Turcii

Eram în Riomaggiore ocupat de turci și turcii erau farmecul locului, umblau peste tot, în șalvari și caftane înzorzonate, cu ceaiurile pe tavă și cu invitații insistente. Ce bine, mă gândeam, că vin turcii la Mahomed, că nu tre’ să mă duc în Turcia să dau de ei. Intram în prăvăliile lor și cumpăram stele de mare din sticlă, corali din sticlă și capete de pește mumificate, multe capete din astea cumpărăm, mi se păreau incredibil de ieftine și cum mai găseam unul, cum îl ridicam, i-l arătam vânzătorului și bucuroasă, de parcă i-aș fi spus – Noroc!, exclamam: – Ichtus! Turcii erau și ei bucuroși că le cumpărăm marfa. La un moment dat, tocmai când să cumpăr un șirag de perle adevărate lung de câțiva metri, turcul vânzător lasă de-o parte dorința de înavuțire și îmi face un semn spre o scenă din afara magazinului, cu o privire îngrijorată. În golf s-au ridicat niște valuri atât de mari încât acum pare că ne aflăm într-un uriaș glob de apă-sticlă, iar la mal, tata tocmai se dezbracă de cămașă, pregătindu-se să se arunce în mare. Cu toate că înălțimea valului e cât lungimea malului, apa e clară și luminoasă, acvamarin curat, și-mi dă o stare de bucurie. Dar tata pare nebun. Alerg într-un suflet spre el și îl apuc de un braț, vino, domne, înapoi, că nu mai ai douăzeci de ani, dar el râde, tot încercând să mă convingă că acum e cel mai mișto să înoți. Lasă, dracu’, senzațiile tari, vrei să mori cu capul crăpat de-o stâncă! Până la urmă, renunță, văzând că mă sperie cu adevărat, dar tot râzând la valuri și vociferând cu regret – bă, băiete, ce-ar fi mers o baie acum! Mă uit cu recunoștință și jenă la vânzătorul de perle, mi se pare că el e mult mai mult tatăl meu decât bătrânul infantil pe care îl trag după mine spre casă.

Homo sapiens

Ieșeam din bloc, troiene de-o parte și de alta a străzii, începeam căutarea. Împrăștiam zăpada cu bocancul, prefirând fulgii și îndepărtând crustele de gheață. Găseam. Mă aplecam: mere și pâine. Mere roșii. Ridicam franzela, era tăiată în două de-a lungul iar înăuntrul ei – un lingou de fier. Înjuram, scoteam lingoul din pâine, îl vâram în sac, căutam mai departe. Iar mere roșii, iar pâini, iar scoteam lingourile și le aruncam în sac. Apoi dădeam de lanțurile cu dinți și capcanele uriașe, încercam să le smulg și să le îndepărtez dar nu reușeam, scoteam lingourile de fier din sac și cu ele blocam mușcăturile capcanelor. Înjuram din nou, Doamne ce scelerați, nu îmi plăcea nici mie ursul polar, sau nu era primul care să-mi placă, dar avea aceleași drepturi cu noi de a se plimba pe stradă, în fond, altceva nici nu făcea, se deplasa extrem de lent, ca un ghețar, putea fi văzut de la depărtare și evitat, dacă întâlnirea cu el ar fi fost problema, iar cei care veniseră cu soluția lingourilor de fier, din partea mea, puteau să-i moară între măsele.

Fuga

Voi vă dați seama ce-am făcut? mă trezii eu deodată. Parcă pășisem în Valea Plângerii sau ceva de genul ăsta. Haideți repede înapoi cât se mai poate! Ce-am făcut? mă întrebau. Se uitau la mine senine, zâmbitoare, complet nevinovate, habar nu aveau. Știau și ele, evident, că ne mutaserăm. Mai întâi I., apoi A., apoi eu, apoi tot restul. I. spusese – eu mă duc la masa aia albă că e mai mare. A. a spus, chiar, merg și eu acolo, că e mai multă lumină, eu am zis, merg și eu cu voi, că dincolo e mai liniște. Și tot așa. Găseam, de fapt, ce ne trebuia și mutările noastre nu deranjau pe nimeni, părea că ne mutam cearșafurile în funcție de soare, părea că restul sunt proști, dacă ar fi rămas să facă plajă la umbră. Dar nu rămâneau, ne urmau și ei exemplul și în curând nu mai rămăsese nimeni în partea din care plecasem. Așa, și vă dați seama că acuma partea aceea nu mai există? le întrebam alarmată. Vă dați seama că am desființat-o? Se opreau câteva clipe în mijlocul zâmbetelor și îmi dădeau dreptate, străfulgerate. Da, spuneau sec. Ai dreptate, hai să mutăm toate lucrurile înapoi. Arătam ca rușii care se mutau în Ucraina și apoi pierdeau Rusia de tot, ca niște copaci care, vrând să se înalțe, se smulg din rădăcini. Și în curând vom fi anihilate! am zis. Iar ele mi-au dat dreptate. Ne-am făcut-o singure, spuneau, Dumnezeu ne-a luat mințile. Îmi înfigeam degetele în buretele canapelei pe care stăteam, săpam o gaură și din ea extrăgeam rând pe rând niște gheare lungi, ca de leneș. Ia uitați-vă! Ia uitați-vă ce de-a cadavre sunt ascunse aici. Ne repezeam în partea din care plecasem și îl găseam acolo pe L., împachetând hârtii în cutii. Dacă voi ați plecat, nu am ce face, strâng și eu și mă duc acasă, am fost anunțat că v-au preluat alții. Da, era prea târziu. Am fugit din nou dincolo, să vedem cine ne-a preluat, dar n-am găsit, anihilarea era deja pe țeavă, ce rost mai avea să fim preluate. Am găsit acolo o blondă strălucitoare, de o blonzime sintetică și avertizoare, ca de beteală, făcută special ca să nu poată fi ignorată. Bună ziua, ne-a zis, vă invit la paradă, așa o să înțelegeți mai ușor. Și ne-am așezat pe niște scăunele, la marginea unui catwalk, și au început să vină manechinele, de culoare toate, numai Naomi Campbell una și-una, și după ce își făceau defilarea cădeau la grămadă printr-o trapă, dispărând pentru totdeauna. Aha! Am înțeles. Și am luat-o la fugă, eu prima, iar A. și I. după mine. Țipau – Unde mergem? Nu mai avem unde să mergem! Iar eu țipam – Ba avem! Nu mă interesează, dacă vor să ne prindă, să vină după noi în Deltă! Și în Deltă ne duceam! Exact în mijlocul Lacului Dracului, jumate înot, jumate de-a bușilea, nu se înțelegea cum, dar ne izolasem bine în mijlocul lacului, Și acum așteptăm! le-am zis. Stăteam într-un picior, pe ceva ascuțit și alunecos, într-un echilibru foarte solicitant pentru articulațiile mele, dar reușisem, știam, găsisem Așezarea. I. și A. nu stăteau așa de bine, țipau în continuare dezorientate, unde, ce, cum ai făcut, cum se face, pe ce stai? Și m-am aplecat să mă uit, căci nici eu nu știam. Și le-am strigat: – Pe un cap de pasăre! Sub talpa mea era capul mic și tare al unui stârc, care se mișca ușor, din când în când, și care, viu fiind, mă susținea cu simț de răspundere. Dacă vrea el să mergem, o să mergem cu el, am spus. Dacă vrea să stăm, stăm aici, până vine și restul de faună. Era un punct bun de sprijin și de pornire, în jur totul era pustiu, amuțit, oțelit. Asta e, le mai strigam, nu e ceea ce suntem obișnuite să fie, ba e chiar pe dos, găsiți dosul!

Hotelul

Trăiam, se pare, în compania unor pârliți, într-un cartier lacustru, alergând de colo colo pe plute albe, ca acelea cu care ajutorul cărora ne învățau să înotăm la bazinul hotelului București, actualul Radisson Blu. Plutele erau străzile. Unul dintre pârliți alergase într-un suflet la mine, Vino, ai câștigat, ai tras lozul cel mare, dar trebuie să faci niște cumpărături înainte, să cumperi un trusou de nou-născut și niște cadouri pentru proaspăta mamă, nu e o problemă, îți dăm noi banii înapoi mai încolo, dar trebuie să le iei acum, pentru că cine ajunge cu ele primul, are șansa să primească hotelul cadou, da, chiar așa, un întreg hotel. Cât e șansa asta? Unu la șaizeci? Și cine sunt sărmanii ăștia, mama, copilul, ce treabă avem noi cu ei? N-am timp să-ți explic, dar trebuie să ajungem acolo și să organizăm botezul, de șansă ne-am ocupat noi. Au apărut și alți pârliți care păreau deja smulși dintr-un eveniment, deșirați parcă dintr-o petrecere spre care tot mă trăgeau, și eu am zis ok, ok, vin și fac ce vreți voi, ce mare lucru să cumperi niște haine de bebe și niște păturici, sunt chiar drăguțe lucrurile astea, chiar o să-mi facă plăcere, și m-am dus cu toate cumpărăturile acolo unde mă chemau. Pe un podium din fața hotelului Novotel se desfășura o ceremonie, erau scoase în stradă zeci de suporturi pe roți, de care atârnau umerașe cu haine, numai haine din piele roșie, mă gândisem, nu știu de ce, că poate tocmai se cazase acolo Mick Jagger. Pe podium s-a urcat un oficial sobru, un ministru corupt, pardon de pleonasm, și la cererea mutrei lui solemne s-a făcut liniște. Apoi tipul a desfăcut un bilețel și a citit numele meu ca și când i-ar fi fost complet străin, anunțând apoi că am câștigat, da, chiar hotelul, nu Novotelul, nici Radissonul, ci Interul, și pârliții aceia bineînțeles că au început să mă aplaude, să mă felicite și să îmi amintească pe scurt că-n treaba asta au avut și ei un rol. Eram foarte veselă, ba chiar foarte mulțumită, în sfârșit un cadou frumos, ce noroc pe mine! Ce-o să fac eu cu un întreg hotel? O să îl vandalizez împreună cu pârliții mei entuziaști? O să îl populez? O să fierbem scutece și-o să le atârnăm la uscat în ferestre? În toate scenariile care-mi veneau în minte, mai devreme sau mai târziu, aveam să îl dezmembrez, iar chestia asta mă amuza teribil. Din start râdeam la urmă.

Who Died?

Virusul

Rămăsesem doar cei mai proști, cei mai singuri și cei mai necunoscuți. Nu-mi dădeam seama dacă în total eram mai mult de trei. Stăteam în dreptul unor monitoare cu design mayaș și efectuam scăderi. Fără să ne punem de acord asupra metodei, fără să avem certitudinea că o să terminăm la un moment dat, trebuia să deszăpezim până la negru dar negrul nu se întrezărea, încercam să ajungem la zero, luptându-ne cu progresia, eu din când în când înjuram virusul, momente în care Ziuabună Numaibine urla în stilu-i caracteristic: bă, da’ terminați cu prostiile, nu e vorba de niciun virus, radio șanț! Înghițeam în sec și îmi vedeam în continuare de scăderi, având o oarecare speranță că știe el mai bine. Un idiot care face o tâmpenie nu e virus, atâta ați putea să știți și voi! mai spunea. Îmi pica prost că mi se adresa ca unui grup, mă făcea să cred că dintre cei trei nu eram nici cea mai proastă, nici cea mai singură, ci în mod clar cea mai necunoscută. Iar el, era probabil cel mai singur, din moment ce mă vedea ca pe un grup. Mai rămănea să vedem ce are de spus al treilea, deși ecuația părea pe jumătate rezolvată. Poate acel al treilea era și mai singur, din moment ce nu vorbea deloc cu niciunul din noi. Era, de asemenea, și cel mai necunoscut deocamdată. După ceasuri lungi de scăzut febril, mi-am dat seama că cea de-a treia persoană stătea undeva la doi pași în fața mea. Era în mod clar cea mai tânără. Am început să-ți văd panglicile de catifea! i-am strigat la un moment dat, bifând și mai frenetic căsuțele monitorului. Nu mi-a răspuns nimic, părea că tăcerea tocmai îi fusese de încurajată de câștigul în vizibilitate. Am continuat tot așa vreme îndelungată, până când din stradă s-a auzit un glas de bărbat: stop! stop! stop! gata, nu mai aveți ce să faceți! opriți-vă că n-o mai puteți împiedica! Ne-am ridicat cât să ne uităm pe fereastră, apoi ne-am așezat la loc și am continuat să scădem ce se mai putea scădea. Din centru se revărsau spre noi ape puternice și murdare, al căror debit smulgea gardurile din jurul clădirii și gratiile de la primul nivel. Hai, că acum o să aveți energie de-o să vă săturați! ne-a mai trântit Ziuabună Numaibine, apoi a abandonat scăderile.

Frumoasele

Așa te obișnuiești cu trăitul printre despoți, în continuu consolându-te cu faptul că unul e mai rău decât altul, așa dezvolți o abilitate de a te mulțumi cu șuturile lui X, spunându-ți că-s mai puțin periculoase decât șuturile lui Y, că la concursul de villaini nici nu mai știi cui să îi acorzi punctaj maxim și, oricât ai încerca să enumeri în viteză plusurile și minusurile, orice alegere pare forțată. Nu cer mult, îmi venea să urlu, vreau doar să știu care este mai grețoasă dintre cele două regine, cea mai meschină, mai perfidă, mai lipsită de scrupule și de caracter, cea mai imbecilă, mai putredă, mai crudă și mai vicleană, cea mai încântată de sine și mai toxică. Pendulam între cele două, culegând de la fiecare câte-o nouă doză de otravă și tot nu mă lămuream. Du-te în arhivă, mi-a zis una din ele, poate te hotărăști acolo. Și așa am făcut, iar ea m-a însoțit, de parcă ar fi fost un criminal în serie care m-ar fi poftit frumos în casa dumnealui, te rog, fă-ți o impresie, poți să te uiți și sub pat, n-o să găsești nimic compromițător. Sala arhivei era altceva decât ce mi-aș fi imaginat, arăta ca sala de lectură a unei mari biblioteci publice, scufundată până la jumătate într-un lichid incolor. Nu părea apă, ci mai degrabă un soi de lac, un vernis care dădea jumătății aceleia de arhivă o strălucire puternică. O strălucire tăioasă, apăsătoare și sfâșietoare. Ah, exact așa strălucește durerea printre senzații, mi-am spus. Ochii mi se umpluseră de lacrimi dar tot nu găseam cuvinte, probe adică, argumente, nu găseam niciun lucru pe care să i-l pot arunca în față reginei monstruoase care stătea lângă mine, jubilând, ți-am spus! Apoi a comandat unei fete să-mi facă o demonstrație de săritură în lungime. În sala de lectură erau mai mulți elevi care citeau la lămpi cu halogen, îmbrăcați în niște uniforme care semănau cu robele călugărilor budiști. Eleva/călugărița căreia i se dăduse comanda, s-a ridicat în aer stând în lotus, în câteva secunde a atins o iluminare vizibilă cu ochiul liber – din capul ei emanau niște raze – apoi, rămânând în aceeași poziție, s-a deplasat cu viteză în spate, aterizând undeva mai departe pe luciul acelui lac, tot în poziția aceea neschimbată, de meditație profundă. Era ceva atât de rău și de trist în asta. Executatul de comenzi aproape robotic, simultan cu meditația… ceva rău de tot. Am plecat îngreunată din arhivă, fără niciun câștig în fața sinistrei regine, întrebându-mă chiar dacă nu sunt de vină doar fizionomia și mimica ei nereușite. Poate dacă nu și-ar da ochii peste cap și dacă nu ar rânji cu atâta suficiență, îmi spuneam, n-ar exista chiar niciun motiv de suspiciune. Poate că faptele ei nu au nicio legătură cu înfățișarea-i. Am plecat abătută și m-am alăturat colegilor din comisia de anchetă, ne-am ghemuit toți sub o scară, continuând să supraveghem din întuneric. În cadrul ușii, stând în contre-jour, s-a arătat a doua insuportabilă, cealaltă basculantă de otravă,  cealaltă regină absurdă. Vouă nu v-a zis nimeni să plecați de-aici? a urlat. Ei, ba da, de asta puteți fi sigură, chiar ne-a zis multă lume. Ne pregăteam să înfruntăm viscolul care urma să-i iasă pe gură, nu ne-ar fi surprins prea mult respirația ei. Când una din anchetatoarele de lângă mine a zis: Îmi place centura! Ne-am uitat la anchetatoare, apoi la centura reginei, apoi de încă câteva ori tot așa, apoi am strigat în cor către ea: Ne place centura! Nemernica și-a privit centura și, zâmbind, ne-a mulțumit pentru compliment. Centura consta într-un cerc gros, din aur, pe care, deasupra burții, erau înșirate trei bile galbene.