Trăgea așa de frumos!

Eram bolnavă, la pat, în America, în camera mea vastă de la ultimul etaj al unui zgârie-nor, o cameră pe dos față de situarea ei, barocă, mustind de brocarturi și catifele, cu multe patrupede hibrid, jilțuri cu picioare de leu, mese cu picioare de elefant, comode paricopitate și imparicopitate, de pe fiecare raft se revărsa câte o învălmășeală de obiecte mari din aur. În căzi de marmură pline cu pământ creșteau plante exotice cu flori uriașe, pereții nu se vedeau de tablourile cu naturi moarte în care predominau piersicile și fazanii. Sute de perne, satinate, brodate, cu ciucuri, cu franjuri. Locuiam în cornul abundenței. Sufeream de melancolie și nu un os de pește îmi rămăsese în gât, ci un fulg de pernă. Sau mai mulți. Câteodată trăgeam de câte un fulg a cărui teacă o simțeam aproape de buze, trăgeam și trăgeam și nu se mai termina, ieșea un întreg boa de cabaret, câteodată un fulg de struț, alteori un fulg de lebădă sau de pelican. Fereastra dădea spre apus și cum zăceam manierist cu capul la nord, stăteam încontinuu sucită spre dreapta, fapt ce îmi dădea un aer și mai debil. Apusurile pe care le vedeam erau și ele în ton cu locuința, bogate. Violente, în sânge, cu dramă și mult sos. În plus, era vară dogoritoare, ardea și focul în șemineu, iar din când în când venea un bărbat să aranjeze mai bine păturile peste mine, în caz că alunecau vreun milimetru. După ce îmi aranja păturile, îmi urmărea privirea, apoi mergea silențios într-o cameră alăturată de unde aducea un paravan pe care îl desfășura în dreptul ferestrei. Era un paravan modular, din lemn lăcuit, înfățișând pești roșii și păuni, iar peștii roșii înotau și păunii își înfoiau cozile spre deliciul meu, parcă erau plătiți. Îi urmăream fericită și mută, în cameră era o căldură îngrozitoare, dar eu mă bucuram, îmi spuneam că numai murind de cald pot avea certitudinea că nu mă amenință înghețul. Bărbatul îmi urmărea gândurile și observa că pe deasupra paravanului încă intră lumina și atunci se ducea și trăgea draperiile. Trăgea atât de frumos draperiile, parcă se ocupa de cel mai fin reglaj din lume, le mai trăgea un milimetru, mai aștepta să vadă dacă e mai bine, dacă asta ar fi dioptria corectă, până când identifica gradul perfect. Câteodată regretam că zac așa în permanență, dar îmi trecea repede, mă gândeam că dacă n-aș fi fost bolnavă, m-aș fi mișcat și lucrul ăsta n-ar fi făcut decât să tulbure o scenă perfectă. Mă feream și să verific dacă nu cumva pot să mișc un deget sau să scot un cuvânt de frică să nu stric ceva.

Antrenamentul

Își înfășura un batic de mătase în jurul capului, își punea ochelarii de soare și cu valijoara metalică într-o mână ne făcea bye-bye din cealaltă, înmănușată, de pe treptele avionului. Avea, cred, toată viața înainte. O insulă, chiar. O insulă într-un pahar de cocktail. Era prea scumpă pentru mine, pentru ca eu să o pot întrece adică, pentru ca eu să fiu și mai liberă decât ea, ei îi plăcea să-și facă dispariția. Cât o fi costând parfumul pe care-l poartă, mă întrebam, adulmecând dârele lăsate pe cer. Și poți fi cu adevărat bogat fără să fii sinucigaș?

Cutremurele nu se opreau, continuau în partea aceea de țară, mă uitam la ele cu un fel de milă – cât s-au abținut până acum! Ca atunci când îți curge nasul și ți se pare că mucii ăia nu sunt o producție recentă, au fost acolo de la începutul timpului și s-au tot înmulțit și în sfârșit au găsit o cale să iasă la suprafață. Și primeam prin poștă o poezie de dragoste, o conjurație de a opri cutremurele. Genul ăsta de poezie avea o formă fixă, cu cât erau descrise mai în detaliu pagubele produse de cutremure, cu atât poezia era mai valoroasă. Cu atât și declarațiile de dragoste erau mai convingătoare. În poezia asta nu erau doar referințe la cutremurele locale, se făcea istoria tuturor cutremurelor de pe Terra, fiecare cu reprezentările lui iconice, schelete îmbrățișate, călugărițe trimițând sms-uri, porci norocoși, colivii intacte, etc. Autorul poeziei părea o Șeherezadă care făcea tot posibilul să amâne finalul, scormonind după supraviețuitori și cadavre, oferind detalii captivante despre diferențele de plăci tectonice, presărându-și rugăciunea cu tot felul de curiozități. Era un tip serios din felul în care își elaborase lucrarea, dar asta nu folosea, voiam să-i dau o șansă dar nu reușea să fie mai convingător decât cutremurele, pe care le mențineam în continuare și din a căror activitate mă hrăneam. Textul se încheia disperat, cu un fel de ordin obraznic – Înțelege! Nu era nimic de înțeles, nu găseam în toată poezia aia decât o dezgustătoare cantitate de ambiție și nicio urmă de dragoste. La finalul textului, autorul își schițase autoportretul. În creion cerat albastru pe hârtia albă și poroasă. Am strâns desenul în palmă și l-am mototolit. Nu. Nu voi opri cutremurele. Mă uitam la cutremurele mele pe o hartă și vedeam cum scurmă pământul de la dreapta la stânga și apoi de la stânga la dreapta.

Îmi spuneam – Săracele, ce se mai chinuie… și lumea vrea să le omoare ca pe cârtițe… și-mi aminteam ce nu făcuseră oamenii ca să aibă gardurile întregi, câtă sticlă pisată și câtă apă turnaseră în galerii și cum le surpaseră și câtă otravă și dintr-odată m-am apropiat de un lanț muntos și mi-am băgat ambele mâini adânc în pământ. Am să salvez cutremurul de sub dărâmături! am spus. Și am scos mâinile, în căuș aveam cârtița. Mi-a tras o mușcătură iute, stil Kitsune, dar nu am scăpat-o din palme. Dovadă că antrenamentul contează.

Tablele Legii

Încercam să dorm. Dar puteam? Îmi venea să vomit de nesomn. Dormeam lângă cineva, din când în când mă zgâlțâia – Trezește-te! Du-te repede la baie că iar ai un transport de hârtii. Mă ridicam buimacă și mă repezeam la baie desculță. În baia mea se lucra pe ascuns, era forfotă, mai mulți indivizi își aruncau unul altuia saci după saci cu hârtii și îi stivuiau spre ușă, eu îi desfăceam, mă uitam ce conțin, le dădeam în fugă câteva indicații, ăștia la stânga, ăilalți la dreapta, ăștia sus, ăia jos, apoi fugeam chiaună spre dormitor și mă aruncam în pat de la o distanță destul de mare, lovindu-mă de fiecare dată în marginea de lemn. Pentru că drumul dintre baie și pat era, vezi Doamne, securizat de o baltă încărcată electric și cale de doi-trei pași dus și doi pași întors mă electrocutam zdravăn, iar după câteva misiuni din astea sinistre mușchiuleții tălpilor mi se blocaseră într-o încordare insuportabilă și mi-era teamă că o să mă luxez în zbor de la șocurile pe care mi le trimitea nenorocita aia de baltă-tampon în rotule. În plus, în dormitor era întuneric, normal, iar în baie o lumină distrugătoare, lovind dintr-un reflector. Și iar și iar și iar adormeam cinci minute, iar mă trezea bărbatul acela atent și îngrijorat că aș putea să întârzii la recepția hârtiilor, iar găseam în baia mea echipa aceea bine organizată care nu aștepta decât să spun eu unde trebuie puși sacii. Când să se facă dimineață, s-au terminat și sacii, echipa a plecat, binevoitorul vigilent a plecat, reflectorul a dispărut, balta a dispărut și ea iar casa mea și-a revenit la normal. În schimb, pentru că eram atât de nedormită, nu a mai venit dimineața. A venit aceeași noapte, așa cum ar fi trebuit să fie de la început, întunecoasă, protectoare și odihnitoare. Simțeam din pat, cu ochii închiși, bezna din baie și mă bucuram ca de o recompensă, ca de un privilegiu. Și cum zâmbeam eu pe sub pătură de bucurie că e din nou noapte, aud dinspre baie o voce de femeie și îmi dau seama că a venit Absurda. Îmi dau seama tot de sub pătură că e îmbrăcată în alb și e veselă. – Vezi că îți las astea aici! îmi strigă. Nu te scula acum, le iei tu când te trezești! – Super! îi strig încântată! Ce sunt alea? întreb. – Tablele Legii! îmi spune și aud în continuare în vocea ei veselia și bucuria de a-mi face o surpriză frumoasă. Absurda pleacă și eu rămân să dorm, foarte încântată de bonus. Îmi dau seama – de sub pătură – că tablele legii, sprijinite de cadă, sunt de fapt două uși. Sunt două uși comestibile, din turtă dulce sau din zahăr sau dintr-un aluat crocant, și e tot noapte și pot și să dorm și plescăi mulțumită că am și uși dulci și-mi vine o idee să văd ce scrie pe ele și pe ușa din stânga nu scrie nimic, dar pe ușa din dreapta, cât palma de mari, în relief, apar inițialele BP. Și îmi spun – ce chestie, sunt uși de autor, sau turte dulci semnate, sau table ale legii cu monogramă, și îmi place foarte mult, mi se par și mai de încredere, și îmi cotrobăi memoria dar nu îmi vine în minte niciun pictor cu inițialele astea și niciun cunoscut și nicio abreviere, nu se leagă de nimic, ceea ce e perfect din punctul meu de vedere, că așa o să le leg eu cu proxima ocazie, pentru că bonusurile trebuie date mai departe.

Catralioane de victorii

Eram asasin. Lunetist. Aveam o figură lată, spălăcită, rece. Aveam gesturi de robot. În fiecare gest era un recul insesizabil, de parcă prin fiecare gest marcam o victorie asupra anchilozării articulațiilor. Nu eram un as al compartimentalizării sau al disocierii. Găseam satisfacție în omor și o preferință clară spre cruzime. După ce onoram o comandă, mă duceam fain-frumos în locuința mea metalică și austeră, dezmembram pușca și o scufundam într-o cuvă cu lichid, sub o lumină infra-roșie. După ce așteptam o vreme, luam cu grijă din cuvă aceeași pușcă, redevenită întreagă dar bidimensională, o planșă reprezentând anatomia unei puști, și o atârnam la uscat pe-o sârmă. Câteodată mă uitam mânios în oglindă. Nu-mi plăcea fața mea. În oglindă nu mi se citea nici cruzimea, nici satisfacția. Nici măcar mânia. Nu mă recunoșteam. Chipul din oglindă era serios, recules, decent. Simțeam că e dușmanul meu. Că lucra împotriva mea.

From scratch

Mersul oamenilor

Și Poarta Brandenburg era în Italia, și Portugalia era în Italia, și Ploieștiul era în Italia, și eu eram în Italia. Și mă plimbam din casă în casă. Mă plimbam ce mă plimbam, iar când oboseam, intram într-o casă, mă așezam pe un scăunel, dacă nimeream la prânz, luam loc la masă, mâncam ceva alături de familia respectivă, nimeni nu se mira. Unii erau mai vorbăreți, mă mai întrebau câte una alta, alții mă ignorau complet, dar nu cu ostilitate, ci cu exces de familiaritate, văzându-și de angoasele sau de trebăluitul lor. Foarte puțini pozau în gazde, niciunul nu-mi ura bun venit, rar se întâmpla, mai mult în casele în care locuiau bătrâni, ca cineva să îmi arate ce are el mai bun, ce rochie și-a mai croit, ce dulcețuri a mai aliniat pe rafturi, ce reușite au mai avut nepoții. Îmi plăcea mult primirea asta lipsită de atenție. La un moment dat am intrat într-o casă în căutarea unui pahar cu apă, la intrare erau câteva scaune, pentru de-ăștia ca mine, în stânga scaunelor era o tavă plină cu pahare cu apă, iar în dreapta era o tavă plină cu sticluțe de parfum. M-am așezat și am băut un pahar cu apă. Prin cameră se plimba proprietara locului, Natașa. Botoasă și obosită. Ce nu înțelegeam era tunsoarea Natașei, îmi doream să se întoarcă odată cu spatele, să văd dacă are coc sau e tunsă scurt, pentru că din față păreau posibile ambele variante și mi-era extrem de ciudă că nu pot să ghicesc. Întârziam pe-acolo doar ca să mă lămuresc. La un moment dat Natașa mi-a făcut un semn spre tava cu parfumuri. Mi-am dat seama că puteam să îmi aleg de-acolo orice parfum și să plec cu el, dacă aș fi lăsat un altul în loc. Așa am făcut, m-am cotrobăit prin geantă, am pus pe tavă parfumul pe care-l aveam la mine și am ales de pe tavă un altul, fără să îl miros. Părea să aibă lichidul cel mai uleios, îmi plăcea nuanța lui portocalie, sticla părea veche, capacul era roșu translucid. L-am aruncat în geantă și am plecat în liniște. Mă apropiam de gară când lumea a început să se agite. S-au încurcat orele și drumurile, spuneau. Într-adevăr, mi-am dat seama că era când noapte, când amiază, când seară, când dimineață, și chit că mersul trenurilor era stabil iar afișajul rămăsese neschimbat, era imposibil să te nimerești tu la ora plecării. Și socoteala că ai ajuns cu opt ore mai devreme și că poți aștepta, nu funcționa, pentru că alea opt ore se tot dădeau peste cap, și te trezeai că ba tocmai ai pierdut trenul, ba că mai de așteptat nu opt ore, ci douăzeci. Mă gândeam că dacă nu se remediază problema, o să mă urc până la urmă în orice tren care oprește, Dumnezeu cu mila! Și cum stăteam așa cu ochii în patru să văd din vreme spre ce peron trebuie să alerg, apare din senin un tren fix în dreptul meu și din el coboară un singur călător, mai să se împiedice de mine. Fac ochii cât cepele, ce dracu’ se întâmplă, e baby-sitterul lui Kitsune! Ce faci aici, îl întreb? Se uită în jur nedumerit, momentan e noapte, probabil că nici el nu se aștepta să ne întâlnim aici și probabil se aștepta să fie zi. El mă întreabă același lucru, tu ce cauți aici, în continuare dezorientat. Cred c-am făcut-o de oaie rău de tot, îmi spune într-un târziu, eu trebuia să ajung în Ploiești, n-am nici bani la mine, nici haine de schimb, nu știu nici cu ce o să mă întorc de aici, probabil am avut o cădere, e imposibil totuși să fi greșit, am luat trenul ăsta de sute de ori. Apoi am început amândoi să dârdâim de frig pentru că începuseră să se dea peste cap și anotimpurile.

Lime

Și cum tropăiam eu așa prin frig, retrasă-n fundul glugii și al buzunarelor, fără niciun chef de a întoarce capul un milimetru mai la stânga sau la dreapta, nu cumva să pierd pe la fular bunătate de căldură muncită de mine însămi, îmi apare în lateral o pată verde destul de cunoscută și, fir-ar să fie, îmi spun că trebuie să-mi limpezesc imaginea, nu o pot lăsa așa în legea ei de pată verde. Întorc capul, mă uit nehotărâtă câteva secunde, apoi traversez ditai străduța (o stradă mică a cărei traversare îmi complică enorm tot traseul). Ajung în piațetă, mă minunez că pe gerul ăsta e plin de oameni la terasă, sub umbrele, bând răcoritoare și citind ziare. La una din mese, în dreptul unei ceșcuțe, stă Eterna. Stingheră și ghemuită în vestimentație, de ai zice c-a scăpat dintr-un incendiu și inhalează săruri în ușa ambulanței. Ce dracu faci aici? o întreb. Uite, îi aștept pe tâmpiții ăștia! îmi răspunde înțepat. Ce dracu faci cu sacoul ăsta pe tine? o întreb cu reproș. Ăsta nu e sacoul tău, e sacoul lui Dougie. Da, știu, îmi răspunde, îți dai seama că n-aș fi purtat așa ceva în viața mea. Mi se pare că se face de rușine. Bine, nu e prima dată, la ea e chiar o regulă ca din când în când să-și mai adauge în palmares câte un nou record de ridicol. Dă-ți dracu’ sacoul ăla jos, mai bine rămâi goală că nu te observă nimeni, așa se uită toată lumea la tine ca la o nebună. Mustăcește cochet de parcă postura pe care i-o propun chiar ar avantaja-o. Nu pot, spune, tre’ să mă recunoască. Mi-au zis c-o să mă recunoască după sacou… dacă nu și-au bătut joc de mine! Mă uit în ochii ei, subliniind că da, nu se exclud reciproc, chiar dacă te vor recunoaște, e clar că joc și-au bătut, nu cumva să îți faci iluzii că nu. Apoi înțelegând ce vreau să îi transmit, comută pe mod victimă: dacă îți zic că sunt tâmpiți, sunt tâmpiți, zic asta de ani de zile și nu mă aude nimeni! Pur și simplu și-au bătut joc de mine și acum că nu mai am ce să fac! Asta pentru că sunt eu prea bună! Așa e când ești prea bun, te iau toți de prost! Și pe aceste vorbe plec cu imaginea limpezită. Aceste vorbe mă lămuresc. Îmi devine clar că “tâmpiții” i-au făcut o ofertă excelentă, înaintea fiecărui succes personal se întâmplă niște tâmpiți din ăștia, tâmpiții sunt modul ei de a păstra discreția, scandalizările ei trebuie să ascundă speranța și recunoștința. Ferească Dumnezeu! îmi spun, amintindu-mi ce-are pe ea. Chiar și doar 30 de minute de Dougie! Chiar și fără să se apropie de tine vreun cunoscut! Chiar și pentru săltarea întregii vieți în sfere paradisiace! 

D-apăi cum!

“Proper mental” m-am auzit citând, în acustica de scară de bloc. Numai că nu era scară de bloc, ci internat, iar atmosfera era de spital de nebuni. Multe dormitoare și multe toalete și multă lume alergând, țipând îngrozită, trântind ușile. Cam cum îmi imaginez eu filmele horror alea multe și proaste. Întuneric, răcnete, posedați, monștri, dar mai ales un mediu instituțional. Musai să se ghicească undeva și încuviințarea unui individ cu autoritate, complicitatea dintre supervaizărul stabilimentului și ciontolitorul care dă iama în turmă. Fete desculțe, în cămăși de noapte, terorizate și mucificate de un personaj. Și terifiant el, așa, prin rezultate, dar nu imediat, nu prin apariție, mai degrabă un personaj foarte scârbos. M-am întrebat de multe ori dacă filmele astea horror sunt și ele împărțite pe subgenuri clare. Că, de exemplu, scârboșeniile ar merita o categorie a lor, distinctă de, să zicem, sadisme. În fine. Deci personajul era un fel de Spiderman à l’envers, carevazică își proiecta jeturile de pânză asupra fugarilor și pare-se că el nu se alegea cu nimic, în schimb victimele se încleiau în mozzarella aia topită, care le lua și creierii în stăpânire cumva, că parcă nu mai erau ființe umane, ci niște hibrizi dornici să se propage. După ce mureau în chinuri, arătau exact ca sculpturile lui Rodin alea semi-întrupate, în care corpurile încă nu s-au desprins total din piatră, încă-s mormoloace, greoaie și captive, căci iată materia cum e surprinsă ea în plin proces de însuflețire, etc., bleah. Ba acest Spiderman dubios chiar că îmi evoca La Main de Dieu a lui Rodin, lectura făcând-se de la coadă la cap, de la creat la descreat și de la modelat la storcoșit. Na, bravo! La un moment dat, vrând să mă ascund din calea Spiderthingului, am zmucit de-o ușă dincolo de care se afla o fată deja atacată, luptându-se cu fuioarele acelea de flegmă, pe jumătate dizolvată de ele, și strigând nu ajutor!, ci victorie! Brrr! am trântit ușa la loc și am luat-o la sănătoasa. Nu-mi era frică, nu mi se părea deloc că ființa mea e pusă în pericol, dar îmi era atât de scârbă că nu-mi doream decât să scap mai repede. În timp ce mă îndepărtam și spațiul se curăța de imagini grotești, constatam cu mirare că hm, ce chestie, n-am simțit nevoia să ajut pe nimeni. Păi așa e simplu! îmi spuneam. Ia să mă fi apucat taman atunci vreo milă!

Viterbo

Eram în Viterbo și Viterbo era un munte cu cărări întortocheate și voiam să-l văd pe tot. La fiecare cotitură apărea câte un localnic care îmi întindea bilete de intrare. Erau multe muzee, multe palate, multe case memoriale, multe parcuri de distracții, multe grădini zoologice și multe catedrale și pentru toate trebuia bilet. Mă opream din metru în metru să mai cumpăr un bilet și de la o vreme aveam senzația că numai biletele contează. Nu mi se părea că o să-mi dea acces nicăieri, dar erau atât de frumos printate, fiecare avea o imagine în care merita să mă pierd, mă uitam la ele fascinată și găseam în ele tot felul de semnificații și făceam între ele tot felul de legături și se țesea o poveste atât de frumoasă din acel evantai de bilete, și când le amestecam povestea apărea altfel, ca spusă de altcineva, și tot strângeam bilete pe drum și le tot studiam și le amestecam și era atât de frumos, încât nici nu mai eram atentă la peisaj sau la arhitectură sau la înghețată. Iar la un moment dat am ajuns în vârful acestui munte, deja îmi spuneam că e artificial, prea abrupt și prea înalt se înălța, ca un turn, ca un spin înfipt într-un nor, și când am ajuns în vârful spinului am bătut în ușița unei colibe, ceva mic și amărât, câteva pietre adunate în așa fel încât să formeze un fel de bârlog și din bârlog a ieșit mătușa Casandra, avea un șorț alb, era murdară de făină pe mâini și în mâini avea lucrul, macraméul și croșeta, că făcea de toate se pare, și milieuri, și tăieței, scuzându-se, hai, că n-am terminat, n-am avut timp să mă schimb, am calculat prost, și zâmbind bucuroasă. Apoi s-a așezat la poză, că eu pentru asta venisem până în vârful Viterbo-unui, să o pozez și să plec, și am pozat-o și fotografia era radioasă, emana căldură domestică iar lumina se filtra prin nori de făină, am luat-o cu mine și am plecat, cu poza într-o mână și cu biletele în cealaltă, mândră de prada mea.

Și iar se face liniște