Pictura e sistematizare, le spuneam elevilor. Găsiți-mi o artă care nu e sistematizare! Bogăție e și când ai pretenții absurde.

Aveam grajdul meu (cu animale…?). Undeva în câmp, departe de orice așezare omenească, o construcție din lemn spre care alergam din când în când cu o anume disperare. Intram gâfâind, înăuntru pătrundea o rază de soare, se oprea fix asupra Aranjamentului. De o bârnă erau atârnate cu fire de gută cranii de păsări și animale, toate de dimensiuni egale. Nu le cunoșteam, erau niște cranii generice, încercasem o vreme să le stabilesc specia, dar aveam dubii și evitam să mă gândesc la ele ca fiind urși sau canguri sau cormorani. Erau aliniate perfect, la aceeași înălțime, apucam de unul dintr-o margine și îi făceam vânt spre celelalte, apoi priveam cum se ciocnesc ca într-un perpetuum mobile. Priveam atent, să văd dacă din perpetuum mobile se desprind așchii. Făceam chestia asta ca și când aș fi tras clopotele, să vestesc că a izbucnit un incendiu, să chem la arme, dar știam că e un câmp pustiu, o făceam pentru mine poate. Sau pentru tot ce era în afara mea.

La hotel

Mă duceam la Mecca, mă cazam în Kaaba, Kaaba era un hotel cu o singură cameră. Stăteam acolo două săptămâni. Mi se puseseră niște condiții, dar mi se păruseră acceptabile. Să nu ies de-acolo două săptămâni, să nu vină nimeni altcineva, să nu ascult muzică, iar la plecare să nu iau cu mine nimic de-acolo. Nu m-a deranjat niciuna, nici măcar prima, dacă aș fi vrut să mă vântur prin oraș, aș fi putut să mă cazez altundeva. Și am petrecut acolo două săptămâni, în cea mai mare parte stând în picioare în același loc și “privind” ca pe geam la un zid, de la o distanță de 20-30 de centimetri. Nu studiam zidul și nici nu vedeam prin el, poate că semăna mai mult cu privitul în gol, sau poate contau alte chestii, poziția, orientarea, feng-shuiul, felul în care împărțeam spațiul, nu știu ce anume, dar simțeam un echilibru perfect și un fel de odihnă/repaos. Poate acolo existam cel mai puțin, chiar semăna ca stare cu anestezia generală, așa cum e ea “întipărită” în mintea mea de dinainte și de după, ca dispariție a timpului din viață. În fine, stăteam cu fața la zid ca și când zidul ar fi fost fereastră, iar la un moment dat ar fi putut să îmi și atragă atenția vreo întâmplare stradală. Purtam o rochie neagră, de cucoană de pe la 1900, urâtă, părea dublată cu carton, și-aveam și o coafură stupidă cu guguloaie, breton creț și zulufi pe ceafă. Păream împăiată. Și spre post-mortem de serioasă. Au trecut cele două săptămâni de cazare și eram foarte mulțumită, a apărut un chelner cu sacou alb, tavă și șampanie, s-a înclinat exagerat și ăsta a fost semnalul că e timpul să plec. Moment în care m-am impacientat, stați, eu nu pot să plec de aici fără niciun souvenir. Chelnerul mi-a amintit condițiile inițiale, a recitat angajamentele părților cap-coadă, eu mă tot țigăneam pe-acolo, haideți vă rog io frumos, plătesc, poa’ să fie orice, un ciob, o așchie de săpun, un șervețel, un fulg de pernă, orice-orice! Nu am găsit înțelegere, nu voia să facă și el un ban cinstit lăsându-mă să-i dau bani pe minuscule gunoaie, iar eu nu înțelegeam deloc această strictețe. Ba mai mult, nu înțelegeam prea bine nici încăpățânarea mea. Nu înțelegeam dacă chiar voiam să păstrez o dovadă palpabilă a prezenței mele în acel loc, sau dacă insistam tocmai pentru a verifica absolutul acelei rigori.

Cum nu m-am evidențiat în luptă

Și cum ieșeam eu să-mi cumpăr înghețată, pac! soldatul rus, fix în fața mea. Cu uniformă kaki-latte, beretă roșie, emblemă cu steagul Rusiei și sub steag brodat cu auriu acest simbol Ж. Și ras în cap sub beretă și mai degrabă blond. Ce nasol, mă gândeam, tocmai când am descoperit înghețata asta așa de bună, dacă e ultima! Și rusul își aprindea o țigară, din mers, ca la el acasă! Iar eu nu am oprit înaintarea dușmanului! Ba chiar mi-era teamă să nu îi încalc drepturile, te pomenești că o fi legal ca soldații ruși să umble bine mersi prin țara noastră, că doar ce treabă avem noi cu ei! Când puteam să îl opresc, nu vă supărați, din ce armată faceți parte? Iar el să se fi bătut cu mândrie peste steag, spunându-mi – olandeză, credeai că m-ai prins? Iar eu să insist și cu broderia aia chirilică și el să-mi spună că e emblema artileriei anti-aeriene. Și la sfârșit să mă declar convinsă – aaa, chiar, au tot zis ăștia că întăresc flancul estic, dar nu mi-a dat prin cap că flancul estic sunt eu! M-am întors acasă și am căutat un film care să completeze plăcerea consumării înghețatei. Am ales secvența aceea din Game of Thrones în care Tyrion le întinde Starcilor schițele de șa pentru Bran. Mi se pare că fanii n-au apreciat-o suficient. Se discută prea puțin despre secvența asta.

& Morse