Programatori

La mine se terminaseră premiile. Ajunsesem prima și deja la mine se terminaseră premiile. Nu știam cum să îmi exprim revolta, îmi era rușine să cer, deși știam că aveam tot dreptul, le spuneam că e incredibil ce se întâmplă, dar incredibil nu era un cuvânt care să mă repună în drepturi. Ne pare rău, spunea comisia, ia și tu ce mai găsești acolo. Dându-mi dreptul de a lua ce mai găseam, se spălau pe mâini, de parcă ce mai găseam era oricum mult mai mult decât premiul. Da, ar fi putut fi așa, dar nu era, mai găseam doar o pereche de adidași purtați, un mănunchi de brândușe albe, o tabletă de jucărie și un sac de nisip. Premiile se dădeau într-o cameră în care erau chemați pe rând premianții. Așteptam la ușă, dar înainte de strigarea câștigătorilor, a intrat un grup de oficiali, o colonie de pinguini, o echipă de men in black, un lot de indivizi croiți după același tipar. Crezusem că au intrat să verifice punctele adunate de concurenți, să ștampileze actele, dar ei intraseră să își însușească premiile noastre și apoi plecaseră. Că nu au fost adidașii ăia noi și inteligenți, am acceptat. Deși pe mine m-ar fi ajutat să merg, în timp ce pentru alții rămâneau un gadget oarecare, pentru că ceilalți puteau să meargă în orice încălțări. Că mi-au dat o tabletă de preșcolari, pe care învățai culorile, adunarea, scăderea și câteva nume de animale – iar am acceptat, deși toată lumea știa că numai de tabletă mă folosesc și că mie mi-ar fi folosit cel mai mult o tabletă avansată. Dar la flori m-a bușit plânsul. Premianții primeau flori eterne. Erau niște ghivece în care creșteau florile acelea mai mult decât perene, ca o Haworthia retusa galbenă, cu frunze ca din ceară, care ardeau etern, fără flacără, doar cu puțină apă din când în când. Și pe-alea le luaseră, iar eu nu mai găseam decât un mănunchi de brândușe albe, tăiate și legate cu ață, și strigam printre hohote de plâns: brândușe albe? brândușe albe și tăiate? asta? se putea ceva mai trecător de-atât? ceva mai sensibil de-atât se putea? decât aceste flori care se rănesc doar atingându-și petalele unele de altele? Îmi venea să dau cu buchețelul de pământ, dar îl țineam strâns, arătându-l la toată lumea ca pe corpus crimini. Ăsta? Comisia părea compusă integral din programatori caught in the middle of some code writing. În afară de un ridicat din umeri când și când, nu puteai obține altă reacție. Am început să scormonesc prin și pe sub dulapuri în căutarea unui premiu care să mă mulțumească, dar nu mai era nimic acolo, așa că m-am hotărât să-i caut pe oficialii abuzivi și pur și simplu să-i jefuiesc de premiile cu care plecaseră. Am părăsit în fugă sediul și am ajuns pe o plajă, cu oameni întinși la soare în slipi și costume de baie, lucind de uleiuri protectoare. Alți programatori și ăștia, mi-am zis. Părea ciudat statul lor la soare. Părea că se concentrau să facă abstracție. Părea că fuseseră plătiți să facă plajă no matter what. Încercam să îi întreb câte ceva dar sunetele păreau a fi absorbite instantaneu de aer, înainte de a ajunge la urechile altcuiva. Și pentru ca totul să fie perfect, din cârligul unei macarale care completa nisipul în locurile de unde lipsea, a căzut un sac, era și normal, sacul era de hârtie iar hârtia fusese sfâșiată de greutate, un sac de nisip mi-a căzut în cap. Nu am murit pe loc, dar cred că îmi rupsese gâtul și mă zbăteam să-mi deznisipez nasul și gura în timp ce lumea își vedea de treaba ei, cu maximă discreție.