Casa de vacanță

Mă întreba dacă nu vreau să vin cu el în excursie, îmi spunea ceva despre o casă de vacanță și imediat răspundeam – fie! Începeam, ca de obicei, regretând și ducând cu mine însămi o muncă de acceptare, asta e, uneori trebuie să renunți la câteva zile din viața ta, îți permiți chestia asta pentru că și-așa ai destule. Casa de vacanță avea cu adevărat amploarea unei vacanțe, pe treptele ei creșteau păduri și curgeau râuri, în camerele ei erau munți și lacuri. Încă de la început am zis că eu nu pot să o iau pe drumul ăsta scenic, iar el mi-a zis ia-o pe unde te simți tu bine și asta am și făcut. L-am văzut urcând pe o cărare abruptă și dup-aia nici că ne-am mai întâlnit. Eu am pornit pe drumul ușor, de piatră roșie, care părea că înconjoară casa de vacanță, dar care, aveam să aflu curând, o tăia ca o spirală, cu serpentine și afară și-n interior. O lungă bucată de vreme am mers pe sub copaci care înconjurau iazuri, pe iazuri pluteau rațe mari și albe, mă așezam, se apropiau, le mângâiam pe cap, din cer curgeau pufi ca de plop, însă mari ca bulgării de zăpadă și ușori ca baloanele de săpun. Asta ar fi trebuit să fie tot, aici ar fi trebuit să se oprească, în compania rațelor și sub ninsoarea aceea de sori pe care îi puteai ține în palmă. Dar asta era abia la început și călătoria se termina abia pe partea cealaltă a casei așa că mi-am adunat calabalâcul de liniște și m-am urnit spre celelalte camere, știind că nu am încotro. Multă vreme am mers prin întuneric printr-un peisaj de holuri și uși vandalizate, purtând inscripțiile cohortelor de turiști, înjurături, nume, desene obscene, gunoaie și excremente. Important e, îmi spuneam, ca toate astea să nu prindă viață, să nu apară și grupurile de demenți care petrec așa, și începeam să îi aud, în spatele fiecărei uși, dar pe măsură ce înaintam, și ei se îndepărtau, măcar aveam norocul să nu dau nas în nas cu ei. Apoi am ajuns (a nu știu câta oară) într-o încurcătură arhitecturală din care îmi era foarte greu să ies. Ieșirea era o trapă în tavan și foarte greu am reușit să mă salt prin ea, iar trapa ducea spre un tunel cotit, prin care iarăși mi-a fost foarte greu să trec, lovindu-mă și rămânând blocată veșnicii întregi, iar capătul tunelului dădea scurt spre tavanul unei alte încăperi și eram nevoită să sar de prea sus, eram nevoită să mă zdrobesc, și tot așa am ținut-o prin casa asta de vacanță, din care până la urmă am reușit să ies, plângând, fără să mai urmeze nicio atracție, nicio bucurie, nicio imagine plăcută.  Am ieșit direct în câmp, spre o margine de șosea, cum se poartă în atâtea filme în care în sfârșit victima, despuiată și rănită, scapă de criminali și ajunge la simpla voie a întâmplării (întâmplare care de foarte multe ori poartă numele de camion). Stăteam pe marginea șoselei și nu mai trebuia decât să traversez. Atâta! Traficul era intens iar eu nu mă puteam mișca repede. În rest, era soare iar pe partea cealaltă sclipeau lanurile de grâu. Cu puțin efort, aș putea determina în ce zi suntem, mă gândeam, după cât sunt de coapte spicele. Am așteptat mult, nu-mi era greu să aștept din moment ce abia mai reușeam să merg, dar șoseaua rămânea înțesată de mașini. Am redevenit alertă când intervalul dintre mașini s-a mărit, poate mai bine ca acum n-o să fie nici mai târziu, mi-am spus, și am luat startul spre partea cealaltă. Și chiar atunci, între picioarele mele și-a găsit de lucru un ied argintiu, mic cât o pisică, alintat și jucăuș. Stai locului, îi spuneam, împiedicându-mă de el, murind de râs, și de durere dar și de râs, încercând în continuare să traversez cu animalul țopăindu-mi vesel printre glezne. Mai știu sigur că până la jumătatea șoselei am ajuns și că acolo încă muream de râs și de drag față de iedul argintiu care cu-atâta poftă de joacă mi se încurca printre picioare.

Karma de fructificare

Pe scurt, cum să îi explic eu unei persoane cu Venus în Berbec pe casa Întâi, ce înseamnă Venus în Fecioară pe casa a Noua, sau cum să îi spun eu unei persoane cu Ascendentul în Scorpion și Marte în casa Întâi în conjuncție cu Ascendentul, ce înseamnă Ascendentul în Săgetător cu Neptun în Casa a Douăsprezecea tot în conjuncție cu Ascendentul? Și cum să le întreb eu, voi ce ați prefera: toate planetele retrograde, aspectate cu trigoane și sextile, sau toate planetele în mers direct dar aspectate cu opoziții și cuadraturi? Când eu încă nu am strâns bradul din bucătărie și beculețele pâlpâie colorat la întrebările polițiștilor despre marocan. Dacă el e în poză, dacă ea e în poză, când e ultima oară când l-am văzut, iată cum stăteam eu perete-n perete cu teroristul cam de pe vremea primului aprinzător de aragaz, eu care mai întâi m-am uitat pe vizor și văzând doi tineri cu mască, mi-am pus și eu mască înainte să deschid, eu care crezusem că e deja recensământul și care am văzut pentru prima dată în viață legitimațiile cu insigne deschizându-se în fața mea, de la poliție, vrem să vă punem câteva întrebări, eu neavându-l pe Jupiter în casa a Unsprezecea și nici Nodul Nord în Leu, încercând pentru o clipă să ghicesc ce anume m-a adus în situația de suspect, apoi văzând că totul este despre marocan, încercând o clipă să îi apăr drepturile – de la care poliție, mai exact, că n-am înțeles – apoi măgulită de-a dreptul să asist la o anchetă de asemenea însemnătate – the very IGPR – și dornică să spun cât mai multe dar neavând ce – vă dau eu! eu vă dau numărul de telefon al administratorei! – decât că uneori mai aud bebelușul și mai văd un bunic, aparent marocan și el, dar poate fi un bunic extreeeem de periculos, știu și eu cum uneltesc ei prin moschei, pentru că și eu îl am pe Pluton în casa a Noua și Luna Neagră în Pești pe casa a Treia, iar anul ăsta se anunță un an cu brad lung și împodobit până după al doilea echinocțiu, ceea ce nu îi face pe cei doi polițiști mai puțin interesanți, abia acum înțeleg de ce, eu găsită-n casă cu două pulovere groase unul peste altul, ei venind de-afară, cu câte-o cămașă descheiată peste câte-un tricou, închizând ușa în urma lor, puțin dezamăgită că nu sunt victima unei confuzii uriașe și regretând că n-am avut inspirația să le zic – dar hei, avem și supraveghere video la această scară! – și că acum această veste bună va putea fi dată de altcineva, deși pornisem cu prima șansă.

Portofelul

Eu și pe # îl văd în spațiu, îi spuneam. Nu văd ca dreptele să se intersecteze în plan și nu văd segmente neapărat egale, distanțele variază, uneori descriu corpuri convexe sau concave, alteori plane în care am de urmărit câte altceva, vârfuri, baze, adâncimi, unghiuri, meridiane. Nu părea că vreau să mă laud cu un dar neobișnuit și nici că îmi recunoșteam un handicap sau o manie. Părea că îi prezint opțiunea mea, un obicei cultivat până devenise reflex, părea că spun eu așa vreau, mie așa îmi place. Eu aș înnebuni, mi-a răspuns, mi s-ar părea că totul durează mult prea mult. Era o zi însorită, părea vacanță, lume puțină pe străzi. Și cum ne plimbam așa declinând preferințe, văd în mijlocul trotuarului un portofel din piele maro, uzat și burdușit cu bancnote. Mă opresc în fața lui cu precauție. Ea se uită la mine ghiduș și așteaptă să îl ridic, recunoscând în felul acesta că eu l-am văzut prima și că norocul e al meu. Ce-aveeem noi aiceeaaa! zice râzând și frecându-și mâinile. Bineînțeles, lucrurile bune le împărțim. Vede că nu mă aplec să ridic obiectul, își dă seama și ea că lucrurile bune le împărțim și că nu aș acuza-o de furt, și țuști sare spre portofelul pierdut, gata să îl culeagă. În ultima secundă îi barez saltul cu brațul și urlu panicată – Stai! Nu pune mâna pe el! Nu e portofel, e manuscrisul! Și ne dăm înapoi îngrozite, nescăpând obiectul din ochi. Ea se apleacă cu frică, de parcă ar studia un șobolan sau o broască, vrând să vadă mai bine, dar temându-se să nu-i zvâcnească-n față, măi, da, cred că ai dreptate, îmi spune. Ni se face brusc frig. În niciun caz nu suferim de grija că l-am putea deteriora. Ne ferim de el ca de un lucru extrem de periculos. Bine că nu l-am atins, murmurăm, tot mai înspăimântate.

Ca de ceva gol

Mă întâlneam tot mai des cu Viitorul, pe coridoare, pe străzi, pe la proteste. Eram intrigată, ce tot îmi ieși în cale îi spuneam, înțeleg să ne fi legat ceva, dar nu ne leagă nimic. De fiecare dată mă privea cumva frapat și îmi spunea grăbit  – mai am puțin și ajung și la tine. Nu îi răspundeam. Vedeam că aleargă. Poate lui i s-a spus ce-o să avem de făcut împreună, mă gândeam, poate lui i-au dat mai multe indicii și de-asta de fiecare dată când ne întâlnim îmi spune – n-am uitat, acuma pun la punct ultimele detalii, imediat ajung.

Mă chemau la un concurs, stăteau la prezidiu fumând iar mie îmi venea să le spun că e interzis. Am auzit că ești foarte pricepută, îmi spuneau, ai șansa să ne demonstrezi. Încercam din toate puterile să nu mă strâmb. Un nou concurs de clătite? i-am întrebat. Să nu înțelegi greșit, au zis, cam așa ceva, daaar… e un concurs foarte serios. Nu mă deranjam interior, calitatea lor de jurați nu era dovedită, nici calitatea mea de concurent nu avea să fie. Îți cerem să compari mere cu pere, mi-au explicat, suntem conștienți că nu e neapărat mijlocul cel mai ortodox… . Pe masă chiar erau două fructiere cu conținuturi diferite.

Stăteam în vârful dealului și așteptam acuzatorii. Într-o mână aveam o foarfecă, în fața mea aveam o panglică, cu mine aștepta și echipa de suport. Ne temeam, în vale era ceață groasă, nu eram hotărâți cum să acționăm, trebuia să vedem mai întâi dacă ne aduc războiul. Ne așteptam să vedem tancuri, macarale și roboți cu patru picioare. Am auzit o muzică îndepărtată, un zumzet doar, ne-am privit unii pe alții, e muzică de club, nu-i așa? Apoi au apărut primii acuzatori și-aceștia nu erau gătiți în straie populare și nici în uniforme nu erau. Se întindeau la vorbă în poarta fiecărei case ca și când n-ar fi știut că sunt așteptați. Se zbânțuiau nepăsători pe muzica aia de club care acum răsuna puternic. Nu sunt acuzatori, am spus, sunt simpli copii. Sunt simpli copii a repetat fiecare membru al echipei de suport, unul către celălalt, ca să se asigure că informația ajunge până la margini. Și-acum ce facem? a întrebat cineva. Acum – i-am răspuns – ne bucurăm de normalitate. 

Coletul

Primisem un aviz și mă îndreptam voioasă spre poștă. Pe aviz scria colet, eu nu comandasem nimic, n-aveam pe nimeni în nicio americă și de-asta și eram atât de voioasă și mergeam cântând. Ura! Cineva, o persoană necunoscută, a învârtit globul pământesc și din toată oferta demografică a pus degetul pe mine. Când am ajuns la poștă, m-am bucurat și mai mult – coletul era voluminos și greu, ditamai cutioaia plină cu bunătăți numai pentru mine, mă gândeam. Am cărat-o până acasă în brațe, hotărâtă să înfrunt cu stoicism febra musculară subsecventă, apoi acasă am pus cutia în mijlocul sufrageriei și am îngenuncheat în dreptul ei cum se cuvine. Eh, poate conserve cu hrană de pisică, cine știe de pe la ce promoție, mă gândeam. Nu, înăuntru era un singur obiect și anume Cartea Roșie. Aceea, a lui Jung, doar că, ce să vezi, cam de vreo zece ori mai groasă. Uau! și-atunci prima ce e? m-am întrebat, un fascicul din marele întreg? Parcă nu mai eram atât de bucuroasă. Parcă ar fi fost mai simpatic dacă înăuntru aș fi găsit ciocolată. Mă și gândeam că acuma va trebui să o și citesc și că îmi va mânca foarte mult timp, timp în care aș putea să fac lucruri extraordinar de plăcute, aoleu ce plictiseală, care a fost geniul care mi-a făcut pustiul ăsta de bine, să trag la jugul marii cărți. Am examinat în câteva secunde și opțiunea de a o lăsa să zacă fără să mă chinui să o citesc și de a mă lăuda cu ea așa ca cu o proprietate rară, căci era clar singurul exemplar al Cărții, dar am decis repede că n-aș fi eu aia – ajunge așa un lucru ca ăsta tocmai la mine, din necunoscut, iar eu să nu am nicio curiozitate?! Imposibil! Drept care m-am și apucat să o citesc. Conținutul semăna întrucâtva cu cel al Cărții Roșii pe care o știam (=plictiseală), doar că – și-acuma înțelegeam de ce e atât de voluminoasă – cartea asta purta diferite însemnări făcute de un cititor (sau mai mulți, numiți în continuare cititorul colectiv). Iar însemnările nu erau doar cu creionul pe margini, erau și 3D, și 4D, și stabile, și perisabile, și bune de mâncat (în sfârșit, îmi revenea pofta de lectură!), și de folosit (un stilou, spre exemplu), și de urmat (un parc, o alee lungă și dreaptă, mărginită de copaci foarte înalți și întunecați), un fel de augmented reality de cum deschideai cartea. Foarte repede mi-am dat seama că funcționa doar dacă o parcurgeam atent pagină cu pagină și că tentativele de a citi fragmente la întâmplare o transformau în plictiseala lui Jung. Lucrul cel mai interesant era că notele cu creionul, desenele, semnele de circulație, stâlpișorii, avertismentele, păsările, animalele, oamenii, dulciurile, apa, casele, gunoaiele (erau chiar și gunoaie din loc în loc) – îmi erau destinate numai mie, erau exprimate numai pe limba mea, în simbolistica-mi proprie și în reperele-mi personale, de parcă autorul însemnărilor ar fi vegheat încontinuu ca eu să nu înțeleg greșit sau doar pe jumătate, să nu trec cu vederea, să nu o iau pe cărări înfundate după lăsarea întunericului, etc. Multe dintre simbolurile care trimiteau la lucruri serioase erau atât de puerile vizual, încât muream de râs. Pe la toate fragmentele deprimante sau pe care din diverse predispoziții interioare le digeram greu, era câte un popas, marcat corespunzător cu băncuțe forestiere și pancarte cu Protejează natura!, la fiecare intrare în câte o clădire sau incintă în care trebuia să intru (pentru că nu trebuia să intru în toate) aștepta un balon roșu din buza căruia atârna un fir de ață albă, dulciurile interveneau tot timpul în mod neașteptat și ele însemnau stai liniștită, nu am uitat cine ești în realitate. Nu aș putea spune că, brusc, era cartea mea preferată; îmi inducea prea multă bună dispoziție, mă simțeam prea ca într-un parc de distracții; însă îmi era bine în ea și nu îmi adormea deloc atenția cu toate că găseam acolo multă căldură. Undeva însă, nu știu în care spații dintre însemnări, dintre stâlpișori, dintre umbre, detectam ceva important spre presant. Cititorul colectiv (denumit în continuare cititorul) părea urmărit de pericole în plină derulare, părea că era suficient ca eu să ocolesc o intrare marcată de balonul roșu, pentru ca toată lumea să o ia razna, ba mai mult, părea că din cartea aceasta pe care o citeam, puteau răsări oricând însemnările altcuiva, născându-se sau devenind active în momentul precis al lecturii mele, și nu cunoscute dinainte sau presărate în carte de la cap la coadă. Iar acel altcineva părea câteodată mai mulți, dar nu ca o entitate colectivă, ci ca elemente disparate – monștri, infecții nosocomiale, nebuni violenți scăpați din lanț. Partea asta rea și neguroasă nu avea treabă cu mine, nu mă conștientiza, nu îmi întindea mie capcane, ci cititorului (denumit în continuare expeditorul), persoanei care cu atâta grijă adăugase Cărții Roșii atâtea dimensiuni, pe limba mea, pentru mine navigabile, comestibile, etc. În fine, terminasem de citit și mai puteam să o mai citesc și alte dăți. Expeditorul spusese tot ce avea de spus. Era o lucrare rotundă – ai aici tot ce îți trebuie, la orice oră îți trebuie, misiunea mea s-a încheiat, sunt mulțumit că am reușit să pun totul la un loc. Când am închis cartea, m-am gândit chiar că era posibil ca expeditorul să fi murit împăcat, cu foarte mult timp în urmă ca eu să mă nasc, așa era de mare liniștea. Ca și când, în sfârșit, eu, extraterestrul, aș fi ajuns în posesia unuia din discurile de aur de pe Voyager. Închideam ochii și gândeam – ce distanță și ce apropiere. Apoi liniștea aceasta selenară era întreruptă de sonerie. Durea sunetul. Mă ridicam, deschideam, un curier îmi livra un pachet la fel de mare ca cel pe care îl cărasem singură de la poștă. Urma discul de pe Voyager 2. Îmi părea rău, după o experiență cosmică e greu să înghiți un orice fel de alt pachet. L-am adus obosită și amărâtă în mijlocul sufrageriei și am scos din el un volum de aceleași dimensiuni cu primul, culoarea supracopertei lucioase era alta și titlul era puțin, foarte puțin diferit, dar complet amuzant în această diferență: Cartea Bleumarin. Eh! Asta era! Mă gândeam că pe autor nu l-ar fi costat foarte mult să îi spună Cartea Indigo, ar fi fost ușor, dar nu voise. Repetam titlul și râdeam. Înțelegeam. În alegerea titlului semăna cu mine, era bine. Deschizând cartea am înțeles imediat că autorul era altul decât cel de dinainte. Nimic nu îmi era adresat mie, tonul era complet impersonal, mesajul era universal. Mesaj universal poate părea o sintagmă golașă, dar n-am cum altfel să rezum ce se afla în carte. Sistemul solar, constelații, materie intergalactică. Totul într-o și mai augmentată realitate, în care colindam prin cosmos de la o planetă la alta, dar în care auzeam și sunetul fiecărui asteroid și puteam cuprinde și armoniile dintre toate fenomenele astrale. Totul era coerență, auzeam și eram eu însămi o tonalitate și o durată din muzica sferelor și totuși nu eram niciunde. Și nu mă simțeam bine, nu mă simțeam deloc, eram fascinată, hipnotizată. Nici cartea de dinainte nu fusese de citit, dar asta nici atât. Era un fel de carte în care chiar să te pierzi, total, și vă dorim disoluție plăcută! Am închis-o și, zâmbind, am zis Doamne ferește! Nu îmi venea să cred. Stăteam pe jos în sufragerie cu cele două cărți imense lângă mine și din când în când mai ziceam câte-un Doamne ferește! Siderată! Trăiesc într-o lume prea frumoasă, îmi spuneam, lucrurile astea n-au cum să existe.

Porumbeii

Dacă nu pot să îl încânt, măcar să îl enervez. Așa se gândea, mulțumită de echivalența cantitativă a celor două efecte personale și deloc întristată de lipsa echivalenței calitative. Poate că avea dreptate, poate dorința de a încânta se trage din același izvor cu darul de a enerva. Cum să accezi însă la o reacție? Asta ar fi problema. La reacție se accede observând. Degeaba îți trage careva trei perechi de palme, dacă tu în timpul ăsta ești preocupat de termenul de valabilitate al produsului de la raft.

Dacă nu aș fi privit cu mare atenție afișul, poate nu aș fi aflat că, înainte de a poza pentru Mozzart Bet, Ronaldinho a înfulecat un covrig cu mac. Dar eu am observat și chiar în timp ce priveam afișul mi-am amintit că unii oameni se folosesc de cuvântul “îngrozitor”  ca și cum s-ar folosi de largul mării împotriva colacului de salvare.

Nu știu cum e la voi, dar eu, când fac baie, lepăd o groază de rapăn, ne spune. Eu salut subiectul, fiind de părere că rapănul apare ca o confirmare, ca o dovadă, dar în grupul nostru sunt și persoane în urma cărora apa rămâne limpede și bună de băut.

Însă ea a scăpat și apoi a murit, iar tu nu ai scăpat și încă trăiești. Cazurile în care nu scapi și mori sau scapi și trăiești sunt povești de adormit copiii.

E un porumbel, dintre cei albi, căruia îi e atât de urât să se bată pe mâncare și să intre în grămadă, încât îi urmărește pe ceilalți de pe margine și preferă să facă ture între etaj și parter, mâncând doar ce le sare altor din cioc. Nu, nu e cel mai bine hrănit și încă nu sunt convinsă că e mai inteligent decât ceilalți, cu toate studiile lui de fizică, geografie și oportunitate. Mai inteligent mi se pare porumbelul negru care în fiecare dimineață le zice celorlalți: vreți să vă arăt că dacă cânt eu, vine?

În urma aventurilor de alaltăieri noapte, am consumat aprinzătorul cumpărat în 2007, motiv pentru care azi am renunțat să-mi fac cartofi copți. Trebuie să fie vreo zece brichete prin casă, dar nu vreau să perturb viitoarele măsurători. Numai mâine nu-i 2037!

Am înțeles, în sfârșit, și ce e cu porumbeii care stau absenți pe margine și nici nu se avântă în grămadă, nici nu vânează resturile care sar de la ceilalți. Sunt porumbeii cărora le-a murit perechea și care continuă să o aștepte la masă. Când până la urmă mănâncă, o fac nedumeriți. Nedumeriți că nu trebuie să-mpartă porția lor cu nimeni. Nu le mai sună-n cap refrenul acela bine știut – una-mie-una-ție!

Halta

Stăteam pe peron și priveam. Dincolo de linia ferată, în dreptul casei de bilete a haltei (eram într-un loc din acelea în care trenul nici nu oprește, ci doar încetinește pentru ca oamenii să urce și să coboare din mers) era aranjată o masă cu două scaune. De-o parte și de alta a mesei stăteau doi indivizi: bărbatul era scund și subțirel, cu un chip atât de îngust încât se găsea obligat să vorbească numai din vârful buzelor, îmbrăcat pretențios dar fără gust, într-un costum albastru ca ecranul albastru, cu o cravată prea galbenă, pe care distingeam picățele negre cu alb, întocmai ca găinațul pe care îl știu deja atât de bine, și încălțat în niște pantofi negri deosebit de ascuțiți. Femeia era cu două capete mai înaltă, zveltă, dezinvoltă și neplăcută. Părea că participarea ei la conversație constă într-o continuă ripostă. Cei doi vorbeau, ținând într-o mână ceașca de ceai și în cealaltă farfuriuța. Beau cu înghițituri mici, apoi își mai adresau câte o frază menită să îi pună în valoare. Pe masă era și o farfuriuță cu fursecuri, din care la răstimpuri lua doar bărbatul. Femeia îi urmărea gestul, privirea i se lipea de mâna întinsă spre fursec și rămânea lipită acolo până când mâna se întorcea cu bunătăți din deplasare la gura bărbatului ronțăitor. Atunci privirea femeii sărea de pe mâna pe gura bărbatului iar gura femeii schița un zâmbet disprețuitor. Părea că cei doi se înțeleg din ce în ce mai bine, câteodată el se transforma în femeie și atunci înfățișarea lui mă deranja mai puțin, iar ea se transforma în bărbat și bărbat devenind îmi părea la fel de stupidă, dar mult mai tăcută și mai ușor de ofensat. Chiar și ceștile de ceai se transformau, din porțelan cu desene albastre, în porțelan cu desene roz. Mă uitam deja de prea multă vreme, cu toate că ei se tot transformau din bărbat în femeie și iar în bărbat și iar în femeie și din femeie în bărbat și iar în femeie și iar în bărbat, rămâneau la fel, în aceleași scaune, în aceeași stare de spirit, în aceleași roluri, nimic nu creștea din ei, nimic nu se apropia…. Și deodată – trenul! Mi-am dat seama că e din cauza lor! Din cauza lor nu mai venea niciun tren! Și, bineînțeles, m-am hotărât în grabă să îi omor. Nu prea știam cum să fac, nu voiam nici să părăsesc peronul, dacă totuși ar fi venit chiar atunci trenul! – dar nu puteam nici să rămân veșnic acolo, din pricina mecanismului lor perfect de bibelouri cu baterii. Am identificat la un moment dat, destul de aproape de mine, un stâlp de telegraf din lemn, noroc că eram în halta aceea bătrână! Și m-am gândit că dacă rod destul de repede la baza lui, din unghiul potrivit, aș putea să îl fac să cadă peste cei doi sau măcar peste unul din ei, ar fi putut fi îndeajuns. Ceea ce am și făcut, ghemuindu-mă lângă stâlp și râșnind prin el, fără să mi se pară deloc că postura mea ar fi inedită. Niciun minut n-a trecut și de niciunde mi-a sărit în ajutor un castor, care mai că nu mi-a zis – lasă-mă pe mine, că te rezolv mai repede. Am fost foarte bucuroasă, împreună am reușit, am tocat stâlpul și i-am făcut vânt fix peste bărbat, într-un moment în care redevenise bărbatul scund, subțire și îngust, exact în timp ce sorbea din ceșcuță, și am auzit cu precizie cioburile de dinți printre cele de porțelan. Femeia rămăsese perplexă în scaun, crezându-se probabil rănită. Eu am sărbătorit cu castorul prin îmbrățișări, apoi a venit trenul în care m-am și suit.

Dezamăgire

Bună dimineața! Poate credeți că eu nu fac niciodată clătite! Da, ziua nu fac clătite, mereu vă scapă noaptea. Azi noapte făceam și eu clătite și chiar participam cu ele la un concurs. Dădeam jos spatifiliumul care în mod normal stă pe aragaz, aprindeam un ochi, puneam peste el o plită. Aici ar putea părea că făceam ceva greșit, că ar fi trebuit să fie o tigaie, chiar și eu m-am mirat. Primele clătite au ieșit normale, le-am pus teanc pe o farfurie întinsă, încrezătoare în victoria finală. Dar de la jumate încolo, clătitele au început să aibă voință proprie, un fel de dorință de viață, aș spune, lățindu-se, îngroșându-se, înroșindu-se și pocnind pe la margini într-un fel de nestăpânit. Degeaba încercam să le dezlipesc cu cuțitul sau să le rotesc în aer, căci ele insistau să se transforme în pălării de ciuperci, Armillaria – am aflat de la juriu. Când echipa de experți care se plimba prin bucătăriile oamenilor, inspectând calitatea clătitelor, a ajuns la mine, am încercat să dosesc aceste rebuturi, lăudându-mă cu clătitele clasice, subțiri, fragede, parfumate, pătate corespunzător, etc. Mi s-au părut de-a binelea răuvoitori. Au dat tot ce era mai reușit la o parte, zicând – Nu astea, astea-astea! amușinând ca niște câini antidrog numai după ciupercile acelea scăpate de sub control. Eram, într-adevăr, enervată. Mă așteptam ca experții să evalueze doar vârful creației, credeam că eu o să pot alege clătita de concurs și că aceea va fi comparată cu clătitele de concurs ale celorlalți locatari. Nu îmi imaginam că se vor duce după vietățile acelea față de care nu mă simțeam în niciun fel răspunzătoare. Le-am explicat umpic chestia asta, îmi pare rău, în regulamentul concursului nu scria așa, dar lor le sclipeau ochii la acele rebuturi și îmi spuneau că clătite normale poate face oricine, ar fi prea banal, ei sunt interesați numai de accidental. Dar nu puteți premia accidentalul, am protestat, iar ei râdeau – ba da, ba da. Stați liniștită, încercau să mă convingă, accidentalul dumneavoastră e diferit de al celorlalți, avem criterii clare de selecție. Au plecat iar eu am ieșit pe scară foarte nemulțumită și în pragul fiecărui apartament era câte un om revoltat și toți spuneam același lucru – au venit și au evaluat doar ce era mai prost, din start și-au propus să ne facă de râs, n-am crezut că vor fi atât de incorecți. Eram profund întristați.

Cercuri

Ninsese și viscolea și era noapte și erau minus 10 grade și noi știam că vom sta toată noaptea afară, de pază, și Lore era încălțată în adidași, iar din adidași îi ieșeau gleznele goale, mai întâi de culoarea pielii, apoi roșii, apoi albe, apoi albastre, că n-avea nici măcar șosete întregi, ci numa niște cipicei străvezii. Și nu mori de frig? o întrebam, iar ea îmi spunea Nu-ți face nicio problemă, nu suport haine groase, sunt foarte călduroasă! și chiar emana căldură, dar eu tot stăteam ca pe ghimpi, ca pe ace de gheață, pentru că de data asta nu o invidiam, îmi era deja rușine, mă gândeam deja că o să vină momentul ăla când vom îngheța, iar eu va trebui să renunț la o parte din hainele în care eram, că eu aveam multe pe mine, știam că în momentul ăla va fi și mai ger, iar spiritul meu de sacrificiu va fi chemat la apel și nu va veni. Pentru că ei încă îi era bine pentru început, dar eu deja dârdâiam. (A se completa din oficiu cu una bucată dovadă pricepere cca. 30 rânduri ger crescendo hipotermie metafore cioburi corpuri incontrolabile). Când se făcu de șase dimineața cu buzele învinețite ne rugam din două în două minute de Rondul de zi, Vinovino mai repede și abia pe la amiază a venit, când nu mai eram în picioare, ci ghemuite lângă zid, și nici măcar strânse una-ntr-alta, ci fiecare în alt colț, agonizând cu discreție. Apoi am plecat fiecare în câte-o altă parte, mai mult mânuindu-ne picioarele decât mergând, ca și când din șold ne-ar fi pornit proteze, învățând cum se fac pașii fără să îi și simți undeva în corp, oriunde.
Apoi la câțiva ani după noaptea comună, eu povesteam înflăcărată ceva, iar ea și Ade mă ascultau așezate cu mâinile la spate, și când am încheiat Lore a zis cuprinsă de un fel de milă – Și ea e ca noi, arătând spre mine. Eu nu știam cum sunt ele și nu mă recunoșteam în această propoziție vagă, dar Ade, văzându-mă puțin străină de context, mi-a tradus – Și tu vrei să ajuți, adică! Nu se voise un compliment și nici nu am luat-o ca atare, mai mult m-am speriat fără să înțeleg de ce, nici măcar ideea că nu e toată lumea ca ele nu mă îngrijora. Dar am înțeles mult mai târziu, prea târziu chiar, ce însemnase cu adevărat acea propoziție – Noi am scăpat, dar tu abia acum te avânți în nenorocire! Când am scăpat și eu, vorba vine, m-am gândit că n-ar mai trebui să ne salutăm cu Bună! Am face mai bine ca atunci când ne întâlnim să ne spunem una alteia – Săraca! și să ne răspundem una alteia cu – Săraca! apoi să ne vedem în continuare de drum păstrând cât mai mult reculegerea prilejuită de întâlnire.
Mai târziu, în curtea de la țară se înserase și priveam singură Vulturul care se învârtea tot foarte jos și tot la fel de împovărat de aripi disproporționate, doar că acum nu mai era singur, era înconjurat de încă zece Vulturi la fel ca el. El zbura împotriva acelor de ceasornic, iar ceilalți zburau în același ritm dar în sensul acelor de ceasornic, desenând un cerc mai mare în jurul cercului desenat de el. Și aerul se schimbase, mirosea a furtună, copacii foșneau. Plouă cu Vulturi, mă gândeam, întristându-mă. Inițial mi se părea că pot să mă bucur, iată cum îl înconjoară ca să îl apere, dar după mai mult privit mi-am zis Dar dacă nu e așa! Dacă în blochează acolo cu cercul lor! Sau dacă pur și simplu profită de curenții de aer pe care îi sapă el cu zborul lui. Sau dacă nici una, nici ailaltă, cele două cercuri având cu totul alt rost, de neînțeles pentru mine. Cert e că zburau serios, cât se poate de serios.

Două creaturi

Am fost puternic impresionată, de fiecare în alt fel și, în final, de apariția lor atât de conturată. Nu îmi mai amintesc de când nu am mai văzut astfel de personaje mesager. Eram în curtea de la țară, lângă găleata plină cu apă, lângă buturuga pe care se tocau urzicile, lângă tata, lângă un scaun foarte bătrân, lung, îngust și înalt, făcut dintr-o scândură fixată pe picioare lungi, atât de bătrân încât între fibrele lemnoase erau crăpături așa de multe și adânci că nu înțelegeai cum se leagă, sub cei doi gutui între care era pusă masa, tocam ceapă pentru salata de vinete în timp ce tata înnădea niște fire îmbrăcate în plastic roșu. Cred că repara un aparat stricat. Deodată am sărit în lateral – Vulturul! am strigat, și m-am tras de sub frunzișul flaușat al gutuilor, ca să văd mai bine pasărea care zbura deasupra noastră. Îi spuneam în continuare Vulturul și tata nu mă contrazicea, lăsase și el sârmele și se uita cu atenție, dar nu entuziasmat ca mine, se uita ca la o eclipsă sau la o cometă, să zicem, ca la ceva spectaculos și rar dar poate rău prevestitor, bucuros că există Vulturul dar trist și cuprins de milă. Pentru tata, Vulturul nu părea rău, însă zborul lui deasupra noastră era excepțional, ceva îl scosese pe Vulturul acesta din lumea lui și acum căuta ceva în a noastră. Eu eram mai degrabă invers decât tata, mă bucuram enorm să văd pasărea aceea căreia din prima secundă îi spusesem Vultur, mă bucuram de excepționalul ei, dar o găseam hidoasă ca înfățișare și dizgrațioasă în mișcări. Acest Vultur era o de fapt o pasăre foarte mare, după toate aparențele solitară. Mai mare ca orice fel de vultur. Să zicem că lungimea corpului ar fi fost de 2 metri, dar anvergura aripilor nu o pot estima. Erau mult prea mari, disproporționate, disfuncționale. Zbura, animalul, foarte jos, mai să atingă vârful nucului și al părului – aveam și nuc și păr – dar o făcea cu greutate, ridicând aripile acelea mari extrem de lent și anevoie, zborul în sine era o povară, o cruce, un sacrificiu. Era negru, cu câte-un rând de pene albe pe aripi, dar și penajul era aiurea, nepotrivit pentru un prădător, cu pene moi ca de struț, fluturând pe alocuri ca niște cozi de zmeu. Arăta săracul Vultur ca un bătrân din care curgeau zdrențele, târându-se cocoșat pe cer, căutând ceva, integrame, prostenal, margarină, pâine dietetică. Asta era clar, căuta ceva, dar nu scruta și el cinstit în jos, în cerc, cu ochii spre o pradă terestră, ci bâjbâia tot pe-acolo pe la nivelul lui. E un vultur arhaic, nu-i așa? l-am întrebat pe tata. Vulturul este, da, o pasăre arhaică, mi-a răspuns el, evitând să facă pe cunoscătorul. Aceasta a fost prima creatură iar apariția ei ciudată m-a bucurat, cu toate că avea greșeli. Nu simțeam deloc ca tata, de-acord, Vulturul își părăsise lumea lui, dar pentru noi era un privilegiu să îl vedem și-apoi poate, dacă urma să găsească ce căuta, de ce nu ne-am fi bucurat.

Dar apoi a venit a doua creatură. Nu chiar imediat, dar a venit în grabă aș spune. Și cu toate că avea un comportament prietenos și un aspect amuzant, m-a speriat, m-a enervat și m-a îngrijorat în doi timpi și trei mișcări. Plecasem cu tata de-acasă și ajunsesem într-o zonă rurală, chiar la margine de oraș. Căutam un pod, un canal, un șantier abandonat, o garnitură lipsită de valoare, dar care nu se mai fabrică și care ne trebuia tot la reparat un aparat. Mai pe scurt, căutam printr-un anume tip de gunoaie. Dintr-o dată apare o Capră. Care, evident, nu era capră. Avea cap de gazelă, corp de vacă și pete ca de girafă, iar ca dimensiuni era cât trei vaci una peste alta. Și Capra asta acționa ca un copil, țopăia și behăia prietenos și alerga spre noi cu mare poftă de joacă, atâta că dărâma garduri și copaci, spărgea borduri și lua în coarne tot felul de cabluri. Era în mod clar un animal sociabil dar estremamente de stupid și de periculos, la care nu mă puteam uita decât ascunsă pe după fusta tatii, ca să zic așa, gândindu-mă doar la cum îmi va trosni animala idioată și zglobie o copită-n cap și cum îmi va răsuna finalmente craniul. Am văzut-o zdrobind un om, în spatele căruia se aruncase cordial, savurând-și apoi isprava prin salturi de cangur și behăieli cristaline, apoi am urmărit-o cum suna la ușa unei case și cum se țigănea în fața amărâtei care avusese neinspirația să îi deschidă. Era o femeie tânără cu un bebeluș în brațe, care îi vorbea cu frumosul erbivorei, în timp ce asta se răsfăța, refuza să asculte, lovea cu copitele, cu capul, cu coarnele. Mă uitam înspăimântată, nu înțelegeam de ce nu intră femeia aia în casă, ce mai stă la perorații cu capra cretină. Îi spuneam lui tata – ar trebui să facem ceva, deși nu prea avem ce, dar capra aia o să omoare mama și copilul. Tata era și el cam încordat, nu părea să aibă vreo armă împotriva Caprei și teama lui era să nu cumva să ne repereze, că nu aveam nici unde să ne ascundem. N-avem ce să facem, mi-a spus, femeia se pricepe mai bine, să sperăm că va reuși. După câteva minute l-am simțit că se relaxează și l-am auzit râzând, nevenindu-i nici lui să creadă: uite bă băiete că a reușit femeia, n-am văzut în viața mea așa ceva. Nu voia să spună doar că i-a vorbit ca unui copil, voia să spună că i-a vorbit ca o mamă, ceea ce e cu totul altceva. Femeia cu bebelușul stăteau în continuare în prag, liniștiți, privind peisajul, iar Capra uriașă își vedea de treaba ei undeva, rumegând liniștită, matură și umpic înțeleaptă. Am plecat și noi spre casă, găsisem ce căutam, două bucăți de furtun roșu, cam de un metru fiecare. Tata era încântat de happy-endul la care asistase, eu nu eram încântată deloc, ci mai degrabă nervoasă. I-am și spus că dacă ar fi fost după mine, animalul ăla ar fi trebuit omorât pe loc. Dar tata, fericit și înduioșat, o ținea pe-a lui – termină cu prostiile, cum să omori animalul, ce vină are el, e și el un copil, ce știe el săracul.