Nu mică ne fu mirarea când…

Șurubelniță nu aveam. Ușile erau montate prost, inversate stânga cu dreapta și cu capul în jos, apoi cum le-am deschis butucul de chei a căzut, iar în câteva zile ne-a fost și furat de către cei care își stricaseră butucul propriu în încercările de a-și monta propriile uși. Toate bune, am zis, ușa se închide, dar prost, în plus a rămas aici o gaură. Șurubelniță nu aveam, dar am folosit un vârf de foarfecă pentru a scoate un butuc de la un sertar rupt. L-am potrivit în gaură pentru a salva aparențele, chiar dacă ușa tot nu se putea încuia. Nu mică ne fu mirarea când după multă vreme de provizorat, cu șurubelnița și șuruburile într-o mână și un butuc nou în cealaltă, cineva a intrat vijelios până-n mijlocul camerei, întrebând – aici parcă era ușa aia! S-a îndreptat spre ea, s-a încruntat la butucul pus de ochii lumii și a cântărit situația, bucurându-se de ce se putea bucura – nu vă folosește la nimic, dar totuși e o mișcare inteligentă! Apoi a înlocuit butucul inutil cu unul funcțional, mișcare care nu era la fel de inteligentă, dar care era soluția la problema pe care o aveam. Poate nu urma să ținem niciodată ușa aceea încuiată, poate ne confruntam cu probleme mult mai grave pentru ca o mică reparație să mai conteze, dar noi cum puteam să-l răsplătim pe acest cvasinecunoscut pentru faptul că după atâta vreme își amintise de gaura din ușa noastră, că își amintise să vină cu șurubelnița lui de-acasă, că acasă la el se gândise la ușa noastră, că pe drum își amintise să cumpere piesele lipsă. În afară de perfecțiune el ce mai voia?

Uau!

Ce bine e să dai din când în când peste o astfel de literatură. Impresionantă toată trilogia lui Liu Cixin, dar ultimul volum e absolut demențial.

 

Țările Reci

“On Christmas Eve 1998, Toomas Hendrik Ilves, who is now serving as the president of the Republic of Estonia, published an article in which he developed the idea of “Yule Land”. Ilves used this poetic name to signify the region where the name for Christmas is derived from a common root: in Britain “Yule”, in Sweden, Norway, and Denmark “jul”, in Finland “joulu”. This region also includes Estonia, where Christmas is called “jõul”, but excludes other countries in the region, such as Germany (“Weihnachten”), Latvia (“ziemasvetki”), Lithuania “kaledos”, or Russia (“rozhdestvo”). The concept of “Yule Land” is an example of a conscious reconstruction of mental geographies. It is based on an entirely plausible assumption that “regions” do not exist in nature but are formed in people’s heads. In order to make sense of the surrounding world, we have a natural tendency to group together phenomena that seem to have something in common”. Mă tulburase acel Estonia din spatele meu și acum căutam primul lucru pe care Estonia îl avea în comun cu Islanda, Finlanda și Danemarca. Plecasem în grabă, o înhățasem și pe toantă de-o aripă, haide, domnule, să plecăm odată, acum, cât putem, toanta împachetase în grabă câteva lucruri la care nu putea să renunțe și ne-am trezit la coadă în fața punctului de control. Ea scârțâia ca o poartă bătută de vânt, n-aș pleca așa, dacă ne caută, dacă nu reușim să ne întoarcem, apoi a deschis rucsacul și fără să scoată un cuvânt mi-a arătat ce avea înăuntru, uitându-se cu teamă în jur să vadă dacă ne urmărește cineva. Cu atât mai mult! am exclamat. Băgase în rucsac cozonacii de drum și pe aceia n-aveai voie să îi scoți din casă decât pentru călătoriile lungi, altfel pedeapsa era destul de serioasă. Și știm unde mergem? întreba, ne ducem așa de nebune? Da, îi spuneam, eram foarte hotărâtă și nerăbdătoare, văzusem niște păsări care mă chemau, niște păsări mici și ciudate, care migrau spre țările reci. Islanda, Danemarca sau Finlanda! acolo mergem. Să zicem Islanda! Și dacă nu găsim bilet? întreba, dracu’ la ora asta tot poporul merge în Islanda! Islanda, Danemarca sau Finlanda! întăream. Apoi, auzindu-ne, un bărbat din spatele nostru, tânăr, slab, brunet, arab, a intrat în vorbă, adăugând – Sau Estonia! Sau Estonia! i-am zis și eu toantei, acceptând completarea fără să înțeleg exact de ce, gândindu-mă pe loc că Estonia e o țară mai caldă și că individul ar fi putut și el să sugereze Norvegia sau Suedia dacă ar fi vrut doar să se bage-n seamă. La punctul de control ne-au verificat bagajele și ne-au pus câteva întrebări, le-am zis și lor Islanda! Sau Danemarca! Sau Finlanda! Iar toanta a zis Sau Estonia! râzând vinovat, ca și când ar fi zis sau orice altceva, pentru că ea asta înțelesese, că arabul făcuse o glumă care asta însemna. Controlorii ne-au dat un bilet și ne-am urcat într-un tren care tot drumul a fost însoțit de acele stoluri de păsări migratoare. Mai mici ca vrăbiile, complet negre sau complet albe, și cu un zbor ca de rândunele. E clar că se hrănesc în zbor cu insecte, îmi spuneam, să vedem spre ce insecte nordice ne conduc apucatele astea. Când am coborât noi din tren, s-au așezat și stolurile pe pământ, mai ales pe faleza de zăpadă și gheață. Ne-am așezat în fund în mijlocul lor și le-am privit vreme îndelungată cum ciuguleau de pe jos chestii inobservabile. Cred că doar asta căutau, am zis într-un târziu, un anumit tip de zăpadă, probabil că zăpadă de-aici conține niște nutrienți. Toanta scârțâia din nou că să nu greșim întoarcerea, să nu ne caute cât suntem plecate, să nu întârziem. Eu îi tot spuneam că n-am străbătut atâta distanță doar ca s-o iau din loc, puțin îmi pasă dacă ne pedepsesc ulterior, trebuie să rămânem acolo cât mai mult, până se termină cozonacii de drum și cel puțin o zi în plus. Mi se părea obligatoriu să depășesc termenul, părea că numai încălcarea regulii îmi confirma că am făcut tot ce-am putut. Apoi mi-a dat prin cap că păsările acelea cu asta se ocupau… Cu scosul oamenilor peste granițe, pentru a le mânca cozonacii de drum sau măcar ce le pica din gură. Poposiseră odată cu noi și cu toate că zborul lor se asemăna cu al rândunelelor, se dovedeau mult mai netemătoare de om, țopăiau în jurul nostru, relaxate și optimiste, de parcă am fi fost pentru ele un semn că locul e bun pentru ele. Bine, mai era și varianta că păsările așteptau să ne descompunem, fascinantă și ea.

Kindred Spirits

Despărțire

🍉🍉🍉

Numărătoarea și Numărătoarea inversă

“Trenul spre Samarkand” al lui Guzel Iahina se apropie de sfârșit cu câteva pagini în care sunt înșiruite poreclele tuturor copiilor. Îmi amintesc, înțeleg și resimt enumerarea din carte în timpul propriei rutine mnemonice, tot mai tensionate acum, înainte de despărțire. E și stol, cu altă viață și alt profil față de alte stoluri, e și mulțime crescând, învățând, suferind și înflorind diferit de alte mulțimi, dar mult mai mult individ, suflet, porumbel unic. Altă inimă, altă minte, alte aripi, alt rol, altă ambiție, alt curaj, alte mijloace, alte idei, alte moduri de a astupa împușcătura, de a petici, de a veni, de a da. Înotătorul, Pian, Morse, Șchiopică, Piciorel, Șepcuță, Floricel-Căpău, Genunche, Lăcrămior, Izbitînzid, Monfils, Pantalone, Zăpadă, Caca-Blu, Vârtej, Pripășilă, Atacatorul, Ceață, Frații Silver, Tatașifiul, Tao, Pulovărel, Văcuță, Halat, Bărbiță, Crenguță, Sforicică, Tupeu, Cafenea, Cenușă, Sârmă, Corbul, Chiloți, Porumbelul Sexy, Filaj, Coadă, Liszt, Bufantele, Tentativă, Leneșica, Mr. Robot, Cuib-Departe, Pelerină, Ureche, Aer Condiționat, Lunganul, Umeraș, Grâu-Întreg, Brotac, Distinsa, Sărăcie, Golănete, Cap-Spart, Contur, Agrafă, Țupirezii și Țupirezuții, Ucrainenii, Steroid, Cucui, Gât-Tăiat, Dutendude, Sărumâna, Accident, Dacăpică, Teșitul, Taxidermia, Zgură, Pușculiță, Ninja, Rezervele Statului, Înecatul, Datorie, Lumină, Paranteză, Spânzuratul, Rapunzel, Medievalii, Lateralii, Cizme Noi, Dirijorul, Cuib-Grămadă, Frații Samba, La Perete, Șobolanul, Bau, Achiziții, Ciot, Prespălatul, Musafir, Manichiură, Părăsitul, Hermione, Avion, Feldioara, Ultimul Roș, Răspăr, Consiliul Concurenței, Subrațul Piciorului. Am fost fericită.

Forme de exprimare

Am împachetat hârtia albastră. Am scris pe cutie ce conține. Am împachetat hârtia albă. Am scris pe cutie ce conține. Am împachetat cănile, plicurile, sforile, pixurile, agrafele, capsele, harta. Fiecare a împachetat câte ceva și a scris pe cutie. Arată dezolant. S-a adunat praf și mult găinaț. Pentru că nu avem destule cutii, am primit niște navete de plastic, în care pe vremuri au fost transportate sticle și borcane. După inflamarea și revolta unanimă, oamenii au început să râdă și să se veselească. Spun va fi bine! și zâmbesc. Mi se par bolnavi. Dacă îi întrebi Ce?, refuză să răspundă. Nici măcar Tot! nu vor să spună. Le e frică să anunțe iaca cum stă treaba, io de joi încolo sunt un om mort! Pentru că nu îi amenință nimeni și nimic. Va fi bine e tot ce răsună de prin fiecare colț, tre’ să fii nebun să îți închipui altceva. Împachetăm. Liniștea ne e spartă de Olandeză. Dă buzna pe ușă, vine din ger, e îmbrăcată foarte gros și îmbujorată, își scoate căciuloiul și începe să mă ia la trei păzește. De ce inventezi, de ce minți, de ce tre’ să vin în urma ta să spun adevărul? Îmi dau seama că eu de multă vreme așteptam un asemenea perdaf. Îmi pare rău că e atât de furioasă din cauza mea, dar în timp am format o peliculă pe care toate întrebările astea se preling. Sunt o comprimată filmată. Iese pe ușă și liniștea se așterne din nou. Reluăm stivuitul cutiilor. Trag un scotch peste ultima cutie rămasă și scriu pe ea cu markerul CUTIA UITĂRII. O pun peste altele. Prietena mea din copilărie, aranjând și ea pachetele ei, apucă de cutia uitării și îmi zâmbește amuzată: ce nume simpatic are! ce ai aiiici??  Aa, lucruri pe care am uitat să le pun unde trebuia înainte să lipesc cutiile celelalte. Zâmbind în continuare, ia cutia în brațe și începe să o zgâlțâie, apoi o pufnește râsul: E goală! Păi da… se poate spune și așa.

Happy end-ul

Se pregătea de o conferință, venea și mă întreba: Eu cu ce mă îmbrac? Nu pot să-ți zic, nu am o mare preocupare pe tema asta și am impresia că te descurci destul de bine. S-a dus să se hotărască și cât așteptam, îmi făceam procese de conștiință că nu i-am zis să nu se îmbrace la costum. Trebuia să îi fi zis asta: orice, dar nu la costum. În costum se îmbracă doar cartofii de la Cartofisserie. Și morții, mă rog. Ar fi fost foarte rău, dar pentru că s-a întors îmbrăcat în rochie, mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Eram la Padova și toată lumea avea treabă, mă lăsa în mijlocul străzii, scuzându-se neconvingător și fugind de-a dreptul, de rușine. Îmi spuneau – găsește-ți și tu ceva de făcut, du-te și cumpără-ți o înghețată, numai umpic intrăm în clădirea asta, iar dacă n-o să avem încotro, o să stăm mai mult, plimbă-te și tu prin parc, venim repede, du-te și tu la un vernisaj. Asta cu vernisajul îmi plăcea  mult. Mă hotăram să plec în căutarea prăjiturii Sfântului Anton. Intram într-o cofetărie-patiserie, priveam cu tristețe vitrinele, apoi de după tejghea răsărea o colegă. De ce ești supărată, mă întreba. Vrei niște apă rece? și îmi întindea un pahar. Haide să îți dau o brioșă sau un cozonac. Haide să îți spun care s-au dat cel mai bine și care e preferata mea. Mi se părea atât de plină de bunăvoință fata asta și atât de împăciuitoare, încât pendulam între dorința de a-mi menține dracii cauzați de risipirea celorlalți și pofta de a mă bucura de întâlnirea cu un om prietenos și liniștitor. Am început să studiez îmbufnată vitrina, iar înăuntru nu erau decât cozonaci vorbitori. Mai precis cozonaci în formă de Pusheen și cu chip de Pusheen. M-am oprit în dreptul unui cozonac tăiat pe jumătate, în a cărui secțiune marmorată se desena un Pusheen de cacao cu nucă și mac, care vorbea copilăros și făcea diverse mutrițe. Am cerut jumătatea aceea de cozonac și chiar am început să mănânc din ea pe loc, ducând-o pe toată la gură. Din păcate nu m-a consolat. Proasta mea dispoziție e o ofensă la adresa brutarilor.

Aici ar fi trebuit să am o cameră încorporată în ochi, pe care să o activez cu un clipit. Stăteam la semafor pe locul mortului, când din spate a venit cu viteză un tâmpit și încercând să ne evite a intrat cu aplomb într-un copac de la marginea trotuarului. Din copac a căzut o nucă și repede spre ea a alergat un corb, poc! un cioc în coajă, nuca a crăpat iar corbul a înșfăcat miezul și a fugit cu el câteva fâlfâieli mai încolo. În urma lui, un alt corb a venit să ciugulească resturile. Din mașina boțită n-a ieșit nimeni, când s-a făcut verde am plecat, încântată că am văzut corbii fructificând o ocazie.

Entangled Quantum States