Santa Maria di Valverde

Santa Cita, San Domenico

Programatori

La mine se terminaseră premiile. Ajunsesem prima și deja la mine se terminaseră premiile. Nu știam cum să îmi exprim revolta, îmi era rușine să cer, deși știam că aveam tot dreptul, le spuneam că e incredibil ce se întâmplă, dar incredibil nu era un cuvânt care să mă repună în drepturi. Ne pare rău, spunea comisia, ia și tu ce mai găsești acolo. Dându-mi dreptul de a lua ce mai găseam, se spălau pe mâini, de parcă ce mai găseam era oricum mult mai mult decât premiul. Da, ar fi putut fi așa, dar nu era, mai găseam doar o pereche de adidași purtați, un mănunchi de brândușe albe, o tabletă de jucărie și un sac de nisip. Premiile se dădeau într-o cameră în care erau chemați pe rând premianții. Așteptam la ușă, dar înainte de strigarea câștigătorilor, a intrat un grup de oficiali, o colonie de pinguini, o echipă de men in black, un lot de indivizi croiți după același tipar. Crezusem că au intrat să verifice punctele adunate de concurenți, să ștampileze actele, dar ei intraseră să își însușească premiile noastre și apoi plecaseră. Că nu au fost adidașii ăia noi și inteligenți, am acceptat. Deși pe mine m-ar fi ajutat să merg, în timp ce pentru alții rămâneau un gadget oarecare, pentru că ceilalți puteau să meargă în orice încălțări. Că mi-au dat o tabletă de preșcolari, pe care învățai culorile, adunarea, scăderea și câteva nume de animale – iar am acceptat, deși toată lumea știa că numai de tabletă mă folosesc și că mie mi-ar fi folosit cel mai mult o tabletă avansată. Dar la flori m-a bușit plânsul. Premianții primeau flori eterne. Erau niște ghivece în care creșteau florile acelea mai mult decât perene, ca o Haworthia retusa galbenă, cu frunze ca din ceară, care ardeau etern, fără flacără, doar cu puțină apă din când în când. Și pe-alea le luaseră, iar eu nu mai găseam decât un mănunchi de brândușe albe, tăiate și legate cu ață, și strigam printre hohote de plâns: brândușe albe? brândușe albe și tăiate? asta? se putea ceva mai trecător de-atât? ceva mai sensibil de-atât se putea? decât aceste flori care se rănesc doar atingându-și petalele unele de altele? Îmi venea să dau cu buchețelul de pământ, dar îl țineam strâns, arătându-l la toată lumea ca pe corpus crimini. Ăsta? Comisia părea compusă integral din programatori caught in the middle of some code writing. În afară de un ridicat din umeri când și când, nu puteai obține altă reacție. Am început să scormonesc prin și pe sub dulapuri în căutarea unui premiu care să mă mulțumească, dar nu mai era nimic acolo, așa că m-am hotărât să-i caut pe oficialii abuzivi și pur și simplu să-i jefuiesc de premiile cu care plecaseră. Am părăsit în fugă sediul și am ajuns pe o plajă, cu oameni întinși la soare în slipi și costume de baie, lucind de uleiuri protectoare. Alți programatori și ăștia, mi-am zis. Părea ciudat statul lor la soare. Părea că se concentrau să facă abstracție. Părea că fuseseră plătiți să facă plajă no matter what. Încercam să îi întreb câte ceva dar sunetele păreau a fi absorbite instantaneu de aer, înainte de a ajunge la urechile altcuiva. Și pentru ca totul să fie perfect, din cârligul unei macarale care completa nisipul în locurile de unde lipsea, a căzut un sac, era și normal, sacul era de hârtie iar hârtia fusese sfâșiată de greutate, un sac de nisip mi-a căzut în cap. Nu am murit pe loc, dar cred că îmi rupsese gâtul și mă zbăteam să-mi deznisipez nasul și gura în timp ce lumea își vedea de treaba ei, cu maximă discreție.

Elicopterul

Aveam un coșmar. Doamne, îmi spuneam, dacă asta e ultima oară când visez! Mă urcasem într-un tren de Moscova și ajunsesem cu bine în Siberia. Atmosfera era plăcută, în cușetă călătorisem cu niște pre-adolescenți senini, care cântaseră tot drumul și dansaseră niște închinări și niște invocări de ploaie sau de vânt, legănându-și brațele și fâlfâindu-și mânecile clopot. Am pus piciorul în zăpadă, era soare, deloc frig, m-am așezat la o coadă în dreptul unei bariere. Și-a trecut o oră, și-au trecut două și s-a făcut dupamiază, șaide trei și aproape nimeni dincoace de barieră, dar ceva oameni dincolo. Când să mă apropii, îmi dau seama că mi-am uitat bagajele în tren, care și plecase, că scopul lui ăsta era, să plece cu lucrurile mele. Deci nu aveam pașaportul, nu aveam chiloții, nu aveam peria de dinți, pasta și deodorantul, iar la o privire mai atentă, mi-am dat seama că plecasem și neepilată și pe picioare îmi creșteau niște țepi și îmi era clar că din cauza ălora nu o să mă primească, că o să-mi spună persoanele cu țepi nu au ce căuta în această țară. Abia apoi am descoperit că nu am nici bani, când mi-a venit ideea că aș putea rezolva cumva situația. Am alergat spre o polițistă de frontieră, pentru că-n Rusia, se știe, femeile sunt cele mai vigilente polițiste, aproape că nu vezi bărbați în branșele astea cu brutalități, numai katiușe cu bastoane și cu fețe de mezelărese. M-am rugat la o de-asta să dea prin okitoki un anunț, să îmi recupereze bagajele din tren cineva, aia m-a ignorat total. În timpul ăsta, dincolo de barieră, pre-adolescenții își expandau dansurile norilor, meditațiile și imnurile. Am dat fuga înapoi spre gară, m-am așezat la coadă în dreptul unui ghișeu. În fața mea se mai plângea o femeie, ceva căcăniu, o desi din aia uleioasă, voia să treacă și cu sarsanaua plină de sugari, dar n-o lăsau decât singură și ea se tot țigănea, de parcă nu era clar că legea există pentru a fi respectată. Nu a plecat de-acolo, s-a dat doar la o parte, să mă plâng și eu puțin, apoi să își reia pledoaria, părea dispusă să stea lângă ghișeul ăla toată viața. I-am explicat funcționarei de la ghișeu că mi-am uitat pașaportul în tren, și nu doar pașaportul, ci și sacoșa de pânză, aia pe care oricum nu o am niciodată, iar femeia mi-a zis că ar mai fi o soluție, chiar și fără să am necesarul la mine, să completez niște formulare. Și mi-a zvârlit niște broșuri în care trebuia să bifez că sunt de acord. Să vă ia dracu! Erau niște broșuri de adeziune la sahaja yoga și votați Mataji Nirmala Devi, că numai pozele îmi întorceau stomacul pe dos. Le-am aruncat cât colo și am plecat nervoasă, asta e, dacă sunteți tâmpiți, tre să mă descurc singură că cu voi nu se poate. Și m-am dus iar spre barieră, dar m-am hotărât să nu mai trec de ea, să o iau frumos pe lângă, paralel cu bariera așa. Și am mers în direcția aceea indicată de barieră mult-mult, până am ajuns la malul mării. Nisipurile erau albe, apa era cristal, m-am pus pe așteptat. Pe primii care vin, mă hotărâsem, îi voi lua în primire, voi spune că sunt din echipa de întâmpinare și cu asta am rezolvat! Și n-a trecut mult, că au și aterizat. Da, nu au venit pe apă, așa cum m-aș fi așteptat, ci într-un elicopter frumos, încărcat cu vuittoane și specialități culinare care nu pot lipsi din dieta cutărui actor, iar pe lângă ceva trepăduși, au descins și prinții intergalactici, Uma și cu Tom, amândoi îmbrăcați în alb și pășind ca într-un câmp nongravitațional, cu privirile și zâmbetele triumfătoare umpic mai sus decât normal, cu frumusețile lor la marginea cringiului, ca niște extratereștri rămași fără aplauze pe planeta proprie, explorând spațiul după noi surse de hrană. Eu sunt! le-am zis, iar ei s-au bucurat și m-au îmbrățișat, lăsând pe umerii mei câteva tone de încredere și familiaritate. I-am condus spre un hotel numai al nostru, unde ajungând, am început să pierdem vremea, să ne relaxăm, să savurăm briza și să facem glume. Că doar ce treabă avem noi pe pământ! Aaa, ce bine mă simțeam, muncă de-asta să tot faci. Uma semăna foarte mult cu Raluca Dima la comportament, între noi apăreau aceleași energii și aceleași legături, părea că misiunea Umei era ca eu să-mi amintesc ce mult o prețuisem pe Raluca Dima, ce unică și cât de importantă a fost ea, atât că Uma era albă, pe când Raluca era neagră, cu prognatism african, ochi negri și spațioși, că nu le pot spune altcumva, din moment ce eu încăpeam fără probleme în ei, având și loc de joacă și de văzut de ale mele nederanjată. Să zicem că Raluca avea în general idei și și le însoțea tot timpul printr-o întrebare – Facem?, iar eu abia așteptam să mai facem ceva, pentru că ideile ei erau atât de diferite de ale mele, încât le primeam ca pe niște ferestre în câte-un zid. Pe lângă asta, Raluca nu era rebelă, nici stridentă, avea în schimb o altă dinamică și o independență pe care nu cu ea însăși o disputa, ci cu exteriorul. Așa făcea și Uma, una peste alta, mă lua asistent la tot felul de întreprinderi, nu complice și nici doar martor și nici elev. I-adevărat că fetele astea două întrebau – Facem? când nu aveau nevoie de nicio încuviințare, dar își enunțau atât de ferm credința în tovărășie, încât era limpede că n-aveau cum să facă singure, că n-ar mai fi avut niciun haz, că făcutul lor chiar era legat de participarea ta. Cam asta era Uma, în odihnirea aceea à la carte, cu perne, frappéuri și nonșalanțe filozofice. Tom începuse cu – Bună ziua, iar eu îl corectam, dimineața adăugam – Bună dimineața, seara adăugam – Bună seara, iar el își nota. Își lua caietul, avea un caiet vintage, îmbrăcat în catifea verde, și scria în el, cu genunchii adunați la piept. Foarte sârguincios băiat, gândeam eu și zicea Uma. Totuși nota mai mult decât se vorbea, la început crezusem că pune de-un vocabular, dar mai târziu a început să mă îngrijoreze, era profund acaparat de activitate și totuși nu încerca să o deruleze altundeva, numai în prezența noastră, stătea încontinuu lângă noi, scriind în caietul ăla, ca un câine cu osul lui artificial. Nu poate fi o altă explicație, îi spuneam Umei, probabil că prezența noastră naște în el avalanșe de gânduri, iar Uma mă aproba pe muțește, părând totuși să știe mai mult, părând că știe ce urmează sau că știe ce fel de gânduri. Vremea a venit să ne culcăm și ne-am culcat toți într-un pat, ceva imens și alb, cu briza la tălpi. Eu cu Tom dormeam la mijloc iar Uma și încă o trepădușă necunoscută, la margini, trepădușa lângă mine. Vorbeam așa înainte de somn, pe jumătate incoerent, iar la un moment dat eu și Tom ne găsisem o poziție foarte comodă, călărindu-ne unul altuia picioarele, în căutarea pernei noastre cea de toate zilele. Nu pot să zic ce plenitudine a confortului trăiam, mi se părea că, în sfârșit, ăsta e paradisul corpului, acea intercalare de picioare și numai aceea era fericirea. Și cum savuram așa alunecarea în somn, Tom mișcă umpic din picioare, apoi începe mă mângâie foarte puțin, de probă doar, pe pulpe, ca pentru a-și face o impresie, dacă e chiar adevărat, și mormăie pe jumătate în somn deja – N-am văzut în viața mea o piele așa de fină! Fac ochii mari, nu zic nimic, dar în jurul nostru se instalează brusc o liniște ca un semnal de alarmă, după care Uma, ca pentru a aduce respirațiile la normal, îmi explică amuzată – Am uitat să-ți zic că Tom e vorbitor de română! Daa, daa, o vorbește de când s-a născut. – Ah! îmi dau seama. Rămân amuțită însă. Și nemișcată. Și parcă mai tristă. Și mai încolo o să și transpir.

Examen

Ne puneau tuturor aceeași întrebare, ne spuneau să nu ne gândim mult, să spunem primul lucru care ne vine în minte. Numiți un lucru care moare în aceeași clipă în care se naște. Le răspundeam – Steaua din “S-a născut o stea”. Am plecat mulțumită. Pe drum mă întrebam dacă răspunsul meu înseamnă ceva. Chiar nu mă gândisem deloc înainte. Pentru lucrul acesta ar fi trebuit să primesc notă maximă, respectasem întru totul formatul. După câteva zile mă chemau și mă întrebau – ați putea dezvolta? Le spuneam – aș putea să tai steaua-n felii!

Coronițe

Cât de ciudată e memoria și din ce arhive prăfuite se deschide uneori câte-un sertar în care nu te aștepți să mai existe ceva. În clasa I am luat coroniță, în următoarele clase nu. În clasa I am fost foarte supărată, în următoarele clase nu. În clasa I, am fost trei copii cu coroniță: eu, Palade Dana și Curteanu Gabriel. Iar eu, așa cum am mai zis, am fost foarte dezamăgită. Coronița mea era urâtă, mi-era rușine să stau cu ea pe cap. Și încă altceva e în sertar… Faptul că deși nu luasem premiul I, la un sfârșit de serbare școlară, deși știa că nu era cazul, mama îmi luase coroniță și m-aștepta la poarta școlii să mă încununeze și să-mi facă poze. I-am zis contrariată că nu am luat premiul I și nu e cazul, iar ea mi-a răspuns zâmbind șiret: nu-i nimic, ai și tu o coroniță mai mică. Am trecut nepăsătoare peste această ciudățenie, mă grăbeam să trăiesc vacanța. Apoi am mers să facem poze, împreună cu verișorii mei care învățau la aceeași școală. Vărul meu, nu luase nici el premiul I, dar luase mama și pentru el o coroniță “mai mică”. Verișoara mea, avea, ea lua întotdeauna premiul I. Astfel că avem un rând de poze false, în care suntem toți trei încoronați și unul de poze adevărate, în care coroniță are doar verișoara mea. Mă gândesc acum la gestul mamei mele și mi se face milă de ea. Niciodată n-a ținut să-mi inducă impresia că aș fi mai bună decât alții, iar apropierea noastră are la bază un veșnic conflict, cauzat de temperamente extrem de diferite și deloc complementare. Dar ce nevoie pentru ea, să își exprime ei printr-un gest, prin ceva material, printr-o coroniță mai mică, #rezistul matern. Ce tâmpenie! Ce tristețe! În schimb pentru verișoara mea, coronița a fost într-adevăr o povară pe care de la un punct încolo n-a mai putut-o purta. Constatând că nu mai face față, s-a sinucis. Voilà! Iar vărul meu a tras o singură concluzie: e mai bine să fii rău, e mai bine să încalci toate regulile, e mai bine să te piși pe toate valorile, e mai bine să fii manipulator, e mai bine să ratezi tot ce se poate rata, continuând să crezi că ești fericitul câștigător. Am căutat pozele acelea, dar nu le-am găsit prin casă. Am găsit, în schimb, niște poze făcute de mine, acum o sută de ani.

La mine la geam, din oră-n oră cad!

A patra

Șadică păsările și animalele de ce n-ar crede în Dumnezeu, Fiul Dânsului, Măicuța D-lui & Toți Sfinții, printre care și ăia care fac un iaz, scapă mâncare, fac o streașină numai pentru nevorbitoare. Adică omul să creadă în vin, pești și pâini înmulțite de un biped, dar lighioanele nu? Când știe rechinul ăla că a mâncat toți peștii și umblă el îngrozit că îi sună ceasul, și deodată îi iese în cale un senviș frumos de saltea gonflabilă cu tânără rumenă pe ea, el de ce să nu zică Doamne Măicuța Domnului, poate n-ar strica să încerc un aliment nou și prin credință să mă salvez. Și când descoperă el bunătatea și devine religios, nu-i normal să atragă adepți? Și salvând el adepții de la nenorocire, nu e și rechinul ăla Fiul lui Dumnezeu? Acu’ pe bune! Șadică de ce în memoria speciei s-ar păstra forever numai informația pește sau informația icre, dar nu și informația Minune sau Salvare? Nemaivorbind de Dumnezeii interspecii, unde omul deja a făcut nenumărați pași în alte religii, cu păsăroi sau elefanți divini, pe care, puțin jenat, i-a stilizat ulterior, reducându-i la niște simboluri penibile, când ei de fapt atâta erau: zburătoare, pachiderme, oceane, pământuri sau sori sau vid interior, că și ăsta răspunde unei nevoi și probabil chiar la supraviețuire. Așa! De ce? Care e religia aia necondiționata de credincios? Cine e Dumnezeul ei?

De blândețe

Prima

Pentru că nu eram deloc sigure dacă mă înscriu cum trebuie, am mers să mai citim pe wikipedia, dar nu ne-am mai făcut treaba până la capăt pentru că ne-a acaparat Munchausenul simplu și când am ajuns la Arrhythmogenic Munchausen syndrome am zis Stop aici! Aici avem o treabă, poate am mai amintit de ea. Describes individuals who simulate or stimulate cardiac arrhythmias to gain medical attention. Mergeam cu mama în delegații și în acel oraș era acel băiat. În timp ce ne jucam, venea un moment când toți copiii se opreau, repede, a venit X! A venit X să ne facă stop cardiac! X era deja adolescent, n-ar fi trebuit să îl intereseze copiii. Și spunea nu aici, pe iarbă! Ne trebuie niște scări. Și nu orice scări, dar să fie cu multe trepte! Apoi în capul scărilor se concentra și făcea stop cardiac. Nu știam foarte bine ce înseamnă. Dar da, cădea inert, se rostogolea pe scări necoordonat și deliciul copiilor ăsta era: să îi tragă palme și șuturi oriunde-oriunde-oriunde! Fără ca măcar o tresărire, fără ca măcar o geană, ca într-un sac cu nisip. Și șuturi, multe șuturi, multe minute. Apoi oboseala și – băi, poate-a murit! contrazisă repede de cei cu experiență.

A doua

Era noapte, în casa mea intrau doi copii, căutau adăpost și eu aveam așa ceva. Nu aprindeam nicio lumină. Erau doar două umbre negre cu câte o bucată albastră fiecare. Albastru IKEA și-un negru mai adânc ca întunericul. Fata avea zece ani, era înaltă, cu părul lung și avea un aer absent, explora locul dar în același timp părea să nu observe nimic, de parcă ar fi privit prin lucruri. Băiatul avea patru ani, era sclifosit și strâmb, scotea în permanență niște scânceli enervante, era, cred, debil. Partea ciudată erau coastele acestor copii, acolo era albastrul, întins ca o vopsea izolantă, perfect palpabilă, în mijlocul unor umbre. În partea din față, coastele plutitoare ale băiatului erau prinse de coastele false prin niște verigi mari din inox, care stricau totul, nici fixând, nici asigurând mobilitate, doar zăngănind, împiedicând și provocând dureri. Coastele băiețelului îmi provocau atâta groază, încât nu puteam ajunge la milă, îmi venea să-l dau afară din casă. Mă întrebam opera cărui psihopat o fi fost asamblajul acela. Prezența fetei avea ceva de pasăre. Între coastele adevărate și coastele false, fata avea o gaură cât pumnul, ca un buzunar în care păstra lucruri, dar un buzunar fără fund. De jur împrejurul buzunarului, aceeași vopsea albastră, izolantă, palpabilă și vocală. În buzunarul fără fund fata deja ținea, ca într-o pernuță de cusut, ace cu gămălie. Am mai adăugat și eu diverse lucruri mici, mai întâi de curiozitate, să văd dacă și cum funcționează, dacă acolo e un magnet invizibil, care ține la un loc doar chestii metalice, sau poți pune și altceva, apoi am continuat prin a pune acolo lucruri în semn de salut. Îmi dădusem seama că ăsta era singurul fel în care puteai comunica cu fata umbră, când puneai în gaura aia o firmitură, o scamă, sau o așchie, se bucura. Nu conta în niciun fel natura acelor lucruri. Puteau să fie gunoaie, pojghițe, rămășițe, puneai – se bucura! Aproape că pot spune că se lumina, deși nu în plan vizual. Și te luminai și tu, bineînțeles. Apoi de undeva a venit o femeie în cămașă de noapte și cu bonetă, ca și când aș fi trezit-o din somnul ei victorian, și a început să mă iscodească în șoaptă – dacă e normal să adăpostesc așa ceva, copii din aceia, stricați sau dezasamblați, dacă nu cumva sunt bolnavă la cap, că doar cine mai ține așa ceva în casă. Femeia părea o apropiată, îngrijorată pentru mine, aveam încredere și îi vorbeam cu sinceritate – poate sunt pedofilă! Ne uitam una la alta, parcă nu era exact-exact ce trebuia. Știu, am zis la un moment dat! Am Munchausen by proxy din ăla! Întrețin boli și bolnavi, factitious disorder imposed on another din ăla! Îi țin aici cu coastele lor încătușate sau găurite și mă hrănesc din perpetuarea acestor orori. 

A treia

Clarice Lispector

Cormoran refugiat