Cercuri

Ninsese și viscolea și era noapte și erau minus 10 grade și noi știam că vom sta toată noaptea afară, de pază, și Lore era încălțată în adidași, iar din adidași îi ieșeau gleznele goale, mai întâi de culoarea pielii, apoi roșii, apoi albe, apoi albastre, că n-avea nici măcar șosete întregi, ci numa niște cipicei străvezii. Și nu mori de frig? o întrebam, iar ea îmi spunea Nu-ți face nicio problemă, nu suport haine groase, sunt foarte călduroasă! și chiar emana căldură, dar eu tot stăteam ca pe ghimpi, ca pe ace de gheață, pentru că de data asta nu o invidiam, îmi era deja rușine, mă gândeam deja că o să vină momentul ăla când vom îngheța, iar eu va trebui să renunț la o parte din hainele în care eram, că eu aveam multe pe mine, știam că în momentul ăla va fi și mai ger, iar spiritul meu de sacrificiu va fi chemat la apel și nu va veni. Pentru că ei încă îi era bine pentru început, dar eu deja dârdâiam. (A se completa din oficiu cu una bucată dovadă pricepere cca. 30 rânduri ger crescendo hipotermie metafore cioburi corpuri incontrolabile). Când se făcu de șase dimineața cu buzele învinețite ne rugam din două în două minute de Rondul de zi, Vinovino mai repede și abia pe la amiază a venit, când nu mai eram în picioare, ci ghemuite lângă zid, și nici măcar strânse una-ntr-alta, ci fiecare în alt colț, agonizând cu discreție. Apoi am plecat fiecare în câte-o altă parte, mai mult mânuindu-ne picioarele decât mergând, ca și când din șold ne-ar fi pornit proteze, învățând cum se fac pașii fără să îi și simți undeva în corp, oriunde.
Apoi la câțiva ani după noaptea comună, eu povesteam înflăcărată ceva, iar ea și Ade mă ascultau așezate cu mâinile la spate, și când am încheiat Lore a zis cuprinsă de un fel de milă – Și ea e ca noi, arătând spre mine. Eu nu știam cum sunt ele și nu mă recunoșteam în această propoziție vagă, dar Ade, văzându-mă puțin străină de context, mi-a tradus – Și tu vrei să ajuți, adică! Nu se voise un compliment și nici nu am luat-o ca atare, mai mult m-am speriat fără să înțeleg de ce, nici măcar ideea că nu e toată lumea ca ele nu mă îngrijora. Dar am înțeles mult mai târziu, prea târziu chiar, ce însemnase cu adevărat acea propoziție – Noi am scăpat, dar tu abia acum te avânți în nenorocire! Când am scăpat și eu, vorba vine, m-am gândit că n-ar mai trebui să ne salutăm cu Bună! Am face mai bine ca atunci când ne întâlnim să ne spunem una alteia – Săraca! și să ne răspundem una alteia cu – Săraca! apoi să ne vedem în continuare de drum păstrând cât mai mult reculegerea prilejuită de întâlnire.
Mai târziu, în curtea de la țară se înserase și priveam singură Vulturul care se învârtea tot foarte jos și tot la fel de împovărat de aripi disproporționate, doar că acum nu mai era singur, era înconjurat de încă zece Vulturi la fel ca el. El zbura împotriva acelor de ceasornic, iar ceilalți zburau în același ritm dar în sensul acelor de ceasornic, desenând un cerc mai mare în jurul cercului desenat de el. Și aerul se schimbase, mirosea a furtună, copacii foșneau. Plouă cu Vulturi, mă gândeam, întristându-mă. Inițial mi se părea că pot să mă bucur, iată cum îl înconjoară ca să îl apere, dar după mai mult privit mi-am zis Dar dacă nu e așa! Dacă în blochează acolo cu cercul lor! Sau dacă pur și simplu profită de curenții de aer pe care îi sapă el cu zborul lui. Sau dacă nici una, nici ailaltă, cele două cercuri având cu totul alt rost, de neînțeles pentru mine. Cert e că zburau serios, cât se poate de serios.