Resturile

Ne-am așezat la fața de masa lungă și albă sub care nu era nicio masă pentru că serbam Halloweenul. Eu, colegii mei și bogații lumii. Să facem analize politice și financiare într-un cadru festiv. Uitați ce e, le-am spus celor adunați în partea mea de masă, cred că trebuie să ne organizăm singuri, pentru că nici Elon Musk, nici Jeff Bezos nu cred că au adus nimic de mâncare și bine ar fi să avem ceva în stomac când ne-apucăm de făcut afaceri. Am scos de prin buzunare și de prin niște colțuri de ferestre pe unde nu se făcea niciodată curat, niște cartoane cu prăjituri vechi dar comestibile, rămase de la revelion. Le-am aranjat pe partea noastră de masă și am început să petrecem ca în excursiile de o zi cu școala. Parcă erau chiar mai bune vechi așa, aveau un gust vintage, ne făceau să ne simțim cuminți și la o distanță sigură față de rafinament. Bogații veniseră și mai veneau și stăteau drepți în scaune, așteptând să fie serviți, neschimbându-și poziția nici în fața evidenței, de parcă menținerea ei ar fi creat iluzia că sunt serviți și asta era suficient. La un moment dat, unul din ei a strigat, aduceți-ne și nouă! Am aruncat o privire spre cei de lângă mine și am încropit împreună un carton cu rămășițe, pe care le-am dus în capătul celălalt de masă. Sigur, le-am zis, credeam că aveți altceva în program! Când m-am întors la locul meu, prin sală deja umblau niște tinere blonde și bronzate, îmbrăcate sumar. Eu una nu mă bag în criptomonede, i-am spus individului care-mi stătea alături. I-adevărat că mai știu câte ceva despre speculațiile la bursă, dar sunt prea volatile chiar și pentru mine. Criptomonedele primite ca bonusuri le convertesc imediat în euro. Dar știu cine ar putea să facă chestia asta, am completat, uitându-mă cu subînțeles la una din blondele care se vânturau pe-acolo. Individul s-a uitat spre ea, a întors apoi fața spre mine, ochii i s-au unit într-un ecran unic de forma unei măști pentru scufundări și pe un fond albastru cobalt au apărut niște caractere scrise îngroșat cu alb: *@@*! Uau! am sărit. Cum dracu’ ai făcut asta! Nimic deosebit, mi-a răspuns individul plictisit, mi-am tatuat pe iriși un ecran electronic, e ceva destul de banal la noi, dar e super practic. Îmi place că toată lumea mă consolează în același mod: stai liniștită, e ceva extrem de banal. Stai liniștită, ai vorbi și tu japoneza dacă ai sta în Japonia cât am stat eu. Stai liniștită, ai ști și tu denumirea latină a ierbii de Pampas. Stai liniștită, e doar fizică cuantică. Stai liniștită, nu tre’ să fii cine știe ce geniu. Da mulțumesc, foarte liniștitor!

Revelionul

Da’ urât mai e Sibiul ăsta, îmi spuneam, când descopeream unde suntem. Zidul cetății era dat cu făină iar din loc în loc se scobeau găuri adânci, în care oamenii își vârâu capetele, încercând să vadă pe partea cealaltă a lumii. Ce naiba sunt tunelurile astea prin zid, mă întrebam, și în timp ce luam aminte la făină – Cuptoare! tresăream. Ce-a făcut?! Mă apropiam și vetre, curățate bine de jar și doar cu ceva cenușă de sămânță, cât să tăvălești prin ea niște turte. Apărea un soțșisoție, ceva bungăsit, ceva albastru, și nici una, nici două – Noi suntem gazdele! Da, da, să vă creadă oaspeții! Erau îmbrăcați dubios, în port-națiune, și arătau atâta de ospitalieri încât păreau hotărâți să ne bareze cu orice preț drumul. Eu vă știu pe voi, urmează să ne arătați toate bucatele de care dispuneți, toate turmele și toate livezile, și-o să o țineți așa în prezentarea avutului până o să crăpăm de foame. Nu ne duceți! Știi ce vor ăștia? am întrebat-o pe individa de lângă mine, vor să bage foamea în noi! Nu te încrede! Numai amăgire! Și n-am terminat bine avertismentul că ei au și început: aici e afacerea noastră de familie, cu pizza & all. Ne arătau cuptoarele mândri și prezentau un istoric învățat pe de rost, cu bazele întreprinderii și beneficiile pizzei pe vatră, anii de înlocuire a lutului cu cărămidă, renovările cu păstrarea aparențelor numite fațade și alte căcaturi despre cum sunt ei buni și bucuroși. Hai la revedere, mi se făcuse destul de foame, dar n-aveam chef de folclor. Am înșfăcat-o pe individă de încheietură și i-am drastic explicat – Hai de-aici, că ne prinde revelionul! Și-a dat seama imediat de nenorocire și am început să alergăm ca să ajungem mai repede într-un oraș modern și nocturn, iluminat de spoturi colorate. Mai avem puțin, trebuie doar să mai luăm în fugă cadouri. Aveam o singură stradă la dispoziție, eram obligate să o ținem tot drept ca să nimerim sub artificiile mântuitoare, dar trebuia neapărat să înhățăm cadouri, ce se putea, de la buticurile cu țigări și bulioane, de la nonstopurile cu chipsuri și hârtie igienică la bucată. Nu știu ea ce a luat și cât de mult o ducea capul, dar eu eram destul de încântată că obținusem o groază de cutii cu baterii AA și AAA. Când am ajuns în centru m-am dispensat de individă și am dansat singură sub catastrofa organizată în piață, săream euforizată sub luminițe, invocând nu știu ce, dar cu rezultate imediate.

Lămâi, cafea, arpacaș

Eram într-un parc natural. Nu știu de ce i se spunea așa. Avea mini-munți, clădire de birouri din sticlă, mănăstire dintr-un lemn, piste pentru biciliști și din loc în loc câte-un dozator de apă La Fântâna. Intram în clădirea de birouri, mă opream în dreptul unui automat de cafea, introduceam o bancnotă, cobora un pahar. Când se umplea, paharul era ridicat de o fată care și turna repede în el un pliculeț de zahăr. Era cafeaua mea! i-am zis pe un ton neutru. Fata a început să chicotească. Nu știi să citești, am întrebat-o? Ți se pare că ai introdus în aparat banii necesari? Fata a recunoscut că furase și-a pus paharul la loc în aparat. Dar eu nu beau cu zahăr, i-am spus, așa că aștept în continuare banii de cafea. Nu mi i-a dat, în schimb a luat-o la fugă, în timp ce automatul de cafea, situat într-un lift, a fost chemat la alt etaj. Ce bine începe ziua! mi-am zis. În fața mea a apărut un hipster, cred… papițoi pe stil nou, mai curând. Ce vă trebuie vouă cafea, m-a întrebat, și-așa dormiți toată ziua! Avea un ton blând și prietenos. Nu i-am răspuns, tocmai descopeream cât de tare mă enervează infantilismul și cum se înscrie el în lista pozițiilor de necombătut. Nu e o listă infinită, stă bine în buzunar, e ca o listă de cumpărături, destul de scurtă, câteva lucruri, important e ca, după ce că sunt puține, să nu uiți vreun element. Lămâi, cafea, hârtie igienică. Lămâi, cafea, pungi de gunoi. Lămâi, cafea, conserve de pisic. Lămâi, cafea, pastă de dinți. Lămâi, cafea, țigări. Lămâi, cafea, enterolactis. Am urcat într-un birou întunecos și am început să citesc ziarul. După o vreme a reapărut fata aceea, rugându-se cu cerul și pământul să o ajut la ceva. Era ceva important, urma să fie verificată, la lucrurile acelea mă pricepeam. Îmi pare rău, i-am zis, nu pot, nu dau randament pentru că nu mi-am băut cafeaua. Am trântit ziarul pe birou și m-am îndreptat spre ieșire. Fata stăruia în urma mea, speriată și aproape înlăcrimată. Aș putea și fără cafea, i-am zis, atâta că îmi faci silă. De azi nu mai ajut oamenii care-mi fac silă. Mi-am dat seama că o cunoșteam din copilărie, că se mai rugase exact la fel și că atunci, în ciuda silei, făcusem un efort de voință și contribuisem substanțial la imaginea ei. E timpul să îmi retrag tot capitalul, i-am spus, și am început să trag de un șnur alb care se lega în jurul ei, formând o împletitură în formă de cruce celtică pe piept. Am făcut un mosor și am plecat cu el în buzunar, în timp ce fata își cerea iertare de formă. Am mers spre mănăstire, nu am intrat, i-am dat un ocol, voiam să văd partea de fortăreață și partea de lac, voiam să văd cum e împrejmuită și ce statui au mai montat în acest parc natural. Pe un dâmb stăteau tolăniți doi skateri, doi băiețași… purtau o discuție stupidă, răsfoiau revista Time, pe copertă era Putin cu plete, unul din băieți spunea că e și ăsta un act de curaj, c-așa vrea Putin să arate tuturor că e rocker. Celălalt skater s-a uitat undeva în dreapta și a exclamat – moaaamă, nu-i suport pe ecologiștii ăștia. Am întors capul să-i văd pe ecologiști și da, afișau o neputință groaznică. Dați-ne că n-avem, cam așa ceva. De parcă e suficient să îți etalezi nevoile, pentru a primi totul pe tavă. Cerșetori care îți pun piedică cu piciorul cangrenat. Unii din ei purtau costume mari, din pluș alb, închipuind uriași melci de iarbă. Stăteau adunați în jurul câte unui dozator și scandau: și te du la baltă și bea apă caldă! Am părăsit parcul în grabă. Când m-am întors în oraș, străzile erau acoperite de zăpadă și circulația pe marile artere era oprită. Cu toate acestea, mă așezam la semafor și așteptam să se facă verde. Mi se părea că numai așa pot să-mi reglez respirația.

2022

Long story

Spuma

Îmi place liftul de la Lunet și toată noaptea m-am plimbat cu liftul de la Lunet. E adevărat că intrau și ieșeau oameni, că unii urcau, alții coborau, dar e un lift în care pot rămâne multă vreme, fără să mă hotărăsc ce să fac. Decision making-ul e oricum un proces supraevaluat, căruia nu înțeleg cum a ajuns să i se atribuie autonomie. Urmam o școală la seral, aveam ore de practică, mergeam în laborator, făceam experimente. Cât stătusem în lift, constatasem că se repetă frecvent un anumit gen de personaje: femei în trenciuri pe sub care nu purtau nimic altceva. Le știam din multe filme și din niciunul, nu le puteam asocia cu vreun titlu sau cu vreun rol și nici nu înțelegeam de ce se adunaseră toate în liftul meu. La un moment dat, la una din opriri, un domn respectabil, tot în trenci dar cu mai multe straturi de haine pe dedesubt, s-a oprit între uși și mi-a vorbit într-o limbă nordică: haideți, e timpul să coborâți, totuși… începem experimentele. Era profesorul de chimie, cred. Am mers într-un laborator în care pe fiecare masă de faianță era o cafetieră cu presă. Unul din cele mai stupide device-uri din câte cunosc. În toate cafetierele era cafea fierbinte. – Și acum, ne-a zis profesorul, puteți începe experimentele! Poate să facă fiecare ce consideră de cuviință, puteți turna ce vreți în cafea, puteți să o decantați, să o filtrați, să o centrifugați, puteți să o aruncați în aer, important e să obțineți o reacție chimică. Rahat! Și eu de unde știu cum să obțin așa ceva! Majoritatea s-au apucat să scuipe în cafea sau să pună în ea bucățele de hârtie, multe, cât mai multe. M-am căutat prin geantă și am scos spray-ul nazal pe care-l folosesc pentru a-mi desfunda urechile. Am pufăit în cafetieră două picături de nasonex și am început să presez. În numai două secunde, în vasul de sticlă s-a format o spumă, care-a început să se umfle și să se tot umfle și să tot crească vertiginos. În următoarele două secunde aveam deja o coloană de spumă întinsă până-n tavan. Acolo s-a oprit. N-are nicio logică, îi spuneam profesorului care, pardon de expresie, părea cutremurat de speranță și mai că nu plângea de emoție. De asemenea, tot ca în zeci de filme proaste, murmura că s-a împlinit profeția. Iei un prost care se scarpină în cap și faci din scărpinatu-n cap adeverire.

Deșertul

De câte ori mai trebuie oare să vorbim despre Mustafa. Chiar atât de multe lucruri a stricat pozând în fața moscheii Hasan al Doilea? Era el oare atât de urât? Mă deranjase atât de mult djellabaua lui albă? Transparență ei? Felul în care i se țuguia burta pe sub pânza alunecoasă? Figura turtită și uleioasă pe care se străduia să o îndrepte printr-o privire încruntată? Privirea de condamnat care nu regretă? Ba din contră? Promisiunea că-și va compensa cândva statura nefericită printr-o răutate importantă? Obrajii ca două smochine presându-i mustața? De data asta stătea turcește cu spatele la mine în mijlocul deșertului, de care se legase cu niște coarde, ca un activist de mediu, ca urmașul urmașilor urmașilor lui Ștefan, pretinzând că al lui e tot nisipul. Ei bine, am venit să îți arăt că nu-i așa, i-am spus, fiind conștientă că pe nimeni nu interesează fabulațiile lui, dar insistând să îl contrazic din interiorul lor, nu cumva să își închipuie că e vreun neînțeles, că poate câștiga prin neprezentare, că poate domni în voie peste propriu-i delir. Mai era cineva oare în poza făcută în fața moscheii Hasan al Doilea? Atât de nedrept mi se părea ca acea persoană să fie atinsă de existența unei poze în care Mustafa îi stătea alături? Am rămas în picioare în spatele lui Mustafa toată noaptea, gata, la o adică, să-i tai capul, și încă mai aveam mult timp la dispoziție. Nu plec de-aici până nu îți scoți din cap această aberație! îl anunțasem. Nu îmi răspunsese nimic dar știam că în ochi îi pluteau lacrimi de neputință și că deja întrezărea înfrângerea. Mai trebuia doar să se obișnuiască cu despărțirea de nebunie. Nu mă grăbeam deloc.

Spectacol

Avea cel mult 25 de ani. – Și tu ai o voce frumoasă, și tatăl tău avea o astfel de voce, și tatăl tatălui tău avea aceeași voce! îi spuneam lunganului care se aplecase la urechea mea și îmi cântase o juma’ de baladă, un cântec de leagăn sau de mormânt. Avea o voce joasă și mângâietoare, dincolo de care nu mai distingeam vacarmul din jur, iar cântecul se oferea să te însoțească pe ultimul drum, accesa profunzimi, capitona abisuri. Eram fermecată. Pe lângă voce, avea și un chip frumos. După ce s-a oprit din cântat, a rămas lângă mine zâmbind pe de-o parte înduioșat, pe de alta, cerând indulgență. Eu, în gândul meu, exclamam și țopăiam, uau ce fenomen, habar n-aveam că poate exista așa ceva, oare cercetătorii de la Institutul pentru Fizica Pământului ce părere ar avea, oare ce ar detecta dispozitivele lor. Băiatul rămăsese lângă mine și mi-am dat seama că toată lumea aștepta să optez. Le era clar tuturor că eram impresionată, dar sperau să nu mă mulțumesc cu atât. Din punctul lor de vedere, mă oprisem la varianta primară, poate de-a dreptul vulgară în comparație cu ce demonstrații se mai derulau acolo. Exista, totodată, și un favorit. Undeva pe o scenă, performa un baterist. O explozie de bătăi. Tunete și fulgere. Și sânge. Țâșnea din el. Picături roșii zburau prin aer, ca un joc de lumini. Bateristul avea o claie de păr blond care și ea exploda repetat. Nu gustam ce făcea și cu mari eforturi înțelegeam de ce era așa de bine cotat. Prinsesem din șușotelile celorlalți că ritmul ăla putea fi citit în nu știu câte limbaje, morse, matematici, topografie, chimie, genetică, cabala tobelor și timpanelor. Bogat, nimic de zis, din când deslușeam de una singură câte o frază întreagă, dar manifestarea în sine îmi provoca repulsie. În plus, bateristul nu îmi dădea deloc senzația că se exprima el însuși, că emitea el însuși ceva, ci mai mult că se zbătea involuntar ca într-un scaun electric, la bunul plac al instrumentelor de tortură. Hai, ferească Dumnezeu! Încă și mai neplăcut era faptul că individul se știa favorit și părea tot mai nervos că nu mă lăsam convinsă de prestația lui. Se uita numai la mine, din ce în ce mai ranchiunos, bușind tot mai cu sete în jucăriile lui și proiectând în aer tot mai multe picături de sânge. Băi, da’ opriți-l, naibii, că-și face rău! Poporul îmi dezaproba în continuare alegerea și, drept să spun, lucrul ăsta mă bucura. Mai bine să nici nu-și dea seama ce înseamnă o astfel de voce. M-am întors cu spatele la ei și am luat-o spre ieșire, făcându-i semn lunganului care încă aștepta să vadă dacă mă răzgândesc. Lasă, i-am zis, noi suntem ăia proști.

Cârligul

Presupuneam că urma o zi de 13 (octombrie). În fața noastră mergea spăsit un excavator cu scafa pliată cuminte la spate, ca un flamingo dormind cu capul pe coadă. N-am mai văzut gemeni grăsani, mă gândeam. Cam puține feluri de oameni am văzut. Umflații aveau aproximativ zece ani, ochelari cu rame cauciucate și un păr țepos în care mă gândeam că ar fi stat foarte bine niște eprubete. Vorbeau cu importanță despre ora de informatică, când unul dintre ei s-a adresat nervos excavatorului: bă tractor, mânca-ți-aș cârligul, tu ai voie pe-aici? Cupa dințată, mâncătoare de pietre, era un biet cârlig pentru umflatul neiertător. Ăsta nu-i copil, mă-nchinam, e căpcăun, arma lui e mâncatul. Încercam să îmi imaginez un pește balon, adresându-se așa unei undițe. Nu reușeam.

Dar nu urma decât o zi de octombrie (13). Să vii la mine, îmi spunea. M-am mutat. Am curte. Am și grădinar. Și te rog să mă crezi că și acuma mă trec fiori, i-am zis să pună niște flori în locul unde l-am îngropat, fără să-i zic ce fel de flori, și singur a ales niște flori albastre, fix ca ochii lui. Să vii la mine, să vezi florile, exact aceeași nuanță, avea niște ochi speciali, n-am mai văzut nicăieri așa ceva, al tău, nu mai știu, ce ochi are? M-am dus. Am rămas foarte uimită să constat că se mutase în La Pedrera, iar aceasta nu avea etaje, toată casa fiind doar un acoperiș alb și ondulat. În mod surprinzător, îmi plăcea, ba chiar mi se părea mai logic să existe doar bezelele de deasupra, fără blaturile din original. În schimb, vederea florilor nu m-a încântat. Îi spuneam alarmată, alo, revino-ți, astea nu sunt flori de culoarea ochilor lui, sunt chiar ochi, e un boschet din care cresc ochi albaștri direct, nu, nu e o iluzie, nu ți s-a părut, nu e doar o asemănare cromatică. Ea mă privea cu neîncredere și îmi spunea – eu văzusem că sunt ochi dar am zis că e prea mare coincidența. Din păcate, sunt fără pleoape, adăugam, sperând să înțeleagă că răul e încă și mai mare. Și acum ce să fac, întreba, abia m-am mutat! Ochii erau vii și se zmuceau în toate direcțiile. Mă gândeam cu groază că singura soluție era să îi ia pe toți și să umble așa cu ei în mână până avea să le găsească posesorii, ca-n Cenușăreasa, până aveau să facă clic fiecare în orbita matcă.

Pateurile

Eram în Siena, undeva la intersecția dintre Calea Victoriei și Regina Elisabeta. Mă trimiseseră să cumpăr cele mai bune pateuri. Mă grăbeam, trebuia să prindem un tren. Am zărit o patiserie pe firma căreia scria Cele mai bune pateuri din Italia. Nu eram sigură că e de-ajuns. Poate ar fi trebuit să caut cele mai bune pateuri din lume și greșeam oprindu-mă la prima chestie care îmi ieșea în cale. M-am așezat la coada imensă deși aveam îndoieli. Cu cât se scurta coada din fața mea, cu atât mai sigură eram că nu e bine ce fac. Mă uitam întruna la ceas și mă consolăm cu constatarea că oricum nu mai am timp să caut în altă parte, oricum nu mai am timp să caut cele mai bune pateuri, trebuie să mă mulțumesc cu cele mai bune pateuri dintr-un interval de timp. Când am ajuns în față, am avut proasta inspirație să întreb: aici sunt cele mai bune pateuri? iar vânzătoarele mi-au răspuns, nu, încercați în spate, țineți-vă după mașina care tocmai aduce marfă, vedeți unde descarcă navetele, intrați pe acel culoar și mai întrebați. Am mulțumit plină de recunoștință, după care am și regretat că nu am zis – bine, dați-mi pateuri de-astea proaste. Am luat-o la fugă după mașină, am intrat pe culoar, am mai rătăcit o vreme printre niște schele, apoi am ajuns într-o sală vastă, unde câțiva studenți stăteau pe jos, învățând de la un maestru patiser cum se restaurează pictura murală. Clădirea era în renovare, pe jos erau bucăți de tencuială pictată, iar maestrul patiser se referea la ele ca la niște bucăți de turtă dulce, cum să faci să-și păstreze gustul și culoarea, să se usuce fără să se întărească, să nu fie nici extrem de sfărâmicioasă și nici să nu se încleie. Aici se fac cele mai bune pateuri? am întrebat. Da, dar abia la finalul cursului, mi s-a răspuns, având în vedere că ați ajuns până aici, ar fi păcat să plecați, de-abia am început, bafta dumneavoastră! Nu vreau să știu cum se fac, am zis supărată, vreau să cumpăr acum, trebuie să plec cât mai repede din oraș. Apoi mi-am dat seama că oamenii ăia trebuiau ignorați, că treaba lor era să se întindă la povești, nu să-mi ofere mie pateurile pe tavă, așa că am luat-o din nou la fugă prin clădire, până când am dat peste niște muncitori care împingeau prin nori de var roabe acoperite cu saci albi, în care transportau deșeuri din construcții. Caut pateuri! i-am anunțat scurt. Apoi am tras de un sac și-am întrebat: astea sunt? cât trebuie să vă dau pe zece pateuri? Muncitorii au ridicat din umeri apoi au hotărât – nimic, gratis. Am îndesat câteva turte din acelea de tencuială pictată într-o sacoșă și am plecat. Eram atât de furioasă încât bodogăneam pe stradă, ce țară tâmpită, ce oameni legați de limbă, nimic util nu scoți de la ei, în plus, ce mutre stupide și lipsite de expresie. Apoi am încremenit în mijlocul drumului siderată de descoperire: ăștia nu sunt italieni, sunt portughezi! Tot orașul e locuit de portughezi!