Given a crowd

Apa inteligentă

Ușa de la intrare era deschisă, ușa de la baie era deschisă. Stăteam în hol și așteptam să intre cineva în casă, când mi-am dat seama că baia era plină de apă, de sus până jos, un ditamai paralelipipedul de apă verzui-albastră, ca decupată din mare, cu iluzia cromatică dată de adâncime adică. Stătea acolo neclintit, așteptând momentul potrivit să se verse. – Fugi! am răcnit panicată spre persoana care se pregătea să între în casă. Am auzit-o tropăind pe scări în jos, fără nicio secundă de ezitare. Apoi m-am întors cu fața spre paralelipiped, am desfăcut brațele și i-am zis – Shoot! S-a năpustit asupra mea și a urmat neplăcerea specifică unei inundații, zeci de cârpe și ligheane, dar nici măcar nu m-am supărat, pe lângă faptul că impactul nu a fost doborâtor. E clar, îmi spuneam, luând în considerare că a așteptat secunde bune până să se verse, e clar, avem apă inteligentă!

Bonjour, les enfants!

The Night Watch

Ne ascunseserăm în podul unei vrăjitoare, complicată trebuie să fi fost situația de nu găsiserăm niciun alt loc în care să fim feriți. Vrăjitoarea știa că suntem acolo și nu murea de încântare, ne accepta prezența din obligație, dintr-un simț al datoriei față de rău, dar abia aștepta să ne strângem calabalâcul. Stăteam unii lângă alții pe paturile suprapuse, cu spatele la zid, genunchii la gură și ochii ațintiți spre ferestre. Era noapte, fiecare vedea altceva, fiecare pândea altceva, habar nu aveam la ce se pricepeau cei care erau cu mine. Toți stăteau încordați, dar nu părea ca-n orizontul vreunuia ar fi intrat ceva, când dincolo de geam apare dintr-odată o femeie în kimono negru multistratificat, cu părul negru aranjat în chifle și cu fața din lemn crăpat, ca o covată veche. Îmi face semne disperate, să vin, să îi deschid, să o ascund înăuntru și pe ea. Dau fuga la fereastră, deschid, o trag înăuntru, închid fereastra, o iau de mână și ieșim pe ușă, în timp ce ceilalți își mențin pozițiile și privirile complet netulburați. E în regulă, așa trebuie să fie, îmi spun. Mă furișez o vreme cu femeia aceea pe străduțe întunecoase, până ajungem într-o zonă animată, înțesată de terase, chioșcuri și buticuri. Oamenii sunt tineri și veseli, au niște chipuri atât de proaspete încât pare că de-abia au ajuns și că tocmai se bucură să se cunoască. Îi fac femeii vânt într-un magazin și intru și eu în urma ei. Aici o să fii în siguranță, îi spun, apoi o ascund într-o cabină de probă. Sunt foarte mulțumită, mi se pare că am salvat un spirit pașnic și foarte bătrân, mi se pare că misiunea a fost pe cât de importantă, pe atât de ușoară. Așa ar trebui să fie toate, îmi spun. Mă pregătesc să ies din magazin, când o zăresc înăuntru pe una din fetele cu care făceam de pază în casa vrăjitoarei. Se plimbă cu pași rari, mângâind diverse țesături, zâmbește încântată în gol. Nu-mi dau seama dacă e oarbă, dacă e încurcată sau dacă prin felul în care merge chiar vrea să atragă atenția tuturor, în schimb, nu știu prin ce miracol, îmi dau seama că e Mădălina Ghenea. Nu așa se face! îi spun, în timp ce ea tocmai mângâie niște fulare îngrămădite într-un coș de plastic. Nu se uită la mine, rămâne tot cu zâmbetul în zare, dar se oprește să mă asculte. Îmi suflec o mânecă și bag mâna adânc în coșul cu fulare. Fularele din lână aspră încep să piște, să sfârâie și să muște, ceea ce nu mă surprinde. Îmi scot mâna și îi spun – Vezi! Nu sunt bune! Fularele trebuie să fie moi! O las acolo, sperând că am ajutat-o cât de cât dar enervată de faptul că unora trebuie să le explici asemenea lucruri elementare.

Better than nothing

Făceam parte dintr-un fular. Eu eram firul roșu. Era un fular în două culori.

Alții

Rămăsese omenirea fără Biblioteca din Alexandria și se făcuse un apel către toți să participe la refacerea ei. Era o mare vânzoleală, foarte mulți se grăbeau să renunțe la comorile pe care le aveau pe-acasă pentru a reface fondul. Veneam și eu încrezătoare cu propria-mi donație, mergeam printr-un labirint de rafturi metalice, era un frig de abator și mai degrabă întuneric, căutam ieșirea, părea că faptele bune nu puteau fi făcute decât afară. Căram destul de încântată un bax de Zewa albă, în trei straturi. Baxul era desfăcut și din el lipseau două suluri. Donam restul de opt. În întunericul acela, hârtia igienică era singura sursă de lumină, o foloseam în chip de lampă. După o bună bucată de mers prin labirint, am început să disting dreptunghiul alb al ieșirii. Când mai aveam doar câțiva metri, dreptunghiul s-a pătat cu oameni care tocmai intrau. Erau veseli, cărau și se mândreau: – ia priviți aici ce de-a donații! cine zice că oamenii sunt răi și că nu vor să facă treabă! ia uite ce de-a comori am strâns! Pe ușă intrau bărbați destoinici, cărând piramide de hârtie igienică roz, în două straturi și neambalată. Din când în când se legănau încercând să echilibreze turnurile de suluri care amenințau să se răstoarne. Fiecare piramidă număra cam cincizeci de suluri roz. Și treceau așa piramidele astea cu picioare de om pe lângă mine și eu mă tot uitam încurcată: mai e nevoie sau nu mai e nevoieeee? Mă uitam așa la cantitatea acumulată și începea să îmi cam pară rău că mi-am rupt de la gură sulurile alea albe, care ar fi urmat să se piardă în mulțime, nebăgate în seamă. Am rămas așa cu ele în brațe și nu i-am urmat pe oamenii aceia generoși care se duceau să umple rafturile. Jenată că în astfel de momente, când toată lumea se mobilizează să ajute, eu mă hotărăsc să nu dau drumul, ies într-un final la lumină. Acum toată lumea se uită la baxul pe care îl protejez tot mai drăgăstos și vede că aș avea ce da, dar nu vreau. Rămân la intrare o vreme, uitându-mă la oamenii care tot vin.

Capela

Construiam o capelă din zahăr, o dantelărie de zahăr, albă și fragilă, în ea n-ar fi încăput mai mult de cinci oameni, o ridicam într-un spațiu deschis, undeva pe o plajă. Când terminam asamblatul așteptam soarele și mă uitam cum începe acoperișul să se topească. Pereții deveneau translucizi și începeau să picure. Lângă mine erau câțiva oameni care se întrebau panicați – nu o lingem înainte să dispară? Ridicam din umeri, mă amuza, eram și eu curioasă, eram curioasă ce însemna credința pentru ei, eram și mai curioasă dacă va fi unanimitate, dacă vor alege în grup sau vor fi decizii individuale. Zâmbeam. Cu toate că în lumina soarelui construcția de zahăr părea un experiment, eram sigură că le făcusem un dar și asta îmi aducea bucurie. N-avea să se întâmple niciun rău.

Petrecerea

Mâncarea a fost bună, nu zic că n-a fost. Nu zic că n-am mâncat. Dar, pentru că am mâncat, nimeni nu știe că m-am abținut. Și nimeni nu știe că, deși bună mâncarea, eu nu m-am bucurat de ea. Eu am vrut să fac pe omul civilizat care nu sunt. N-am vrut să bată la ochi lipsa mea de bucurie. Știut fiind faptul că mănânc cu mare plăcere orice, în cantități mari și mai tot timpul, am încercat să ascund această excepțională lipsă de apetit. Mai vrei cartilagii, draga mea? o întreba tânărul pe această persoană cu părul negru și înfoiat. Iar ea spunea da și apoi timp de un minut ascuțea cuțitul pe un cartilaj, arătându-ne tuturor cât e de preocupată, cât de solicitant e task-ul, cât de puțin contează faptul că la dreapta ei se mănâncă murături, iar la stânga ei cozonac. Am înțeles că nu e frumos să râzi de înzestrările fizice, dar îmi rezerv dreptul de a considera înfoierea capilară mai degrabă statement, decât material genetic. E vorba de felul în care alegi o coafură care domină masa, care umple camera, care îi înghesuie bine de tot pe musafiri. Vopseaua intransigentă, fixativul, The Great Wave off Kanagawa și chipul mucegăit, îngust, întrezărindu-se din penaj ca dintr-o scorbură. – Eu nu sunt de acord cu această traducere, am zis, iar ea, fără să aprecieze că traducerea este ridicolă, mi-a oferit această scuză: – Am auzit că au foarte puțini traducători. Cine? Cine sunt ei? Francezii au puțini traducători? Rușii? Românii? În absoluta-mi naivitate, am zis – Păi poate ar avea mai mulți, dacă i-ar plăti mai bine! Și de-aici petrecerea a degenerat într-o acerbă luptă cu cartilajul. Editura? Oamenii cu murăturile și oamenii cu cozonacul au continuat să laude probioticele, decorațiunile, centrala, poziția pisicului, rozul cerului, în timp ce ea s-a regrupat toată seara sub un contrast puternic: părul antirachetă și mutra sfioasă. – Ați reușit și voi să ne dați de mâncare cu ajutorul altora! spun oamenii cu cozonacul. Ce neînduplecați, mă gândesc. Nu toată lumea face așa!? Crește careva porcul, udă careva conopida? Mă surprinde felul în care subliniază tocmai acum ajutorul altora. Rotindu-și ochii pe tavan, oamenii cu murăturile își exprimă și ei mulțumirea: – Totuși, nu ni se pare normal ca mobila să coste mai mult decât casa! Neiertători și aceștia, Doamne ce competiție!

New Year’s Resolutions

Nu știu dacă să arunc biroul pe care nu-l mai folosesc și îmi ocupă spațiu, dar care e puntea lui Kitsune spre calorifer. Aș arunca și fotoliul, care nu servește decât ca spațiu de depozitare temporară, catalizator de mizerie, tomberon. Practic aș putea elibera o jumătate dintr-un perete îngust și o jumătate dintr-un perete lung. Poate că e prea devreme pentru decizii radicale, așa că mă stabilesc la o singură hotărâre clară: în 2023 voi arunca calculatorul. E posibil să conțină lucruri interesante, dar nu l-am mai deschis de mulți ani. Calculatorul și niște sute de cărți proaste. Doamne, ce bine va fi!