Așa făceau

Mă târau cu forța la spital, îmi spuneau – nu se mai poate să stai așa, trebuie să vedem ce ai. Ajungeam pe o masă chirurgicală, venea o doctoriță în care aveam încredere, îmi explica – trebuie să ne uităm la tine! Nuu, doamne ferește, spuneam. Cum adică să vă uitați la mine! Puteți să tăiați, puteți să îmi extrageți, puteți să îmi adăugați, puteți să încrucișați, puteți să coaseți, da’ numai să nu vă uitați! Eram surprinsă că doctorița luase deja bisturiul în mână. Mă așteptasem doar la un scan, eram înconjurată de monitoare, de altfel, și pregătită să urmăresc ce se întâmplă pe ecrane. Mi-am ridicat bluza și din stomac îmi ieșeau niște tije metalice. La astea, din păcate, va trebui să renunțăm, m-a prevenit doctorița. Râdea ca și când n-ar fi fost nimica grav, eu mă scuzam, nu știu ce sunt astea, n-am vrut. Stai liniștită, îmi spunea ea amuzată, nu sunt decât niște bețe de cort. Mă uitam cu jenă, ferească Dumnezeu, cum naiba am trăit pân-acum ca țiganii. Și a desfăcut toată șandramaua, mi-era milă că o pusesem în situația aia, au și medicii ăștia un ghinion, iar după ce a demontat cortul, mi-a extras ceva din stomac și apoi m-a încheiat la loc cu un pistol de lipit. Ține! mi-a spus când a terminat. Și mi-a pus în palme ceva ce pentru o secundă mi s-a părut a fi un pachet de unt. Ce frumos e, am spus, o adevărată mângâiere pe sărăcia asta, nu-i așa? Apoi mi-am dat seama că nu e unt și că probabil stomacul meu era un recamier plin de plăpumi, în care din când în când se ascundea copilăria mea. NAF-TAAA-LIIINĂĂĂ! am exclamat uluită. Ditaaamai caluuupu’ de naftaliiinăăă! What the fuck! Mă uitam contrariată la doctoriță, întrebarea nu era cum a ajuns acolo și cum de mai trăiam, ci care e scopul? M-am gândit câteva clipe, încercând să găsesc un răspuns, apoi am conchis resemnată: aia e! putem fi siguri că moliile vor sta la distanță ani buni! Doctorița mustăcea în fața mea, sugerând că ar mai fi și altceva și așteptând să descopăr. But wait, there’s more! E luminescentă? am întrebat. Nu eram sigură dacă emana o lumină albă sau era doar efectul iluminatului din blocului operator. Îhî, e veșnic luminescentă, m-a lămurit. Ce drăguț, am zis, asta înseamnă că nu voi mai avea nevoie de bec! Asta înseamnă că nu va mai avea nimeni nevoie de bec! a subliniat doctorița, care după toată acea atitudine ghidușă a adoptat subit un aer solemn, prezentându-mi adânca ei recunoștință și insistând că în numele tuturor, al tuturor, sunt mulțumirile.

Decât un trend

Rusofilă protestând în fața autobuzelor inamice, în semn de solidaritate cu lumina de la Kremlin. Căca-te-ai în căciulă, draga mea!

Low frequency

Sâmbătă

“Kein rumänischer Bürger muss um seine Sicherheit bangen“ – Staatschef K.J.

În timp ce el citea presa (How beekeeping is helping to stop migrants being stung by exploitative labour) și concluziona că deploying beehives along the border will stop migrants (in Minecraft), eu montam, alături de alții, sute de dreamcatchere uriașe, de-a lungul granițelor dintre Ucraina și Rusia. Nimeni nu ne interzicea să-ntindem rufele pe sârmă.

Ciorile

Luni va fi o zi oribilă. Azi e vineri. De o săptămână ciorile au trecut la mobbing. Ținta e o familie de vânturei. Alaltăieri o cioară chema și chema. Ieri în copac erau patru-cinci ciori, toate pândind o streașină, complet dezinteresate de porumbei. Tot mai multe ciori, tot mai croncănitoare. Astăzi, am fost martora atacului fulgerător. Nici într-o mie de ani n-aș fi crezut că ciorile pot avea o asemenea viteză. Două ciori într-un zbor scurt și orizontal au ambuscat în aer un vânturel roșu. Am văzut cum cioara care l-a înșfăcat frontal i-a smuls din zbor pieptul cu tot cu șnurul de țipete. Băierile inimii, desenate clar pe cerul senin. Apoi prin dreptul lor, zburând un porumbel negru, cu o crenguță lungă  în cioc, ajungând cu bine la fereastra spartă. Nici faptul că cioara ucide atât de eficient nu mi se arătase până acum. Mi-o închipuiam ciocănind, scobind, tărăgănând, în ritmul descompunerii. Apoi dintre apropiați, au mai apărut doar Morse, și dimineață și la prânz, iar în ultima clipă Piciorel. Însoțiți, bineînțeles, de casnicii tradiționali. Morse nu își mai asumă riscuri, nici la zbor lung nici la mâncare, pentru că e îndrăgostit de o banalitate solzată. Au lipsit foarte mulți, foarte multă vreme. Niciun Înotător, niciun Pripășit, niciun Vârtej, niciun Pantalone, prea puțini Colaterali (argintiii), nicio Vacă, nicio Zebră, niciun list, un singur roșu (și el tot îndrăgostit), niciun Tao, niciun “”… . Ascultă, a apărut o mierlă! am exclamat la un moment dat bucuroasă. Și pe-asta unde-o mai baaaagi? Uuundeee? m-a întrebat. În urechi.

Desigur

“Vreau să subliniez foarte clar: România nu va fi atrasă în conflictul militar din Ucraina! ”

 Oare cu cine vorbește Președintele când subliniază foarte clar o astfel de chestie…

Trafic

Eram în tramvai. Pe scaunele din față stăteau o fată și un băiat, liceeni, bănuiam. – Șoricum, zicea fata, șiii și contiaz ii iedentitati virtual, în van arăț biton ș-ai tu nușși ispirienț, dac’ iedentitati ta virtual ie di copil di triei ani sau di disieni animati. Fata era scundă și grasă și cumva privirea îmi aluneca spre coapsele acelea imense, strânse în blugi skinny. Figură porcină, voce rățoită. Băiatul era un model liniștit, cu trăsături fine, slăbuț și șleampăt. Încuviința conștiincios, fără să participe suplimentar la conversație. E posibil ca identitatea lui virtuală să nu fie cine știe ce, m-am gândit. Apoi mi-am dat seama că pe scaunele din spatele celor doi, stăteau identitățile lor reale. În spatele fetei stătea o femeie la 40 de ani, grasă, îngălată, cu tenul întunecat, într-o poziție mai degrabă tolănită și bodogănind de una singură, molfăind, fonfănind și oftând adesea. Era ceva de-a dreptul grețos în gânguritul acela perpetuu. În spatele băiatului stătea identitatea lui reală, foarte asemănătoare cu cea virtuală, cu un an doi mai tânără, mai ciufulită și mai veselă. – Pînî la urmî, iedentitati virtual ii cia pi cari ți-o construiești tu, cieia rifliectî ci știi și ci poț, nu alciva, continua fata. O ascultam cu luare aminte și îmi spuneam – hait, mi s-a împlinit visul! Mă bucuram, deși altfel aș fi preferat să constat. Am coborât din tramvai și m-am dus la școală. În ușa cancelariei, un bărbat care putea fi fierar, sticlar sau bandit, urla la profesorul de igienă: ce faci, mă, tu?! faci trafic de droguri? las’ că ți-arăt eu trafic de droguri! și jmaf! un pumn în ochi. Profesorul de igienă nega acuzațiile, mai mult scuzându-se decât protestând, gen – Nu e nimic serios, a existat o tentativă, voiam să văd dacă am talent, dar până la urmă nu s-a întâmplat nimic. Și după ce mai încasa un pumn, continua împăciuitor – Liniștiți-vă, nu s-a întâmplat nimic grav sau în afara legii! Urmăream scena, nedumerită. Mi-era greu să înțeleg de ce profesorul de igienă își construise o identitate virtuală de dealer.

Greu de sperat că mai trăiește

Mi ți l-au bătut toți. Mai puțin Pripășitul, care n-ar face niciodată așa ceva; el, eventual, ar sta în colțul ringului cu prosopul și ți-ar spune – Ridică-te! Ridică-te! că oamenii ăștia au dat bani pe bilet. Pe lângă ce-a încasat de la alții, s-a mai și accidentat stupid de câteva ori numai încercând să sară pe pervaz și luând cu vitejie zidul în barbă. Bătăios și perseverent, a trăit cu hotărâre, a mâncat cu sălbăticie, a plecat prea devreme de-acasă și a făcut prea multă gălăgie. Ăsta a fost și motivul pentru care a primit sancțiuni din toate părțile. Țipetele de pui năpăstuit, care practic invită prădătorii la masă, i-a disperat pe porumbeii responsabili cu discreția operațiunilor.

Poveri

Puneam puținătatea prietenilor și proasta mea inserare socială pe seama faptului că eram urâtă. Mi se părea că urâțenia mea le dădea dreptate să mă ia încontinuu peste picior. Fizicul meu le crea în permanență un disconfort și, departe de a-i condamna pentru chestia asta, îi înțelegeam și mă simțeam vinovată că îi supun unui stres vizual. În plus, eram urâtă fără a fi bătrână și fără a fi deșteaptă, iar aerul meu era veșnic morocănos. Eram mătăhăloasă, mergeam greoi iar la față semănam mult cu o Fran Leibowitz contuzionată. Nopțile mi le petreceam alături de singura mea prietenă într-un club, iar singura mea prietenă era Marilyn Monroe. În fiecare noapte era blondă, îmbrăcată în alb și radioasă. Stăteam de fapt lângă ea ca lângă un radiator, aura ei era atât de puternică încât puteam să beneficiez și eu de orbirea celorlalți. Mă întrebam câteodată dacă Marilyn ar mai fi fost prietena mea în cazul în care aș fi fost frumoasă. Mă întrebam și dacă eu aș mai fi fost prietena ei. Cert e că eu n-aș mai fi vrut să fiu prietena ei, dacă ea nu ar fi fost așa frumoasă. Totuși, când Eunice Murray ne-a anunțat că Marilyn e moartă, nu m-am întristat. Ca un monstru am rânjit de satisfacție, ca și când, prin răbdare, reușisem să demonstrez ceva. 

Against the grain