Expediția

Călătoream. Mergeam printr-un canion. Din când în când semăna cu Petra. Eram cu încă trei-patru persoane, mai mult exploram, decât vizitam. Părea că cineva ne chemase să ne arate o descoperire proprie, în afară de noi nu mai era nimeni, locul nu avea un nume, nu se știa nici dacă purta urma vreunei civilizații. Fiecare buclă conducea într-o cameră diferită, unele largi și luminoase, cu bănci late săpate în stâncă, ca un fel de dormitoare cu multe locuri, altele înguste și pline de ferestre oarbe, ca niște columbare imense. La un moment dat, am ajuns într-o lărgire în care persoana care ne chemase s-a oprit, zicând – asta! asta voiam să vă arăt! cum vă explicați? Îmi plăcea enorm și aveam o stare de bine dar încă nu mi se formau reprezentările, nu înțelegeam ce văd. Aveam o stare de bine pentru că la prima vedere totul semăna cu un rădăciniș de sălcii într-un sol alb nisipos. Iar eu ador sălciile și rădăcinile lor și felul în care stau să cadă și felul în care par închegate doar într-o mână de praf, și cum se surpă ele așa o eternitate și cum surparea însăși e osificată și șuvoaiele de nisip curg în deplină încremenire. Dar ce dimensiuni să fi avut sălciile alea, pentru ca rădăcinile lor să țină-n gheare un munte? Nu înțelegeam. Sunt basoreliefuri făcute de om? întrebam călăuza aceea. Nu știu, exclama cu disperare, asta vreau să știu și eu. Apoi apropiindu-mă de zid, am constatat că împletirea aia de vâne noduroase nu e rădăcină de salcie, ci elefant. Mulți elefanți văzuți din față, înghesuiți unii în alții și alungiți, foarte alungiți, distorsionați ca de un câmp plasmatic. Bun, sunt făcuți de om! am zis cumva decepționată. Acum știm o treabă! Dar tot aveam îndoieli. Elefanții păreau reali, fosile, aglutinați în munte. Dar și ireali-suprareali, nu aveau nimic din elefanții lui Dali cu picioarele lor de purici măriți la a nu știu câta scară. Acum abia descopeream și că elefanții lui Dali sunt wingless jumpers. Ăștia de-aici puteau fi cel mult elefanții lui El Greco, elongați și ondulați. Apoi, luându-mi privirea de la pereții laterali, drept în față am văzut și tronul. Acesta nu mai era săpat în munte ci crescut din fundul albiei, cu curbe moi, șlefuit ca de apă. De pe el părea să lipsească faraonul egiptean. Mă învârteam încontinuu, mă uitam la locul acela și tot nu înțelegeam… nu înțelegeam nimic absolut. Nu știu, oftam, nu știu ce e asta, nu știu unde suntem, nu știu cât din toate astea e făcut de om. Părea că aici aveam o problemă, cu stabilitul proporțiilor, da, făcut de om, dar până când, până în vârful stâncii? Până la fundul râului? Am cotit-o din nou printr-o strâmtoare și am ieșit, slavă Domnului, într-un spațiu mai plăcut, aproape de Chilia Veche, pe-un lac dispărut pe care îl știam foarte bine de când era mărginit de nuferi și stuf. M-a pufnit râsul, îmi venea și să plâng, îmi plăcea foarte tare acolo deși dispăruse tot ce îmi plăcuse la început, rămăsese doar o umbră a geografiei cunoscute, dar umbra aceasta era destul, voiam să mă odihnesc acolo la nesfârșit. Am stat o vreme, am tăcut, ne-am adunat creierii făcuți vraiște, apoi am pornit din nou la drum și am început să urcăm pe un drum de pământ bătătorit, de-a lungul căruia curând au apărut și niște balustrade din lemn de prun. Am ajuns sus, lângă o casă de bilete și o stație de autobuz regional. Niște italience ne-au urat bun venit și ne-au întrebat cum a fost. Ne-au oferit limonadă la dozator și ne-au arătat un loc în care să ne punem la încărcat telefoanele. Eram obosiți și ne părea rău că făcusem expediția asta. Parcă toți ne alesesem cu ceva ce nu voiam să știm. Se pare că nu doar telefoanele noastre s-au descărcat, am remarcat, adresându-mă italiencelor. Dintr-un aparat pe baterii se auzea Povestea porcului. Pare-se că aparatul era tot mai descărcat pentru că povestitorul vorbea tot mai lent, mai gros și mai înspăimântător. Italiencele s-au uitat la mine cu jenă și neputință, n-avem ce să facem, mereu se întâmplă așa când ajunge în acest punct al poveștii. Și deodată m-am trezit povățuindu-le înțelept: vreți să scăpați de chestia asta? când porcul își leapădă la culcare pielea de porc, iute o ascundeți în pielea aceea pe Șeherezada! Și italiencele mi-au mulțumit emoționate și au făcut așa cum le-am spus iar glasul aparatului s-a îndreptat, redevenind alert și fermecător.

Umbrela

Aceea era umbrela mea! Trebuia să fie umbrela mea! Ce mă enervează bătrânii aceștia fără discernământ. Apăruse într-un cap de coridor și până să ajungă în celălalt înșirase o sumedenie de daruri. – Lucra la dumneavoastră o fată… sunteți drăguță să îi dați atențiile acestea din partea mea? Am avut cu ea niște conversații deosebit de plăcute, o fată extraordinară! Ce să-i mai zic sărmanului om că fata aceea a lucrat la noi doar jumătate de an și că era mai degrabă urâtă și mai degrabă tălâmbă și foarte prefăcută și cu extrem de mult tupeu! Ce să-i mai zic că în timp ce ea o lungea în conversații, noi ne dădeam duhul. Ce să-i mai zic că toate conversațiile erau interzise, iar ea încălca toate regulile pretextând că ajută un bătrân. Că ne-am bucurat că am scăpat de ea, că în loc să ajute, încurca, aruncând ridicolul și asupra altora. Na, poftim, acum primea toate laudele și darurile. Nu voiam deloc să i le dau. Le-am recepționat cu gândul că o să le păstrăm pentru noi și că eu îmi voi alege prima. Iar eu umbrela o voiam, și nu doar că o voiam, dar o găseam făcută fix pentru mine. Era o umbrelă dintr-un fâș foarte lucios, galben copt cu margini bleumarin și desen cu un singur animal, un desen ca făcut de omul cavernelor. L-am lăsat pe bătrân să plece, spunându-i că o să dăm noi de fosta colegă. Ce-o să se mai bucure! Nu puteam păstra umbrela, asta era clar, mă deranja și că nu mi-o dăduse mie din start, n-aș fi putut folosi o umbrelă pregătită pentru altcineva. Iată un obiect care n-o să-și găsească niciodată posesorul de drept. Ce păcat! Muream de ciudă. 

Războiul

Mă enerva încetineala cu care aranja diverse lucruri în portbagaj, felul în care se apleca să culeagă peturile goale de pe locul mortului, doar ca să le arunce pe locurile din spate, timpul pe care-l acorda căutării ochelarilor de soare, nu pentru a-i purta, ci pentru a fi sigură că nu se va așeza cineva din greșeală pe ei. Mi se părea că toată tăcerea și amorțeala gestuală sunt special calculate pentru ca eu să înțeleg lipsa de entuziasm, efortul și extraordinara prudență, dacă nu chiar silă, cu care pornim la drum. Și la un moment dat mi-a sărit țandăra, stați că m-am răzgândit, nu e normal ca într-o călătorie rapidă să pleci cu oameni care se mișcă ca prin unt. De fapt, nu eram tulburată profund, aș fi putut să călătoresc cu ei în continuare ambalând dispreț și ironie față de neadaptarea vitezei la urgența situației, dar era un moment bun pentru a mă diferenția și a mă impune, pentru a demonstra caracterul presant al drumului și pentru a-l smulge din coregrafia asta care ne minimaliza, introducându-ne într-o agendă prea încărcată. Nu, știți ceva, eu o iau pe jos, n-are rost să deviați de la nimicul vostru pentru ceva-ul meu, mai ales că acesta e un ceva urât, stresant, periculos, mai precis un război. Au insistat, cum se insistă de formă, fără explicații sau scuze, de ce, dar ce s-a întâmplat, dar nu a rămas că mergem împreună? Ba da, iertați-mă pe mine că nu mi-am dat seama la timp! și am plecat hotărâtă, și am mers mult-mult pe jos, fără să regret vreo secundă. Duaaaamneee, mă felicitam, bine că nu m-am mai încurcat cu proști! pentru că imediat și ajunsesem în Milano tot mergând pe jos numai prin bălării, pasaje subterane și cimitire. Iar în ultimul cimitir mi-am zis că este atât de frumos încât aș putea să merg chiar și eu mai încet, să privesc monumentele funerare, înălțându-se spre cer ca niște crini uriași, atât de ciudat răsărind cu faldurile lor de marmură dintr-un câmp de gropi comune proaspete, părea că cineva hotărâse să strămute câte un mormânt de înger în mijlocul cadavrelor bucățite și amestecate, câte-un mort divin și veșnic strălucitor, adus din nu știu ce eternitate, la fiecare sută de recenți descompuși și grotești. Apoi am observat că printre monumente se mișcau oameni vii, mai cu seamă școlari, picioare de copii cu șosete, și recunoșteam șosetele de undeva, nu mi-era foarte clar, vișinii cu două dungulițe galbene, șosete de gryffindori am zis, și am înțeles dintr-o dată că cimitirul se afla la granița dintre Milano și Londra, de fapt era integral ocupat de ambele. The Earth shrinked! am exclamat. Mi-am dat seama că poate fi o greșeală, că poate insulele și continentele doar au migrat. Dar cimitirul părea făcut și din pliuri temporale, nu doar geografice, așa că m-am întors la ipoteza inițială, încercând să-mi dau seama cât e de rău, poate nici nu e rău, uite, totuși se poate și-așa, ce-ar putea fi chiar atât de rău!

Kitsune ascultă muzică

Generozitate

Învățam să dăm de pomană. Nu strică niciodată să știi să ții mai multe farfurii într-o mână. Când terminam de creat un pachet, așteptam în bănci, cu mâinile la spate. Evaluatorii se opreau în dreptul fiecăruia și notau diverse observații în carnețel. Era un barem de 100 de puncte, pentru logică, capacitate de sinteză și exprimare, etc., iar separat de acesta se acorda un anumit punctaj pentru generozitate. Generozitatea era notată ca la lego, poate chiar se confunda cu gradul de complexitate. Notarea pomenilor se făcea prin comparare. Câștiga cine scotea un timp sau un spațiu mai bun. Apoi între notele pentru logică & altele și notele pentru generozitate se făcea o medie. Aveai deci o șansă și dacă nu erai generos. După cum aveai o șansă și dacă nu erai decât generos. Șansa pe care o aveai fiind mediocru în ambele. La concursul nostru ieșise un scandal. Evaluatorii de generozitate aveau alte specializări, jurizarea era viciată, nu lași un ortoped să-și bată joc de dischinezia ta. Mă întrebau dacă nu vreau să mă alătur și eu contestatarilor, dar îi refuzam. Pomana mea rezistă oricărei evaluări, le spuneam, înfumurată. Se golise sala și doar eu rămăsesem în bancă cu pachetul pe pupitru, așteptând ca restul să se hotărască odată și să reînceapă să se învârtă în jurul meu.

The Wake

Ceva frumos

Compartment Number 6

Și reîntooors!

Apus apus

Tambourines and elephants

Mă dăduseră afară în grabă și nu știam ce să fac. Aveam exact aceeași senzație ca atunci când vine femeia de serviciu și spune – Ieșiți și voi în balcon ca să spăl pe jos! și noi ieșim repede pe balcon iar apoi ne dăm seama că ne-am întrerupt gândul la jumate și nimeni nu ni-l va mai da întreg înapoi. Acum eliberasem camera în goană, cu bagajele desfăcute și sigură că am uitat să iau ceva important, așteptând să-mi spună cineva dacă am eliberat-o doar pentru curățenie, dacă e o evacuare cauzată de o alarmă, sau dacă pur și simplu trebuie să îmi caut un alt adăpost. În mod sigur, nimănui nu i-ar conveni să i se întâmple un astfel de lucru. Bănănăiam de-aiurea pe străzi, cu bagajul desfăcut, de parcă dacă aș fi tras fermoarul, n-aș mai fi fost eu, aș fi semănat prea mult cu un călător pregătit, m-aș fi identificat cu un om care își asumă drumul. Nu, eu țineam la mirarea mea și pleoapele trollerului rămâneau larg deschise în timp ce eu îl târam după mine ca pe-un câine înfricoșat. M-am oprit undeva între blocurile copilăriei, cu mozaicurile lor bleu turcoaz, am scos un aparat de fotografiat ciudat, plat, cu butoane mari și protecții din plastic multicolor pe la colțuri, și-am început să fac poze. Eram foarte preocupată să prind cumva liliacul înflorit, dar nu știam liliac-înflorit-și-mai-ce! Din orice unghi aș fi fotografiat inflorescențele, în spatele lor se zăreau blocurile, schelele, mașinile, soarele, cerul, ceva, și nu îmi dădeam seama care anume reflectă mai bine faptul că parfumul liliacului se răspândea într-un aer umed, dizolvându-se într-un miros de clor. La un moment dat, prin spatele florilor a trecut o pisică, am pozat și liliac-cu-pisică, dar apariția ei m-a trezit cumva și mi-am spus că n-are rost să mai încerc. M-am îndreptat spre casa profesoarei de geografie, intenționând să îi predau pozele și să m-achit de tema de vacanță cu formele de relief. Cam acestea sunt formele de relief pe care le-am văzut, i-am spus, iar ea le-a acceptat și mi-a mulțumit. Scurta noastră întrevedere a fost întreruptă de Horațiu, care venise alergând, însoțit de alți băieți, toți în echipament sportiv, în scurt timp avea să înceapă campionatul intersătesc. Horațiu a întrebat-o pe profesoara de geografie – Avem o mare rugăminte la dumneavoastră, puteți la meciul de diseară să interpretați pentru noi Stabat Mater? Ar fi foarte important pentru noi și ați mai făcut asta, a fost superb! Profesoara de geografie, o adevărată doamnă, i-a răspuns – Nu, nu pot să fac eu lucrul ăsta! Dar luați cheia de la oratoriu și interpretați voi! Mi s-a părut un gest foarte generos, iar Horațiu a părut și el profund recunoscător, grăbindu-se spre oratoriu cu băieții, care și ei își strigau mulțumirile din fugă.

Teleporcirea

Aveam darul teleportării și mă teleportam ades lângă isvor s-aud cum curge apa-n CET-ișor. Nu știu cum dracu reușeam, dar din stradă mă teleportam de fiecare dată într-un demisol inundat din care trebuia să ies printr-o ferestruică aflată foarte aproape de tavan, ajungând invariabil printre pantofii oamenilor și luând-o în patru labe spre roțile mașinilor parcate lângă trotuar. Teleportarea nu era permisă decât nu știu căror caste superioare. Nu mă sinchiseam deloc de acele interdicții și straturi sociale, mă teleportam în draci, fără ca măcar să am vreo nevoie anume de a face lucrul ăsta, doar așa, ca să îmi antrenez abilitatea. Cu cât aflam din mai multe locuri că practica asta e restricționată, cu atât mă teleportam mai dihai și mai fără rost. La un moment dat, în timp ce fugeam pe stradă de nebună, au început să mă urmărească niște câini dubioși. Ei păreau plini de bune intenții, se țineau după mine dând din coadă bucuroși, dornici și ei să încalce regula și să se teleporteze direct lângă osul îngropat al altcuiva. Partea dubioasă era că aveau conformație și mers de porci, păr alb și țepos, un bot foarte lung și ascuțit, terminat cum trebuie, în trufă. Nu cred că erau urâți, dar sunt sigură că erau caraghioși și că probabil singura lor șansă de a-și folosi zestrea genetică era de a juca în sitcom-uri. Acum păreau puși pe șotii, se îndemnau unii pe alții să țină ritmul cu mine și să se teleporteze și ei cum nu se mai pomenise vreodată în specia lor. Nu m-am gândit deloc la implicații și m-am teleportat în goană, ca de-obicei, ajungând în al enșpelea demisol inundat. Am ieșit din nou pe ferestruica ce dădea în trotuar, dar câinoporcii n-au putut să sară și să iasă, așa că au rămas acolo ca într-un acvariu. De afară, îi vedeam gesticulând derutați dar eram pe fugă și n-aveam totuși nicio legătură cu ei, în așa fel încât să-mi dea prin cap să îi ajut. Motiv pentru care, la scurt timp după așa zisul accident, am fost dată în urmărire pentru teleporcire. Termenul nu avea legătură cu aspectul lor. Așa numeau castele alea superioare orice teleportare impură. Cu victime și, în tot cazul, interzisă din capul locului anumitor persoane. Mare brânză! Oricum mă urmăreau asiduu de la început. Am intrat în fugă într-un butic ale cărui trepte porneau direct din carosabil, de unde cumpărăm într-o vreme royale verzi. Atâta că acuma la casă era vânzătoarea de la Șopăngău, care m-a întâmpinat relaxată și prietenoasă ca de obicei. Mi-am exprimat deschis surprinderea, iar ea mi-a zis – sunteți obosită și agitată, mergeți în spate că-i mai umbră, să vă mai răcoriți. Aaa, ok, așa fac, am zis, și am luat-o frumos spre perdeaua de plastic indicată, care în loc să dea spre depozit, dădea spre sufrageria unor persoane care ședeau la masă. Mâncau și se uitau la televizor, unde apărea poza mea împreună cu acuzațiile de teleporcire. M-a enervat în mod deosebit individul din capul mesei, care tăia friptura țăcănind în ritm alert tacâmurile de farfurie: pentru câinele doamnei X. merită pedeapsa capitală, spunea. Nu pot să trec peste ce a putut să îi facă acelui câine, așa ceva este de neconceput, spunea. Părea să îl cunoască pe animalul acela caraghios, ăl mai mare și mai îndrăzneț dintre toți, și nu părea neapărat îndurerat, cât teribil de jignit. O jignisem rău pe stăpâna acelui câine care se hotărâse să se țină după mine, iar individul de la masă simțea nevoia să i se alăture în simțire și chiar să o întreacă, ca un gentleman ce era. Continua să se hrănească țăcănind, de parcă ar fi vrut să toace farfuria în cioburi cât mai mărunte și enumera toate lucrurile pe care mi le va face el, când va pune mâna pe mine. Era foarte enervant! Abia mă abțineam să nu îl iau de guler și să-l teleportez într-un zid. Mi-am reprimat impulsurile, ducându-mă la baie, unde am făcut exerciții de schimbare de look. Prima oară devenisem foarte albă și roșcată, cu ochi albaștri și trăsături angelice, a doua oară, din pieptăn doar, m-am schimbat într-o amerindiancă îndesată, cu ochii ascunși sub ditamai căciula cu coadă de raton. Eram foarte mândră de mine, aș fi putut circula în voie sub oricare din înfățișări, dar în ultima secundă am optat tot pentru o teleportare, de data asta teleportarea prin explozie timpanică, așa se chema. Mi-am încărcat circuitele nervoase în așa fel încât mi-am expulzat practic timpanul afară din urechea dreaptă, moment în care a căzut curentul în tot cartierul și s-au spart și câteva zeci de ferestre de jur-împrejur. Explozia m-a proiectat mult în stânga, undeva la mare, într-un sat sărac și urât.