Porumbul

Nefiind rea de data asta și nefiind bătrână, având tot părul alb dar fața luminoasă, purtând aceeași viclenie în ochi, dar purtând-o ca pe-o glumă, nu ca pe o dambla, înainta sprintenă prin porumbul înalt, poftindu-ne după ea ca spre un spectacol secret. Vedeam cu ochii mei că nu e nebună și a dracului, aproape că îmi aminteam de ea așa, aproape că luam în calcul posibilitatea ca-n tinerețea ei să nu fi fost doar o viperă egoistă și manipulatoare, ci o zmucită frumoasă și realmente simpatică. Această soacră a mamei și nemamă a tatălui, care îndoia vătraiul pe spinarea animalelor și căreia, când urla înjurături, îi fugea un ochi, de parcă și el ar fi vrut să fugă de ea, mâncând pământul. O urmam prin lanul de porumb și îmi spuneam – acum îmi amintesc de tinerețea ei în care ea era simpatică, dar am uitat cum arată florile de porumb. Căutam cu disperare să îmi amintesc de ele așa cum le văzusem în copilărie, dar nu le găseam nicăieri. Acum porumbul avea în vârf flori mari și cărnoase, ca de gladiole, crini și orhidee, cu petale ample și groase, flori de un alb strălucitor și flori de un roșu întunecat. S-ar putea ca iar să fim în Venezuela, am zis, deși nici varianta că ne aflăm în Macondo n-ar trebui expediată cu una, cu două. Vărul meu de oraș a îndepărtat un lan cu mâna, făcându-mi loc spre o poiană în care oamenii așezați pe lemnele pentru iarnă urmăreau un spectacol. El n-avea ce să caute acolo. El ar fi trebuit să rămână acasă în fiecare vacanță și să constate cum orașul se golește de copiii care pleacă la țară. El ar fi trebuit să rămână singurul care să iubească țara ca pe ceva inaccesibil, o lume din care copiii se întorceau cu povești fascinante, despre șerpi, strigoi și furnici ucigașe, despre fântâni cu leagăn și vaci inteligente. Îndepărtase lanul, făcându-mi loc să trec, dar prin spărtura făcută s-a strecurat o marmotă și lucrul acesta ne-a făcut să ne răzgândim. Ne-am luat după marmota care mergea grăbit în altă direcție, mormăind întruna. Înțelegeam jumătăți de cuvinte, vorbea într-o română marmotizată, ca indienii engleza. Am încercat să o prind în brațe, din când în când o ridicam, apoi aluneca, nu se împotrivea prea tare, părea mai mult jenată, voia să ne arate ținutul ei și nu se făcea ca un stăpân de ținut să umble în brațele cuiva. Ne-a condus spre un alt rând de lemne, unde vărul meu s-a așezat plictisit, hai că m-am cam lămurit și cu țara asta, nu e mare sfârâială, marmota făcea tumbe iar eu mă chinuiam să o fotografiez și nu reușeam să prind decât niște imagini neclare. Dacă aș reuși să îmi amintesc cum arată de fapt florile de porumb! îmi spuneam… s-ar limpezi totul, dar ce ghinion, cupele acelea catifelate, roșii și albe și răsfrânte păreau să fie corecte, adevărate, iar eu căutam un lucru care nu existase nicicând.

Jetoanele

Până la urmă o să le uit sau o să expire. 197, 205, 157 scria pe jetoane. Poate că următorul număr avea să fie 165. Jetoanele erau ovale, din plastic alb, translucid, iar cifrele în relief erau alb mat. Le vărsam din săculețul roșu, de catifea. În timp ce Felicitaționista mă urmărea, zâmbind emfatic, așteptând parcă să vadă care-i mai proastă dintre noi, care-i luată mai tare de proastă, trebuia verificat, dacă era numai ea, și dacă, totuși, eu am fost luată de proastă într-o măsură mult mai mare, asta însemnând că ea de fapt chiar a scăpat ușor, ba poate chiar n-a fost, ba poate chiar a beneficiat de un tratament special. Astea sunt! i-am zis, văzând că întârzie asupra jetoanelor mele, mai mult decât asupra alor ei, grăbind-mă să scap de ea și nedorind să preiau nimic din importanța pe care o dădea lucrurilor. Și? a întrebat. Știi ce să faci cu ele? Văd eu, i-am zis. Dar știi, a insistat, și pe-astea trebuie să ți le deconteze! Ți le-au decontat? Nu, când să mi le deconteze, abia acum le desfac. Treaba ta! a pufnit cu dispreț, trântind ușa în urma ei, în mod vizibil ofensată că nu intru în acel vârtej. Mă întâlnisem de mai multe ori cu ea în ziua respectivă. Lucram pe o navă de croazieră, eram toți implicați în organizarea unui mare eveniment, alergam ca apucații, fiecare panicat că n-o să-și termine bucățica. Toată ziua recepționasem aranjamentele florale de la floriști și mă chinuisem să le aranjez pe mese, pe trepte, pe piane. Constatam că nu mai e loc, că erau mai multe aranjamente și buchete decât locuri în care ar fi putut fi amplasate, o luam de la început, cu prima sală, stabilind că prea m-am lăfăit în spațiu și nu l-am folosit judicios, și tot așa, când în sfârșit credeam că am utilizat fiecare nișă și colțișor, se mai anunța un lot de flori. În decursul acestor faceri și desfaceri, mă tot intersectam cu Felicitaționista, care de fiecare dată când mă vedea îmi dădea câte un sfat despre cum să nu mă las păcălită. Nu-i lăsa! Trebuie să-ți deconteze totul. Eu îi spuneam, – Ei, lasă, măcar să iasă totul bine, asta să fie paguba! Și chiar asta îmi doream. Mi se părea o meschinărie să cer așa ceva. Sucurile ți le-au decontat? Plătisem și toate sucurile de portocale. – Nu, râdeam neputincioasă, mi-era și rușine să îi dau de fiecare dată același răspuns, zelul meu părea ridicol, disponibilitatea mea de a plăti pentru luxul altora era aberantă. Și totuși – îmi venea să strig – chiar nu putem să ne bucurăm și noi de evenimentul ăsta și de faptul că ar putea ieși perfect?!

Criminal defense investigations

Circuitul coțofanului în natură

După ploaie, se numără dumnezeii…

Coțofenii când se roagă

Să-i culegi cu mâna!

Inventar

Unii oameni se schimbă în bine, dar în binele altora, într-un bine care are căutare, binele care e pe val sau binele confirmat de secole, binele folositor lumii care are un bine al ei, folositor pentru ea și dăunător omului. Am început spunându-mi despre un cetățean oarecare – individul acesta nu mai are nicio legătură cu individul pe care l-am cunoscut eu. O minirevelație care m-a ușurat dintr-odată de mulți nervi și de care m-am bucurat atât de mult, încât am luat-o ca bază de pornire. Pe drumul spre casă mi-am evaluat prietenii și cunoștințele prin prisma transformării lor în timp. De fapt am început cu teamă și cu bănuiala că am fost păcălită sau pur și simplu oarbă – dacă niciunul din indivizii aceștia nu mai are nicio legătură cu impresiile mele? Dacă e vina mea că nu mi-am actualizat imaginea despre ei și sunt singura care vede în ei indivizi care nu mai există? Dacă le-am acordat atât de puțină atenție încât am perpetuat niște relații cu entități dispărute? Apoi am constatat cu bucurie că mai sunt destul de mulți indivizi care au rămas exact așa cum îi știam, chiar dacă au evoluat sau involuat intelectual, emoțional, social, etc. Aceștia sunt și cei care îmi plac în continuare foarte mult. Constatarea că aceștia mai există mi-a trezit așa o urgență de a le spune aoleu, ce bine-mi pare că te văd unor persoane cu care mă văd zilnic sau cu care mă văd rar, eventual fără niciun chef. Mă simțeam așa de bine comparând radiografiile lor, cea de la momentul prezent, cu cea de acum zece ani și cu cea de acum douăzeci de ani. Mă întrebam, totodată, dacă în urmă cu zece sau douăzeci de ani ar fi putut fi întrevăzut momentul actual. Și nu, cu toată coerența și consecvența parcursului lor, nu puteam să zic că anticipasem vreodată ceva. Și îmi dădeam seama că inclusiv eu, cea de acum, m-aș fi bucurat de întâlnirea cu ei, cei de atunci. Apoi am zis să-mi stric bucuria, că-mi ajunge pe ziua de azi. Și m-am apucat să scormonesc după aceia care s-au transformat complet, în bine, și a căror transformare să mă bucure. 50, 40, fie, doar 10 drepți! La primul identificat m-am emoționat, dar am și râs umpic din pricina ironiei, fiind vorba de o persoană care a pășit în viață cu retard mental și care, cu întârzierea aferentă, a ajuns până la urmă la destinație. Apoi mi-am mai amintit de un fenomen, de o figură mediocră care plantată în alt sol s-a luminat și a înflorit spectaculos. Și iarăși m-am bucurat. În ambele cazuri, părea că indivizii și-au descoperit propriul suflet mult mai târziu ca alții. Pe aceștia, într-un fel, nici nu îmi vine să îi consider transformați radical, senzația fiind mai mult că au răsărit din neant. Apoi am mai găsit jumătați, fragmente, indivizi din a căror transformare “radicală” în bine lipsește un pixel transformări forțate atât de violent prin autodisciplină, încât n-au timp să contureze gusturi sau reflexe noi, straturi de aparențe îmbrăcate peste haos, indivizi în care nu există de fapt nici nou, nici vechi.

Muzeul

Eram într-o țară străină, ne duceau la un mare muzeu. Ne opream în dreptul câte unui exponat, pentru ca ghidul să ne povestească despre el. De cele mai multe ori exponatele erau complet neinteresante, piese desperecheate, mânere, capace, unelte agricole, gândaci ca oricare alții, fluturi ca oricare alții, pietre ca oricare altele, manuscrise mânjite, borcane cu compot, tablouri în ulei de floarea soarelui, dicotiledonate pe pat de vată umedă, caftane foarte obositoare pentru ochi, săbii de aluminiu și arbori de cauciuc. Mă plictiseam îngrozitor. Îmi spuneam că, da, exponatele de pretutindeni sunt, de fapt, înfiorător de banale, dar măcar popasul în dreptul lor ar trebui să vină cu o poveste fermecătoare, să creeze iluzia intermedierii de către exponat a unui contact între tine și o altă lume. Nimic. Acesta a fost un pictor care își folosea degetele în locul pensulei, în caseta din dreapta puteți vedea instrumentele, albastru pentru arătător, verde pentru mijlociu. Era noastră înaintea erei voastre! Mă întrebam pentru ce păstrăm noi lăcașurile astea greu de întreținut, care ar putea adăposti atâția oameni, atâtea oi, atâția iepuri. Fie, arată-ne ceva nemaivăzut, care să merite vizita, nu același colț de masă de care ne-am lovit și înainte să plecăm de-acasă. M-am uitat acuzator la ghid și i-am spus cam cât eram de emoționată: încă un muzeu care ar fi trebuit să rămână depozit. A bâlbâit un fel de scuze, sincer rușinat și fără să mă contrazică, încercând haotic să ne recupereze încrederea, promițând că ne va duce într-un loc mai interesant, spre exponatul acela nemaivăzut. Și, da, ne-a dus. Am intrat într-o încăpere mică și întunecoasă, în care se afla un aragaz cu un singur ochi, aprins. Flăcările se aranjau în mai multe cercuri concentrice. Se lăsase liniștea, gazul ardea cu presiune puternică, ochiul se auzea. Am stat așa și m-am uitat multă vreme, căutând ceva în minte, un gând care îmi tot scăpa. Încercam să îmi explic ce era floarea aia albastră care ardea. Când mi-am dat seama, m-am întors spre ghidul care în tot acest timp așteptase timorat și i-am comunicat verdictul: da, seamănă cu porumbelul!

Flop-flop-flop!

Ieșeam pe balcon, veneau porumbeii și, flop-flop-flop, mă băteau peste ochi. Închideam ochii, dădeam capul pe spate ca să le fie mai ușor și, flop-flop-flop, zeci de bătăi de aripi se abăteau în torent. Mi se părea că-n jurul meu roiește o armată de make-up artiști, cu pămătufuri și măturici, pudrând, acoperind, adăugând lumini sau umbre. Oaa, mă gândeam, aș putea să îmi deschid un salon de terapie neconvențională, ca cele în care stai cu picioarele în ligheanul cu pești mâncători de cuticule. Le eram tare recunoscătoare pentru ce-mi ofereau. Am deschis ochii și am văzut că porumbeii erau dintr-odată toți albi și roțile de aripi nu treceau doar peste fața mea, treceau metodic peste toate obiectele și suprafețele și, flop-flop-flop, periau ușor zidul, pervazul, fereastra, rafturile, clanțele, monitoarele și dosarele, apoi intrau și-n casele oamenilor, periind, flop-flop-flop, farfuriile, sticluțele de parfum, sfeșnicele, jucăriile. Și am deschis ochii încă o dată și abia atunci mi-am dat seama că pregăteau culesul de amprente, că aripile lor, într-adevăr, pudrau. Tot. Și ceea ce îmi părea un zbor entuziast dar haotic era de fapt un dispozitiv sferic foarte riguros. Porumbei detectivi, ce interesant, îmi spuneam, oare ce caută.

Mă dusesem la muncă în Siberia. Poate că după unii fusesem deportată, dar eu nu puneam mare preț pe conotațiile și insinuările acelea macabre. Mi se părea mai normal să ne bazăm pe realitate – am ajuns să muncim în condiții grele. Dar tot mi se părea mai bine decât la cules căpșuni – decât să mergi toată ziua pe vine, mai bine mergi toată ziua prin zăpadă. Și cum mergeam eu așa prin zăpadă, chinuindu-mă să trag la deal niște plăci de beton, o aud pe mama cum mă strigă, țopăind spre mine cu un aer zăpăcit: aoleu, credeam că nu mai ajung, noroc c-am întâlnit o controloare amabilă, că mă urcasem inițial în alt tren și și-așa nu eram sigură că te găsesc aici, că am sunat la colegele tale dar nu răspunde nimeni etc., etc. Eu mă uit la ea nervoasă, mi-e și milă de ea, dar îmi dau și lacrimile de ciudă că nu pot să iau o gură de aer fără să-i dau socoteală: hai, măi, mamă – îi zic – dă-o dracului de treabă, tu nu vezi ce-i aici? Suntem în Siberia, ce dracu! Trebuia să te gândești că sunt prinsă când ai văzut că nu te sun! Grija ta n-o mai aveam! Și mă înham iar la plăcile de beton, pentru a-mi recâștigă intimitatea în munca aceea grea, dar nu fac trei pași, că mama mă și ajunge din urmă și sporovăie pe lângă mine, încântată: ah, ce bine e! Abia așteptam să fumez o țigară la aer curat! De ce ești, dragă, așa sălbatică când omul vrea să te ajute! Dar eu o să fac tot cum știu eu mai bine! Eu o să iau câte-o placă pe rând, că nu pot să trag mai multe. O să fac mai multe drumuri, dar o să-mi fie mai ușor, nu înțeleg de ce te-ambiționezi să cari un bloc întreg, îți nenorocești oasele!

Semăna tot mai mult serviciul cu liceul iar liceul semăna tot mai mult cu nava viitorului. Totul era de-un alb imaculat, tavanele neobișnuit de joase, clădirea părea în mișcare, ferestre nu existau deloc, lumina albă venea de nicăieri și de peste tot. Mă vânturam pe coridoare și mă întrebam dezamăgită ce-aș putea eu face în asepsia asta fără nicio protruzie. Evrika! O cafea! Identific un gardian care păzește o ușă și îl întreb unde aș putea găsi un espressor. Îmi indică un punct pe un perete: acolo e, dar e puțin stricat, nu mai funcționează decât cu tăvițe. Mă uit la peretele în care se adâncește o fantă orizontală nu mai înaltă de doi centimetri. Aha! Cafea la tăviță n-am mai băut pân-acum! Pornesc să colind iar culoarele în căutarea unei tăvițe. Dintre colegi n-are nimeni. Mă frământ o vreme, dacă e cazul sau nu să întreb și șefii, apoi decid că treaba trebuie rezolvată, nu o pot lăsa așa. O secretară îmi spune că șefii sunt într-o ședință. Mă mai gândesc puțin, dar iar ajung la concluzia că e important să încerc toate variantele. Deranjez niște dezbateri grave, dar până la urmă aproape că reușesc. Doar că nu mi s-a dat o tăviță, ci o ceșcuță. Mă întorc cu ea la fanta din perete, știind prea bine că nu o să încapă. Dar o forțez. Asta e, aparatul e slăbit dar omul se adaptează. Forțez ceșcuța în zid, se acționează o supapă și începe să curgă cafea. Și curge și curge, dă pe-afară, mă chinui să scot ceșcuța dar nu mai pot s-o extrag. Îi cer ajutor gardianului, el îmi spune că nu poate să-și părăsească postul și că m-a prevenit: de-aia toată lumea folosește tăvițe! Șuvoaie cafenii se împrăștie pe tot albul acela al coridoarelor. Fac câțiva pași în spate, pentru a-mi admira mai bine opera – da, e bine și-așa, stabilesc: în primul rând e bine că nu m-am fript, în al doilea rând am creat un contrast cromatic, iar în al treilea rând am schimbat paradigma dozatorului cu paradigma izvorului.