Spectacol

Avea cel mult 25 de ani. – Și tu ai o voce frumoasă, și tatăl tău avea o astfel de voce, și tatăl tatălui tău avea aceeași voce! îi spuneam lunganului care se aplecase la urechea mea și îmi cântase o juma’ de baladă, un cântec de leagăn sau de mormânt. Avea o voce joasă și mângâietoare, dincolo de care nu mai distingeam vacarmul din jur, iar cântecul se oferea să te însoțească pe ultimul drum, accesa profunzimi, capitona abisuri. Eram fermecată. Pe lângă voce, avea și un chip frumos. După ce s-a oprit din cântat, a rămas lângă mine zâmbind pe de-o parte înduioșat, pe de alta, cerând indulgență. Eu, în gândul meu, exclamam și țopăiam, uau ce fenomen, habar n-aveam că poate exista așa ceva, oare cercetătorii de la Institutul pentru Fizica Pământului ce părere ar avea, oare ce ar detecta dispozitivele lor. Băiatul rămăsese lângă mine și mi-am dat seama că toată lumea aștepta să optez. Le era clar tuturor că eram impresionată, dar sperau să nu mă mulțumesc cu atât. Din punctul lor de vedere, mă oprisem la varianta primară, poate de-a dreptul vulgară în comparație cu ce demonstrații se mai derulau acolo. Exista, totodată, și un favorit. Undeva pe o scenă, performa un baterist. O explozie de bătăi. Tunete și fulgere. Și sânge. Țâșnea din el. Picături roșii zburau prin aer, ca un joc de lumini. Bateristul avea o claie de păr blond care și ea exploda repetat. Nu gustam ce făcea și cu mari eforturi înțelegeam de ce era așa de bine cotat. Prinsesem din șușotelile celorlalți că ritmul ăla putea fi citit în nu știu câte limbaje, morse, matematici, topografie, chimie, genetică, cabala tobelor și timpanelor. Bogat, nimic de zis, din când deslușeam de una singură câte o frază întreagă, dar manifestarea în sine îmi provoca repulsie. În plus, bateristul nu îmi dădea deloc senzația că se exprima el însuși, că emitea el însuși ceva, ci mai mult că se zbătea involuntar ca într-un scaun electric, la bunul plac al instrumentelor de tortură. Hai, ferească Dumnezeu! Încă și mai neplăcut era faptul că individul se știa favorit și părea tot mai nervos că nu mă lăsam convinsă de prestația lui. Se uita numai la mine, din ce în ce mai ranchiunos, bușind tot mai cu sete în jucăriile lui și proiectând în aer tot mai multe picături de sânge. Băi, da’ opriți-l, naibii, că-și face rău! Poporul îmi dezaproba în continuare alegerea și, drept să spun, lucrul ăsta mă bucura. Mai bine să nici nu-și dea seama ce înseamnă o astfel de voce. M-am întors cu spatele la ei și am luat-o spre ieșire, făcându-i semn lunganului care încă aștepta să vadă dacă mă răzgândesc. Lasă, i-am zis, noi suntem ăia proști.