The What

Tablourile

Dispăruseră tablourile de pe pereți, de pe toți pereții din lume. Ușor, așa cum dispare o modă, să zicem. Nu sesizase nimeni momentul exact, nici prima dispariție, nici ultima, doar ne-am trezit după o bucată de vreme, mirându-ne. Eram mai mulți în acel birou, când i-am întrebat… chiar așa, voi ați mai văzut un tablou? Vă mai amintiți de când n-ați mai văzut? Ați surprins în vreun fel coborârea lor de pe pereți? Și ei se minunau și scuturau din cap și pufneau în râs, chiar, până la urmă ce-a fost asta? Era normal când existau? E normal acum? Contează ceva? Vreodată? Și-atunci, jignită și afectată, repetându-și plăcerea de se disocia de noi, Japoneza a zis – Nu știu care-i faza, am auzit ceva dar nu pot să zic că mă afectează, eu am acasă un ditamai tabloul și nu pot să zic că-mi ține de cald. Nu că n-o credeam, dar ne deranja lehamitea cu care vorbea, ne tăia orice chef de a ne pune întrebări despre cauzele acestei excepții. Preț de câteva secunde mintea mea s-a sustras conversației. După o ultrascurtă călătorie într-o lume paralelă, am revenit lângă Japoneză și am întrebat-o – Pot să vin să-l văd? Nu pentru că nu o credeam și pentru că aș fi vrut să o încurc, dar mi se făcuse deodată o poftă nebună de a vedea un tablou pe-un perete. Părea o ultimă ocazie, pe care din discreție aș fi putut s-o ratez. Iar Japoneza a zis da, cu toate că  nici chef de musafiri n-avea și nici nu era înghioldită de vreo nevoie de a-și dovedi afirmația. Am plecat de la birou și am ajuns la Japoneză și tabloul exista, era uriaș, un Poussin acoperind tot peretele estic al camerei. Atâta că în dreptul lui, la nici un deget distanță, erau aliniate șifoniere și etajere. Din tablou nu se vedeau de fapt decât marginile. Eram așa de emoționată că îl văd acolo cu toate că nu vedeam mai nimic… . Mă uitam la Japoneză în speranța că o să îmi explice rostul pentru care stă acolo doar ca să nu poată fi privit. Mă simțeam complet dezarmată… pentru ce îl mai ai? și chiar îl mai ai, dacă îl ții așa? Am plecat de-acolo descumpănită, mă bucuram că mai exista un tablou dar îmi repetam că nu-i suficient ca el să existe.

În schimb, pe drum, în iarba udă, am întâlnit doi pui de cioară, delicați și zglobii, căutând mâncare. Mi-am dat seama că renumele lor de păsări inteligente și longevive m-a făcut să le atribui din start ciorilor o vârstă respectabilă, nu m-am gândit niciodată la ciorile-copii, inocente și zburdalnice. 

Știați?

Copiii de pe strada Arbat

Se repeta strada Washington, strada Washington ducea la toate celelalte, din strada Washington știam să ajung oriunde, pe strada Washington nu locuia niciun prieten sau fost prieten, pe strada Washington trecusem de sute de ori absolut singură, pe strada Washington îmi pregăteam accesul în celelalte, era momentul în care mă decepționam cu viteza luminii, în strada Washington îmi lăsam speranțele înainte de a intra pe Londra sau pe celelalte, în strada Washington îmi puneam costumele de carnaval și măștile, până în strada Washington mai puteam să fiu eu iar pe strada Washington mă exacerbam înainte de disoluția programată. Evitam în mod special strada Londra. Persoana care deținea strada Londra se mutase de multă vreme în spatele unei benzinării de la marginea orașului, dar strada rămăsese pătată în urma ei. Acum trebuia să ajung acolo, să recuperez ce-ar mai fi fost de recuperat. Fusese bombardată și la televizor se lansau apeluri către voluntari. Persoanele care știau ceva, orice, despre strada Londra, să vină să constate ce e acolo nou și străin, ce nu îi aparține. Vila pe care o știam cel mai bine era secționată pe înălțime iar eu trebuia să ajung la etajul trei pe scara în spirală acum înjumătățită. În dreptul vilei, strada Londra era tăiată de podul cu lanțuri dintre Buda și Pesta. Ăsta nu era aici, am strigat, și imediat o câțiva polițiști au început să consemneze și să facă desene cu strada Londra înainte și după. Apoi am urcat cu un lift de pompieri până în dreptul apartamentului pe care îl știam, scormonind prin moloz și jumătăți de șifoniere. Am scos la un moment dat o geantă neagră, de lac, și am strigat că nu, pe aceasta o știu, nu e o geantă capcană, e un obiect care poate fi returnat posesorului. Am aruncat-o spre polițiști, cu gândul de a o înapoia proprietarului, pentru ca lucrurile să revină cât mai repede la normal. Dar apoi, tronând în mijlocul unui raft intact, am dat peste un uriaș borcan de murături. Atât că în borcan fumega o sepie. Se învârtea înăuntru, vălătucind voaluri negre de cerneală, părând nesfârșit de îngrijorată. Suntem într-un asemenea pericol și de n-ar fi borcanul acesta, spunea sepia, aș putea ajuta pe toată lumea. Polițiștii rămași jos strigau la mine – Release the kraken! Release the kraken!, dar eu strângeam borcanul la piept și strigam – No! I’m sorry, this belongs with me! Și coboram cu borcanul, ca un pompier care a salvat o pisică și era evident că aveam întâietate la adopție și tot evident era că aveam să țin krakenul în borcanul acela o veșnicie, pentru propria lui siguranță, ca pe o plantă rară sub un clopot de sticlă. Când ajungeam din nou la sol, strada era îmbrăcată în soare, polițiștii păreau veseli și relaxați, zâmbeau de parcă îmi pregătiseră o surpriză. – Acolo erau lanțuri! am strigat, arătând spre podul Széchenyi. Acum nu mai erau. Lanțurile deveniseră liane, vrejuri, ghirlande vegetale din care curgeau ploi de flori galbene, iar în celălalt capăt al podului se vedea Venezuela. – Acolo era strada, nu țara! am strigat. Era foarte frumos, polițiștii și-au notat în caietele lor de procese verbale, dar nu asta era doreau să observ. Haideți să mergem împreună spre strada Venezuela, atunci, un zis polițiștii, ca și când brusc aș fi fost un pacient psihiatric. Și strada Venezuela era la locul ei, dar lângă ea se întâmpla ceva ciudat. – Aici era strada Rabat, am spus. – Iar acum e strada Arbat. Din capătul străzii se apropia zâmbind un băiat, marocanul, mi-am dat seama, purtând pe brațe același uriaș buchet de garoafe roșii învelite în celofan. Ca de fiecare dată, în costum negru cu cămașă albă, descheiată la primii trei nasturi, să vedem cu toții cât e de bronzat. Și ce frumos vine el cu garoafele lui sângerii, pentru care ar trebui să renunț la borcan! Nu, le spun, îmi pare rău, asta e strada Arbat, aici, chiar pe colțul din stânga, era marojneria Pinguin. Am citit și cartea, tot atunci. Citeam și mâncam Pinguin! Marocanul ajunge în dreptul meu și insistă – Nu se poate să mă refuzi!, arătând spre flori și spunând – Sunt o nimica toată! E plăcerea mea! Dar eu nu renunț la borcan și mă întorc cu el în brațe spre casă, mormăind în gând – Locurile vorbesc! Nu eu, nu tu! iar krakenul se liniștește și în apa limpede se pot discerne litere caligrafice.

Fântâna

Eram într-o grădină. Mică dar bogată. Plesnea de vegetație. Părea că așa, cât erau doar muguri și boboci, mai încăpeau între garduri, dar odată ce aveau să înflorească, gardurile vor sări în aer ca în urma unei explozii. Și văd o fântână. O fântână cu chip de hidrant alb. Aș fi putut să îi zic cișmea, dacă n-aș fi știut exact că e fântână. Din vârf șiroia apă. Hm. De bună seamă că e inutilă, mi-am spus. Cineva udă cu siguranță această grădină bogată cu ajutorul unui furtun. Și nu doar că e inutilă, dar mai e și păguboasă. După cum se vede, risipește o resursă de care e nevoie în altă parte. La păsări nu mă gândeam deloc. Păsările pot găsi oricând o baltă.

Îmi plăcea de tânărul acela scund, grăsălâu, lățos, uleios, cu bărbie refuzată și cu gura ca un cioc de struț. Îmi plăcea șopârla care-i murise de mai multă vreme-n păr dar pe care continua să o poarte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și sufeream că nu avea ochi pentru mine. Tânărul avea o iubită foarte frumoasă, brunetă, înaltă, suplă și cu figură vulpină. Și iată că ea își ciulește urechile ca și când auzi o chemare îndepărtată, exclamă – Melodia noastră! și se ridică, se îndreaptă spre el în rochia ei delicată ca o petală și iată-i cum dansează înlănțuiți, în timp ce eu mormăi – Melodia voastră, pe dracu! Tânărul îmi aruncă o privire mirată, drept care mă grăbesc să-i explic: – Nici măcar nu știe versurile! Eu le știu! Și încep să le recit repede-repede și sunt multe versurile, turui fără oprire, vreau nota maximă!

Sfârșit de săptămână

A lot