Mofturi

Eram și eu un Sisif mai mic. Nu căram o stâncă la deal, o împingeam pe plat, la câmpie, și nu era stâncă, era balot, și nu era de paie, era de orez, și orezul era fiert, și în mijlocul orezului era un somon viu, și nu știu de ce după miriște urma o întindere de alge, astfel că împingeam la infinit pe ogor un sushi roll gigant.

Mă duceam la piața de fake-uri, admiram marfa și la sfârșit spuneam, dacă îmi dați un singur obiect original, vă plătesc cât pentru toate fake-urile pe care le aveți aici. La fel de bine puteam să mă duc la piața de pește și să le cer o vacă, sau la piața de napolitane și să le cer substrat de orhidee. Dar a fost simplu, cineva s-a dus în spatele unei gherete și s-a întors cu o curea roșie din material textil pe care erau imprimate niște litere albe. Da, am zis, am și eu una din asta acasă. Un român consumă în medie 30 de napolitane pe an.

Ne urcam într-un fel de trenuleț, un tren semi-descoperit, cu copertine, fără geamuri, mai lat ca trenurile de acum și cu scaune mai multe, îmbrăcate în piele de vițel. Eu nu mă urc, spuneam, până nu îmi găsiți un scaun premium. Aproape toate scaunele erau grupate câte patru sau câte șase. Mi-au găsit un scaun amplasat într-un colț, în unghiul dintre un rând de șase și unul de patru scaune, cu spatele la locomotivă. Deși era la fel de înghesuit ca restul, dacă nu mai înghesuit, era bine delimitat prin cotiere. Celelalte nu beneficiau de un așa lux. Am fost mulțumită. După forfota cu bagaje și comentarii, cine să stea la o margine, cine să stea la mijloc, au pornit și trenul și un film pe ecranul suspendat. După o vreme mi-am dat seama că numai din unghiul meu se putea urmări filmul, ceilalți se axau pe peisaj. De ce ai fixul ăsta, mă întreba șeful de tren, cu scaunul premium, când e clar că condițiile de călătorie sunt aceleași pentru toții? Același lucru m-ar fi întrebat și dacă aș fi insistat să stau pe al doilea scaun dinspre scară sau pe cel mai sudic sau pe cel mai decolorat.

Coloana sonoră

Eram Ryan Gosling în Blade Runner 2049. Intram într-un club aglomerat, mă relaxam într-un fotoliu roșu, priveam spre o scenă, fumam, în timp ce exhalam părea că oftez. Studiam fumul pe lungul unui fascicul de lumină ciclam. Păream plăcut surprins și amuzat de acel fum. Trebuia să selectez dansatoarea corectă. Nu știu de ce, procesul ăsta era foarte sofisticat, auzeam toate gândurile celorlalți cu tot cu gândurile celor prezenți în gândurile celorlalți cu tot cu gândurile celor prezenți în gândurile acestora din urmă, până aveam bafta să intru pe-un culoar mental pustiu. Nu îmi dădeam prea bine seama cum o să operez selecția, mă aflam în mijlocul unei inflații de stimuli, unii ar fi trebuit abandonați repede, alții înregistrați și puși cap la cap, dar pentru început mă delectam cu conglomeratul necernut, nu mă grăbeam deloc să ajung la un rezultat. La un moment dat, din partea stângă am început să aud secvențe bizare de melodii, altele decât cele pe care se dansa în draci, melodii care nu păreau să provină din capul celor aflați acolo, ci de undeva de dincolo de culoarele mentale pustii pe care înaintam cu senzația că sunt infinite, pe care înaintam prea mult, secole, parcă doar pentru a-mi doborî un record propriu. Stincția mea. Asta era frântura care se auzea în mod repetat din partea stângă și care nu avea nicio legătură cu mediul în care mă aflam. Stincția mea… Stincția mea… cumva trist, tânguitor. Pe scenă dansau mai multe femei frumoase și una foarte urâtă. Nu neapărat că ar fi fost urâtă dacă aș fi văzut-o în tramvai sau la piață, dar pe scenă da, era extrem de urâtă, spărgea fantasma ca un bolovan de grotesc, strecura un vierme scârbos în paradisul electric. Pe lângă fizionomia mai de cooperativă agricolă așa, avea o mimică și o gestică exagerate, și câteodată mi se părea că se avânta într-o serie de măscăreli sinistre special ca să-mi atragă atenția. Astea două, Stincția în stânga și urâta scălămbăindu-se în dreapta scenei păreau să se lupte una cu alta pentru supremație, deși, din câte reușeam să discern, frânturile acelea melancolice nu puteau să facă altceva decât să avertizeze, iar urâta cu dansul ei deplasat nu putea face altceva decât să distragă atenția, each another wraparound. M-am ridicat brusc și am ieșit din club edificat, cu selecția bine definită în creier. În urma mea porțile de fier ale clubului s-au închis automat iar de-afară nu se mai vedea decât că clubul era gol și dezafectat de mult. Am scos dintr-un buzunar niște abțibilduri albe al căror text negru putea fi citit doar în oglindă și am lipit abțibildurile pe lacătele porților.

Penarul

 

Upgrade-ul

Am reușit să upgradez umpic sicriul. Am lucrat pe unul singur, urmând ca și celelalte să fie preschimbate după noul model. În primul rând am schimbat lemnul de cedru cu scândura de salcâm, ca să semene cu un anume gard. Ba între scânduri am lăsat și milimetrii necesari de spațiu, pentru ca răposații să poată privi printre uluci. Apoi n-am mai ordonat deschiderea sicriului, ci m-am apucat chiar eu. Și mai cu grijă, că doar era opera mea. N-a fost greu, n-a fost nevoie de unelte, pentru că sicriul îmbunătățit avea capac glisant, arătând în fond ca o uriașă cutie de remy. După ce am îndepărtat capacul, n-a mai fost creația, ci descoperirea mea. Tot a mea și ea. Imediat sub capac era o folie de aluminiu cu limbă laterală, sub care conținutul stătea se pare închis etanș, în ciuda designului meu lemnos, deschis și comunicativ. Am tras de limba laterală și folia s-a desprins, dând la iveală un o casetă plină cu flori uscate mărunțite și o porțiune acoperită de o nouă folie de aluminiu cu limbă laterală. Am tras de a doua folie și iar am descoperit un sertar, plus o porțiune acoperită de o nouă folie. Și tot așa, șapte folii de aluminiu în total, fiecare cu limba proprie, fiecare din ele dezvelind câte un sertar. Când sicriul a fost deschis cu totul, am înțeles că în fiecare sertar erau diferite tipuri de mirodenii. Per ansamblu mirosea plăcut, predominant a cimbru. Așa da, spuneam, aveți grijă să nu le vărsați în mare, spuneam, că sunt extrem de valoroase. În prostia mea nu realizam că sertarele erau sigilate separat, pentru ca mirodeniile să nu-și amestece aromele și nu pricepeam nici de ce ultimul sertar fusese practic acoperit de șapte folii, în timp ce primul fusese izolat doar de prima. Căutam logica pentru care trebuia ca mai întâi să dai cu nasul de rozmarin și-abia după câteva secunde și un nou gest să accezi și la anason.

Ghici, ciupercă!

Stăteam în pat și iar mă deranja ceva între coaste și nu știam dacă e rinichi sau plămân. Am dat să pipăi și am identificat o bucățică de plastic care-mi ieșea dintre oase. Nu era o piesă de lego. Am tras și am tot tras și bucățica tot ieșea, părea de necrezut că avusese loc printre coastele mele o chestie atât de lungă. După ce am reușit să o extrag cu totul și să o văd cu ochii mei, am rămas și mai mirată. Scosesem o mânuță de păpușă, subțire și, să zicem, grațioasă, ca o mânuță de Barbie doar că mult, mult mai lungă. Asta ce mai e? Chiar speră că n-o să mă prind?! am exclamat.

După ce că prestam muncă neretribuită într-un penitenciar de maximă siguranță, după ce că niciodată nu reușise să evadeze nimeni, după ce că ne făceau diverse injecții pentru a ne menține veșnic docili, ne mai dădeau din când în când și teste, să vadă cât suntem de apți de munca aia oricum impusă. Nu mi-am dat seama prea bine testele acelea ce anume măsurau, dar ultimul a fost chiar foarte amuzant. Corelați, extrapolați! Ni se dădea un cuvânt, trebuia să îl asociem cu ce ni se părea nouă că s-ar asocia. În timp ce primeam cuvântul și dădeam răspunsul, supraveghetoarea ne privea intens, de parcă voia să ne citească dilatația pupilară. Eram foarte concentrată, mă temeam să nu fie un cuvânt indigest, gen apocatastază sau ovidenie sau, cel puțin, sponci. Când colo, cuvântul pe care l-am primit a fost “putred”. Hăhă! Păi nu știu eu cu ce se asociază “putred”?!!

Mama la cargoboți

Eram stăpâna transportului maritim de mărfuri, șefa personalului navigant, last of her name, breaker of bones, the medium-rare, queen of this and that! Aveam burtă. Eram scundă și îndesată, stăteam cu picioarele depărtate și mâinile-n piept, scuipam și vociferam, aveam pielea bătătorită și scăldată-n funingine ca un coșar, făceam ca trenul, tunam și fulgeram. Cineva îmi umpluse nava cu mărfuri nepermise, crezând că o să-mi scape și că, fără să știu, eu însămi voi face trafic internațional de cadavre, cenușă umană contaminată sau alte materii periculoase. – Sicriele nu au ce căuta pe vasul meu! urlam, coborâți-le imediat! Mă plimbam prin dreptul lor amenințând cu this and that. Miile de sicrie erau aliniate vertical, ca niște sarcofage, ca niște dulapuri de fapt, pentru că erau paralelipipedice și nu trapezoidale, și erau fabricate din lemn de cedru. – Deschideți-le pe toate! am ordonat, și personalul navigant levier cu levier, sicriu cu sicriu, trosc și trosc, a trecut la dezghiocarea lor, și din fiecare sicriu se revărsa câte-un maldăr de pești. Pești proaspeți, de pescărie, crapi argintii și zbătători, frumoși ca sclipetul mării la răsărit. Ce recoltă, ce bogăție avea să primească marea înapoi!

Caractere

Îi spunem Copilul cu fetișuri electrocasnice. Pe toți ne inspiră. Ne dorim și noi un alt frigider. El încearcă să se pregătească pentru lumea adulților, exersează pentru ca vârsta aceea să nu-l găsească neinstruit. A început cu o mașină de spălat de jucărie, dar a fost nemulțumit că nu funcționa. Apoi a primit o mașină de spălat cât o cană, cu încărcare verticală, programe de spălare și clătire. O folosește zilnic. În fiecare zi spală în ea o batistă. Apoi și-a dorit foarte mult un mini frigider și a primit un frigider cu alimentare USB, în care ține cu grijă un iaurt, un sandviș și câteva ciocolățele. Frigiderul merge cu el oriunde, la școală sau în vizite, iar noaptea huruie la capul lui, pe noptieră. Din când în când, copilul mănâncă singur și e fericit. Mesele în familie îi provoacă multă suferință. După ce mănâncă un lighean de guacamole, se pune pe plâns că nu mai încape și grătar în burtă. Ce frumos miroase grătarul! Copilul a fost tras pe sfoară. Se pune pe plâns în batistă, apoi își aruncă jalea în mașina de spălat. Copilul are o colecție de boxe pe care le încrucișează și le altoiește. Face diferite experimente permutând de la un set la altul componentele. Rezultatul de cele mai multe ori îl amuză. De asemenea, îi place să se joace cu copii mult mai mici.

Ii vom spune Mucegai. Physarum polycephalum. Un organism unicelular vizibil cu ochiul liber și dotat cu inteligență. Îi ia câteva ore ca să parcurgă câțiva centimetri. Evită sarea deși nu îi face rău. Se fac pe el experimente. I se dă ovăz. În drumul spre ovăz i se pun obstacole de sare. Le ocolește. E clar că sarea îl sperie. Când moare de foame, trece prin sare ca să ajungă la ovăz. După două treceri ține minte că la capătul obstacolelor de sare se află mâncarea. E inteligent. I se injectează sare. Mucegaiul înțelege că sarea nu îi face rău. După injecția cu sare, nu se mai sperie de obstacole. Se fac alte experimente. Mucegaiul are obiceiuri alimentare. Fiind mucegai american, nu mănâncă ovăz european. Preferă să se înfometeze decât să mănânce ovăz european. I se aduce în cele din urmă ovăzul preferat și se năpustește. Alte experimente. I se construiesc labirinturi. Din sare și ele. Sub forma rețelei de metrou a Tokyo-ului. În câte-o stație se amplasează câte un fulg de ovăz. Mucegaiul ia în stăpânire orașul și își delimitează traseele. Mucegaiul nu are memorie internă, în schimb se folosește de o secreție purtătoare de informații: pe aici ai mai trecut și n-ai găsit mâncare, pe aici ai trecut și ai găsit ovăz din ăla bun. E foarte inteligent Mucegaiul. Mai alege și traseele cele mai scurte, nu doar pe cele care duc la oareșce ovăz. Îi mai displac cafeaua și lumina puternică.