Și pulpa din fruct

Mă gândisem că nu mi-ar strica și mie o afacere a mea, una care să producă în timp ce eu dorm, să mă scol dimineața și să găsesc la marginea patului grămăjoare de bani. Așa că m-am apucat de bruxism și toată noaptea am sfărâmat pietre în dinți, doamne, ce-am mai râșnit și ce-am mai mărunțit la rubine. Mi se umplea gura de pietriș fin, scuipam la marginea patului, mai măcinam umpic, mai deversam un pumn rubine pe covoraș. La trezire eram veselă, ia uite ce de-a spor am avut, ce de-a ceasuri mecanice v-am pregătit, 17 gevelsuri, 21 de gevelsuri, 25 de gevelsuri. Mă bucuram și pentru dinții mei, că adică noroc cu afacerea asta cu rubine care-mpidică frecarea, că altfel rămâneam naibii fără smalț. Ia să mai apăs eu o dată pe snooze, să mă mai îmbogățesc încă 20 de minute. Așa, unde am rămas? La smalț! Păi nu încep eu acum și afacerea cu malț! Eu să nu știu rețeta? Mă întorceam pe partea cealaltă și imediat semnam un contract de vânzare-cumpărare dioxid de carbon. Că doar nu credeați că berea se naște cu bule! Nu, bulele din bere sunt adăugate artificial. Cu excepția berii Guiness, care-i făcută cu dioxid de azot, eu, eu sunt la capătul paiului!

Animatele

Eram atât de sigură că am o pereche de ghete noi, identice cu cele vechi, doar că un număr mai mic sau mai mare, încât am fost foarte dezamăgită că nu am găsit cutia la locul ei, în dulapul din balcon. În starea de negare în care mă aflam, m-am gândit că poate ar trebui să o caut la ai mei, că acolo se petrecuse episodul în care primeam ghete noi. Și ajunsă la ei, m-am dus glonț sub patul lui tata, ca și când aș fi știut sigur că acolo o se află. Am bâjbâit ce-am bâjbâit, întinsă pe burtă, și am dat într-adevăr de o cutie de carton, dar conținutul era altul. Până să trag cutia de sub pat, eram convinsă că-i plină cu puișori de găină, simțeam niște cocoloașe vii, calde și pufoase, deja nu-mi mai părea rău deloc că ghetele fuseseră o amintire falsă. Dar când am scos cutia la lumină, în loc de puișori, am descoperit niște vietăți cam ca ghemotoacele de funingine din Totoro, doar că erau verzi. Scoteau sunete și se zbenguiau și, văzându-le, mi-am schimbat și impresiile tactile, nu erau așa bune la pipăit ca puișorii de găină, păreau mai degrabă niște mari omizi sferice. Microbi cât pumnul! am zis. Unde s-a mai pomenit! Umblam totuși cu cutia în brațe prin casă, apoi și pe-afară, apoi și la serviciu, apoi prin tot felul de călătorii, lăsând sau invitând oamenii să-și bage mâna în cutie și să ciufulească acele ființe pentru a se convinge de existența lor în realitate.

Și cum o să intre ea pe ușă? ne întrebam. Această ea era diferită de la o versiune la alta, dar subiectul zilei rămânea același, cum o să facă ea când intră, cum o să facă ea ca să intre, în ce poziție, chiar, o să intre ea pe ușă. Am râs la toate variantele, cu excepția celei în care intrarea ei era intempestivă, energică, exuberantă. Nuu, nici pe departe, nu te pricepi, i-am zis în cor celui care ne propusese varianta aceasta neplauzibilă.

Omisiuni

Într-o bună zi mi-am dat seama că am la ușa mea un lift cu memorie. L-am luat de la etajul 1, pentru că eu stau la 1, și odată cu mine a urcat și tânărul cu pisic în lesă, sau ceea ce păstrase liftul din acest cuplu. Liftul păstrase faptul că intrau singuri în lift, că îi aștepta ca la hotel, cu ușile deschise, că ei veneau împreună în fugă din capătul coridorului, din capătul unde e ghena, alergau de teamă ca liftul să nu fie chemat la un alt etaj iar ușile să nu se închidă în nasul lor, părea o chestie foarte rea să fie obligați să bântuie la etajul 1 în așteptare, nu voiau să pățească chestia asta. Pisicul era alb și subțire, nu avea mai mult de trei luni, nici nu era acoperit de o blană consistentă, se mișca sprinten și părea isteț, purta la gât o zgardă bleu cu pietricele. Nu mă omor după pisicii împodobiți, încercam să îmi dau seama la ce folosește zgarda aceea. Tânărul era mai degrabă bondoc sau ghemuit în el însuși și în fuga spre lift, nu îi vedeam bine chipul, dar eram convinsă că își ascunde nu doar buzele prea subțiri, aproape întoarse sub dinți, fața prea rotundă, ca o pernă afânată, fără umbre, pomeți, scobituri, găvane și maxilare pronunțate, pe scurt – fără ce mi-ar fi plăcut să conțină o față. Mi se părea, de asemenea, că nu își ascundea doar trăsăturile, ci și ochelarii, nu că ochelarii mi-ar fi plăcut, dar îmi era clar că erau un element de identificare pe care îl ascunsese intenționat. Și tot așa ascunsese vârsta, înălțimea și greutatea. Așa cum reținuse liftul, era un tânăr scund și mai degrabă îndesat, dar eu eram sigură că avea în jur de cincizeci de ani și peste 1,80. Nici înălțimea nu îi folosea, pentru că era masiv spre gras, genul de grăsime ascunsă după înălțime. Totuși pentru că alerga cu genunchii îndoiți, aplecat, cu capul între umeri, vorbind, vezi Doamne, cu pisicul, liftul a reținut un puști sportiv și oarecum ghiduș. Eram foarte nemulțumită, contabilizând omisiunile, dar am rămas în lift și am repetat călătoria de mai multe ori, concentrată asupra amintirilor liftului, care nu oprea doar la etajul 1, ci la toate celelalte la care fusese chemat, oferindu-mi o mulțime de personaje suplimentare. La etajul 10 se întâmpla întotdeauna ceva foarte ciudat. Părea că una din amintirile liftului intră în dialog cu mine, dar asta nu era singura aberație. La etajul 10, liftul reconstruia o piscină. Pe marginea acestei piscine stătea tolănit un gigolo absolut grețos, încălțat într-un slip borat alb, musculos și strălucind de unsori și bronzuri artificiale, cu plete blonde și dinți de faianță, tot numai zâmbete, ocheade și gropițe, și mai degrabă bătrâior. Complet inofensiv el așa, încercând și el ca omu’ să facă un biznis, glumind infantil cu posibilele cliente. Tocmai pe partea cealaltă a piscinei stătea prada, căreia unsurosul îi tot întindea complimente și plescăieli pofticioase. Nu se înțelegea bine în ce consta prada, dar părea amestecul perfect de Cosânzeană și Cotoroanță. Mai întâi un morman de voaluri albe, peste care se revărsa o cascadă de păr blond, valuri, valuri de plete blonde, înspumate. Frumoasa stătea într-o postură sfioasă, cu chipu-i palid ascuns printre cosițe. Purtau așa un fel de dialog gestual stupizel și nu mă prea interesa această amintire a liftului, decât în măsura în care încercam să îmi explic ce căuta piscina aceea la mine în bloc. Totuși, la un moment dat, episodul se intensifica:  irezistibilul începea să îmi facă cu ochiul, încercând să sublinieze importanța demascării Cosânzenei. La câteva secunde după semnalul lui, care nu înțelegeam cum îmi parvenea, dat fiind că individul însuși era stocat în materia liftului, frumoasa își întorcea capul spre mine. Ce să zic, părea o cântăreață de muzică populară, avea nasul foarte mare, un neg pe nas, iar sub nas un început de mustață. Și o privire de proastă. Îh! Da, nici nu știi ce e mai rău. Apoi luam liftul din nou de la 1 și tipul ascuns venea în fugă dinspre ghenă, spunându-i pisicului – Pasu’ mare! iar pisicul făcea un salt. La a treia călătorie, am observat că frumoasa de la piscină avea și un fus din care torcea. La a patra călătorie, piscina semăna tot mai mult cu un ulei de Grigorescu.

Pretty in polen

Mă plimbam între regina moartă și Meghan, încercând să profit de faptul că sufletul decedatei era ținut pe loc încă de miile de regretanți. Ai luat seama la lungimea rochiei lui Meghan? o întrebam pe defunctă. Fă un efort și observă lungimea rochiei! Pentru tine au fost calculați acești centimetri! Cred că ai câștigat! Ai câștigat, ursule, au scos ăștia o bere cu numele tău! 

Strânsesem o mulțime de bani și stăteam cu ei stivuiți pe mese și birouri, aranjați pe tipuri de bancnote. Venea și Estetica, ea nu contribuise cu nimic, rămăsese singura pe care se putea verifica în ce măsură funcționează puterea exemplului. Se plimba printre teancuri ca printre niște exponate de muzeu, exprimându-și emoțiile de fin cunoscător al artei: extraordinar, ce minunății! fantastic! nu-mi pot lua ochii de la frumusețile astea?! fenomenal talent! O urmăream cu toții amuțiți, așteptându-ne ca dintr-o clipă în alta să își aleagă teancul preferat și să ne-ntrebe dacă e rezervat.

🌳

 

Pâinea

Era bijutier. Era nervos bijutierul. Stătea pe scaun la o masă îmbelșugată, își ducea la ochi cilindrul negru cu lupă și led, îl dădea jos, îl ducea la ochi, pufnea, moșmondea ceva sub lampa cu picior pliant, iar ducea la ochi monoclul tubular. Asta nu e o meserie în care să fii nervos, îi spuneam. Nu e o meserie în care să îți permiți să stârnești praful. Contrary to popular belief, îmi spunea, praful face mai mult bine decât rău. Așteptam în fața lui, încercând să-mi dau seama de ce e bijutier. La un moment dat chiar mi-am exprimat nedumerirea: tu nu trebuia să fii depanator de calorifere? Vezi-ți de treaba ta, mi-a răspuns, mai bine du-te și-ajut-o pe maică-ta în bucătărie.

În niciun caz nu aveam de gând să o ajut pe mama în bucătărie. Am trecut pe la ea să văd dacă minciuna stă în continuare în picioare. Ce mai gătești? am întrebat-o. Deocamdată lasă-mă că fac pâine. Evident, minciuna era la locul ei. De fiecare dată când zicea că face pâine, femeia se ferea de mămăligă. De fiecare dată, mămăliga protesta, împroșcând-o cu scuipat fierbinte. De ce se face atâta mămăligă în casa asta, întrebam, știe cineva?

Ieșeam pe balcon, îmi propteam palmele pe pervaz și priveam trecătorii. Din când în când mă priveau și ei și atunci le strigam – Don’t look, I’m naked! După ce ne-am distrat o vreme, am început să mă plictisesc și am împins experimentul la un alt nivel – Don’t stare, I’m black!

Mă întrebam cum aș putea salva un om de la moarte. Inițial mă gândisem că omul e pe moarte. Ah ce nasol! Dar nu mai bine l-aș salva? mi s-a năzărit la un moment dat. N-ar fi interesant dacă salvarea lui de la moarte ar fi lucrarea mea? Ce-ar fi să pornesc în această aventură? Ce-ar fi să și fac ceea ce știu că pot? Am demarat în trombă acțiunea de fundraising. Door-to-door. Bine, sunt și idioți care cu 10 lei cred că au rezolvat… măcar acum știu care sunt aceia.

Antilopa

Vânam un tigru siberian alb. Îi luam blana, mă îmbrăcam în ea și mă duceam la oraș. Acum pot să mă duc la oraș! îmi spuneam. Totuși blana nu era blană și tigrul nu era tigru și de aceea îi spuneam antilopă. Era o antilopă vărgată, albă cu dungi bej. Toată lumea orașului se uita la mine, punea mâna, spunea uau și întreba ce e? Iar eu răspundeam Antilopă. Cel mai ciudat era că mă simțeam mult mai pregătită pentru viața la oraș decât îmi păreau cei pe care îi întâlneam acolo. Voi ce căutați aici? îmi venea să-i întreb. Nu vedeți cât vă este de greu? Îmi spuneam că e doar o chestiune de timp până vor pleca, așa cum îmi spuneam și despre revolta rușilor împotriva lui Putin, doar o chestiune de timp. Eram destul de încântată de fondul distrus pe care aterizam, sosise în sfârșit o învingătoare în lumea învinșilor.