Specii

Stăteam la Hiperdia pe trepte și aruncam cu grâu în capul unei pisici. Ea mă înjura nedumerită că au intrat recompensele la apă. O bătrână ne vedea și ne corecta: if you throw them hard enough, soon pigeons will come. M-am oprit, nu-mi doream să văd buna conviețuire ce decurge din îndestulare. Un băiat mi-a cerut să scad niște litere din alte litere și mă apucasem de treabă. Cineva prepara atât de mult un pian încât până la urmă îl transforma în chitară. Acum fă și invers, îi spuneam. Făceam inventarul lifturilor cu care circulasem și singurul care nu se transformase în altceva era liftul din blocul H. Acum avem și noi camere video în lift, îi spuneam, nu te mai poți pișa fără să fii văzut și fără să fii întâmpinat la ieșire de Milwaukee Brewers. Îmi aminteam de scârba pe care o citisem în ochii acelei fete, nu cerusem niciodată detalii, părea ceva de care nu te puteai apropia, o scârbă sfântă, care nu trebuia curățată. Și când nu e soare, florile soarelui se întorc una spre cealaltă. Sunt atâtea detalii în chipul unui om batjocorit că nu-ți mai trebuie cuvinte.

Over and over

 

For a moment there

De sub degetele de la piciorul drept îmi creștea un nou rând de degete. Mă îngrijora că va trebui să merg călcând pe ele. Dar pe primele cum călcam când mergeam? mă întrebam surprinsă. De ce de atâta vreme degetele de la picioare nu erau strivite, cu atâta greutate pe ele la fiecare pas. De deasupra caninilor îmi creștea un rând nou de canini. Mă speriam, prea tare începusem să mă ramific, cineva trebuie să oprească chestia asta. M-am dus la spital și am așteptat să vină Clarvăzătoarea. Din când în când îmi scoteam ghetele ca bogații-n tren și îmi verificam degetele crescătoare. Erau acolo, mai puternice parcă și cu o altă configurație, cu falangele mai scurte, cu pernuțele mai roșii și mai țuguiate, nicidecum o copie a primelor. Ale cui or fi? apucam să mă întreb. Mă duceam la toaleta spitalului și rânjeam într-o oglindă, caninii noi spărgeau bine prin gingie, încălecându-i pe cei vechi. Doamne ferește, spuneam, ca și când ar mai fi avut timp să ferească. Mă întorceam în sala de așteptare. Când apărea Clarvăzătoarea nu îi spuneam ca de obicei – vă rog, uitați-vă la mine! Îi spuneam – vă rog, trimiteți-mă la cineva care se pricepe. Mă asculta amuzată ca de fiecare dată și nu se impacienta deloc. Ia să văd, spunea, refuzând să priceapă că de data asta e ceva mai mult. Râdea, nu se vede nimic în plus, nu vă contrazic, poate au fost aici dar deja au dispărut, sunteți sigură că nu v-ați tuns de curând? Sunt sigură, i-am spus. Atunci s-ar putea să fie de la vestimentație, prin ce vestimentație ați trecut de curând? Aceeași, i-am zis. M-am repezit din nou în toaletă și mi-am controlat caninii. Cei noi nu mai erau acolo dar în gingie se vedeau mici spărturi. La fel și sub degetele de la picioare, se vedeau niște alveole goale dar nimic în plus. Și eu ce fac acum, mă întrebam îngrijorată – mă mai tund sau nu mă mai tund?

Experimentul

Mă duceam la piață, cumpăram cuie pentru sicriu. Aveam noroc, le luam pe ultimele. Mă cunoștea vânzătoarea. Erau niște cuie lungi, din sticlă albă. Și Fata Tesla era în piață după cuie și mă privea din capătul unui șir de tarabe cum le cumpăram pe ultimele. Afară ploua. Poate că și pe ea o cunoștea vânzătoarea. Știam oricum că numai mie voise să mi le dea. Nici nu aveam destui bani la mine, îmi spusese – îmi dai cât ai. Ajunsesem în același punct cu experimentul și începea bătaia pe resurse, teoria nu mai conta. Fata Tesla avea un aer trist și gânditor, părea că pe jumate abandonase lupta, părea că mă urmărește mai mult ca pe o nălucă și că abia dacă-și mai amintește. Dar din piață nu cumpăram doar cuie pentru sicriu. În fiecare zi, alte grămezi erau întinse pe tarabe și altă dată cumpăram jetoane cu numere de loto sau piese cu litere de scrabble. Într-una din zile cumpărasem niște boabe despre care nici măcar nu știam cum se folosesc, niște grăunțe rotunde, între muștar și năut ca dimensiuni. Când ajunsesem la serviciu punga mi se rupsese și boabele se împrăștiaseră pe un culoar întunecos. Nimeni nu voia să mă ajute să le adun, iar responsabilii cu protecția muncii strigau la mine că ar putea fi mercur și că să nu îndrăznesc să folosesc mătura companiei. Le-am adunat cu mâna, urcându-le mai întâi pe coli de hârtie și apoi vărsându-le într-o cutie de carton. Începusem să bănuiesc că sunt ouă de fluture. După ce am cumpărat cuiele pentru sicriu, m-am îndreptat spre căminele de la Drept, tot cu Fata Tesla pe urmele mele. Se ținea după mine într-un mod discret și aproape mecanic, ca un câine bătrân, pe care l-au lăsat mirosul și auzul, dar care se orientează încă, nu se știe în virtutea căror reflexe. Într-o sală de lectură se discuta despre înlocuirea Președintelui ales cu unul propus de Uniunea Europeană. Se menționa adesea Experimentul Sarajevo. Pipăiam din când în când cuiele pentru sicriu și îmi spuneam că e clar, mă aflu într-o bifurcație, e important ce aleg acum. Aveam ocazia să omor pe cineva. E un moment istoric, îmi spuneam. Încercam să nu fac ca portarul înaintea loviturii de 11 metri. Aș fi preferat să omor o femeie frumoasă în locul unui bărbat urât. Mi-ar fi plăcut să fiu autorul unei crime cu oarece valoare estetică, drept să spun. Am coborât cu grijă din locul în care stătusem la pândă. Fata Tesla aștepta jos, în întuneric. Am scos punga cu cuiele pentru sicriu și i-am pus-o în mână, fără să-i zic nimic. Probabil asta era singura posibilitate estetică din toată bifurcația. Fata s-a uitat lung la pungă, încercând să ghicească conținutul, apoi, cu un aer absent, mi-a zis – Bodaproste! N-am avut stare și m-am întors în piață, la vânzătoarea care mă favorizase. Îmi zâmbea, ți-au folosit, mamă? m-a întrebat. I-am zis ca da și că îi mulțumesc mult-mult, că am văzut ce-a făcut, că am văzut că mă ajutase și că n-a vândut oricui. Simțeam nevoia să consolidez apropierea asta.

Trebuie să avem o discuție, i-am zis

O mai știi pe fata aceea cu ochii albaștri, cu părul aproape alb și tuns foarte scurt, căreia îi plăcea să pozeze goală dar care petrecea prea mult timp cu surorile ei? Dar pe fata aceea bărbătoasă, cu nasul mare și noduros, și care purta numai rochițe scurte, expunându-și cu poftă picioarele butucănoase? O mai știi pe fata aceea deosebit de blândă, care făcea într-una conserve, care când nu făcea dulceață, făcea zacuscă, care când nu punea castraveți, punea gogoșari? Mai știi că nu citea niciodată, nici chiar când ceilalți se legănau în hamacuri, adânciți în lectură? O mai știi pe gimnasta cu burtă? Cu vâlvătaia aceea de păr roșcat, care înfunda toate scurgerile? Îți mai amintești cum se contorsiona, pretextând că cea mai relaxantă poziție e aia cu genunchii suciți la spate? Ți-o mai amintești pe fata care se spăla special pentru ca și tu să te speli și care se îmbogățea pentru ca și tu să te îmbogățești? Ți-l mai amintești pe fiul ei, care ar fi putut să-ți fie frate? Ți-o mai amintești pe fata aceea cu accent, care nu se dădea înapoi de la niciun dans popular, coafeza vedetelor din Milano? Pe fata cu față mucegăită și glas de pisică, care cu fiecare cuvânt rostit părea că face cuiva un favor, ți-o mai amintești? Ți-o mai amintești pe fata cu casa goală și viața goală care nu dorea picior de vietate în preajma ei și căreia-i plăcea să facă încontinuu calcule? Își amintea câte puțin din fiecare și câte puțin din minciunile despre fiecare, nu chiar tot, pe alocuri râdea când descoperea persoane peste care se așezaseră straturi groase de praf. I se părea că facem inventarul, că n-am trăit degeaba, că viața are farmecul ei. Nu ți se pare că fetele astea sunt toate la fel? îl întrebam. Tu ce ai alege, îl întrebam: un bulgăre de zăpadă, un bulgăre de noroi, sau un măr? 

Lyrics & Subs

Termosul

Suna administratora de bloc, spunea – Andreea, pregătește și tu bagaj de drum, încercăm să facem ceva, nu știu dacă iese, dar tu să fii pregătită. Mereu îmi spune Andreea și niciodată nu o corectez. Nici pe ea, nici pe mulți alții care îmi spun Andreea. Administratora are o voce atât de fermă încât mă execut fără să pun întrebări. Mă întreb cum ar arăta viața mea dacă măcar o dată aș verifica prețul metrului cub de apă. Sau dacă dintr-odată aș avea interese imobiliare. Îmi găsisem rucsacul roșu din gimnaziu, rupt și cu același iz neplăcut, de oțet, purtat de mai multe generații de elevi. În bucătărie erau două peturi de apă de jumate. Capitalism la mine-acasă, îmi spuneam. Pe aragaz era o cratiță plină cu ceai vechi. Petele de teină pluteau peste frunze descuamate și dacă te uitai atent puteai să vezi culturi de kombucha. Am turnat ceaiul în cele două sticle de plastic, înghesuind și bucățile acelea gelatinoase, cu gândul că o să am nevoie de cât mai multe calorii. Am răscolit toată casa după un termos, fără succes. Când administratora a sunat a doua oară, m-am echipat și am pornit spre autocar. Pe Casa Scânteii atârnau două steaguri mov care porneau de pe acoperiș și se întindeau în linie dreaptă pe cele două străzi paralele, până în rond. M-am urcat într-un autocar care m-a dus până la munte. În mijlocul zăpezii m-a întâmpinat un băiat desculț, probabil că avea în jur de șase ani. Căutam prostește în rucsac după o pereche de ghete pentru copii, strigam la ceilalți excursioniști, n-are cumva cineva niște ghete mici de rezervă?, toți râdeau prietenoși la gluma mea, la un moment dat i-am zis copilului – îți dau niște bani și te duci să-ți iei ghete, dar el a protestat – nu vreau bani, n-am de unde să cumpăr. Și își înfunda și mai tare picioarele în zăpadă, arătându-mi cât de ușor o să degere. Apoi am scos din rucsac două prosoape, zicându-i – important e să te ștergi la timp, dacă te ștergi suficient de repede, n-o să mai ai probleme, nici n-o să-ți mai fie frig. Administratora a venit să-mi spună că trebuie să plecăm și studiind prosoapele pe care copilul deja își ștergea tălpile, m-a felicitat impresionată – ei, bravo, vezi, până la urmă tot ai găsit ceva! 

Patinatorii

Eram în amfiteatru, pe patinoar evolua un cuplu în costume roșu burgund. Costumele îmbrăcau și patinele și capetele celor doi. Mă gândeam la două petale de trandafiri, trandafiri de grădină, cu spini, cu parfum întunecos și petale groase, care pătează. Totul era lin și pragurile insesizabile, când se roteau împreună în aer mă gândeam la turbine, dar la un moment dat mă ridicam în picioare, îmi acopeream nasul și gura cu mâinile și priveam înfiorată, încercând să nu strig – Nuuu! Spectatorii aplaudau mulțumiți elementele dificile. Cu cât mai mare dificultatea, cu atât mai puternice aplauzele. Nu se schimba nimic în postura patinatorilor, chipurile oricum nu li le vedeam, siluetele erau aceleași, ritmul la fel, dar îmi dădeam seama că cei doi îmbătrânesc, că nu asist la un spectacol de patinaj artistic ci la un număr de îmbătrânire accelerată. Și că la sfârșitul melodiei, vor muri de bătrânețe și cineva va extrage din costumele acelea două trupuri albe și decrepite, iar criminaliștii vor trebui să stabilească de câți ani sunt morți cei doi patinatori. Urmăream înfricoșată în continuare dansul pe gheață. Acestea sunt – spuneam – cele două petale care, desprinzându-se din trandafirii de pe pian, fac să răsune două clape. Citisem despre ele undeva.