A thousand pigeon flaps to you too!

Cei doi soți

În dimineața zilei de luni mă întrebam care din cei doi soți e mai stupid. Despre amândoi știam că sunt aroganți, fiecare în felul lui aparte, el lăudăros, ea inabordabilă, dar încă nu mă hotăram care este mai lucid și nici care-i mai toxic în lipsa lui de luciditate. Pe la ora 8 ea mă chemase să mă întrebe de când nu avem căldură și i-am zis: cam de pe când sunteți dumneavoastră aici. Și înainte a fost căldură? A fost! Chiar foarte multă, am zis. Și cam de câte ori avea lumea căldură aici? Păi cam de trei ori pe săptămână și niciodată mai puțin de o dată pe lună. După ce ați venit, n-am mai avut deloc. Părea foarte înduioșată că lumea suferă de frig și întreba de ce nu i s-a zis – ușa mea e mereu deschisă, spunea. Nu doar că ușa nu era mereu deschisă, dar chiar era mereu închisă, lucru pe care în multe rânduri l-am verificat. În timp ce vorbeam sala s-a umplut de chiriași nemulțumiți iar ea mi-a spus – vă rog să terminăm cu practica frigului, oamenii trebuie să se bucure de căldură, în secunda asta ieșiți afară! M-am reîntors în camera mea, dar după ce-au plecat chiriașii, soția m-a chemat din nou, asigurându-mă de aprecierea și prietenia ei. Scuză-mă că te-am dat afară, dar trebuia să scap cumva de ei, să nu creadă că nu îmi pasă de problemele lor. Altfel, ușa mea e mereu deschisă pentru tine, am toată încrederea în faptul că vei cumpăra lemne și le vei pune pe foc. Deși era foarte târziu, în loc să merg la mine în dormitor, am bătut la ușa soțului ei. Se băgase deja în pat, dar s-a sculat, mi-a deschis și m-a poftit înăuntru, întrebându-mă îngrijorat: ceva urgent? Da, am mințit. Era o oră prea târzie pentru a răspunde altcumva. Soțul s-a dezbrăcat de pijama, și-a pus o cămașă bleu și un costum bleumarin, pe deasupra a îmbrăcat un palton masiv, și-a pus o pălărie pe cap, apoi mi-a zis: vă ascult. N-a trebuit să mă asculte niciumpic și n-am mai fost nevoită să mint, pentru că trebuia să se laude cât mai mult și orice minut era de neprecupețit. Uitați-vă, a spus, deschizând un dulap și scoțând din el un teanc de hărți. Eu m-am ocupat de tot. Eu singur am făcut toate RLV-urile astea, au zis o sobă în fiecare colț, am calculat fiecare metru liniar, asta e muncă de 10 soți nu de unul singur. Mi-a zis să fac o casă cu ea, am făcut. Mi-a zis să torn gard, am turnat. Păi numai eu știu cum s-a răsturnat betoniera în șanț și cum m-a înjurat toată lumea că blocam drumul. Am făcut cușcă să stea câinele, am cumpărat umbră că nu era niciumpic de umbră, i-am ținut spatele când veneau din spate, iar acum mă aruncă ca pe-o măsea stricată. Laudele și tânguielile au durat mult, dar comparate cu ieșițiul afară! încă nu atârnau destul de greu, puteam să mai ascult și câteva ore, că balanța tot nu s-ar fi echilibrat. La un moment dat i-am mulțumit soțului pentru discurs și am plecat. Puteam să dorm liniștită. Mă bucuram că îl ajutasem să își facă puțină ordine în idei, avea să-i prindă bine. Marți dimineață era rândul meu să îi chem. I-am poftit în sala tronului și le-am explicat: va trebui să trageți de mine! Acuma mă cunoașteți, nu mai puteți pretexta că nu știți cine sunt, singurul lucru pe care trebuie să îl faceți este să trageți de o bucată din mine! Și mai exact, să nu trageți de altceva! Apoi am prins a mă învârti și în jurul meu s-a iscat un glob din lavete absorbante. Și eu mă roteam cu tot cu glob tot mai repede și mai repede, iar ei trebuiau să mă prindă pe mine de o margine. Și le-am zis – Trageți! Apoi am încetinit și eu și globul, și soțul n-avea în mână nimic, iar soția avea o lavetă, căci el se declara învins, iar ea nu, dar învinși erau amândoi. Vedeți? le-am zis. Atâta v-am cerut! Și ca să le consolidez învățătura, am încheiat: data viitoare să nu mai comentați că o persoană e așa ușor de distins de o altă persoană!

Caravelele

Se întorceau caravelele. Iar. Sau le întorceam eu. Mai exact se întorceau ele și apoi le mâncam eu. Și erau multe-multe-multe și se aliniau în port, la picioarele mele, așteptând ordinul sau coordonatele, atât de multe că păreau să împânzească un întreg ocean. Priveam totul printr-o sită de catarge. Și drept să spun mă bucuram & mă simțeam puternică, las’ că pun eu câinii pe el, mă gândeam, privindu-le cu (țărmurită, de-astă dată) dragoste. Și pe cine urma să le asmut? Pe Pablo Escobar eram eu hotărâtă. Eu care habar nu am cine este tipul, doar așa din câte-o aluzie literară peste care am trecut cu dezinteres, și care nici la Narcos nu m-am uitat, căci, în general, dacă scrie undeva cartel, zic pa, e de bărbați. Și care nici la Dana Budeanu nu mă uit, să aflu naibii că Pablo Escobar e ”cel mai adevărat”, să îmi conturez și eu un ideal masculin cum fac fetele cu stil și target. Deci, ce să vezi, eram contra curentului, porneam caravelele împotriva mitului. Ce era în schimb foarte drăguț, era că aveam nenumărate telecomenzi și foarte multe stații de emisie-recepție, prin care teleghidam caravelele. Și alergam întruna în lungul unui mal, și întruna butonam la telecomenzi, și din stații se auzeau întruna mesaje foarte scurte, repetitive, cu numere și coduri, și sunau așa plăcut, puternice, nazale și electronice, cu un ecou minuscul, dar mai ales terminate într-un fâșâit curmat abrupt, exact cum trebuie, sunet de-ăla bun, de radio și de receptor trântit, exact ca în taxiurile de-altă dată, când erai invadat de imperativele dispeceratului. Și într-un final caravelele mele l-au prins pe răufăcător iar eu am primit Cupa Caravelelor și am urcat singură pe un podium, de unde le-am făcut cu mâna iubitorilor de sport din toate zările.

Crăciun

Făceam duș într-o cameră de gazare. Știam ce urmează, dar pe moment curgea apă caldă. Curgea din tot tavanul, prin sprinklere de stins incendiul. Nu mă grăbeam să ies, eram bucuroasă, îmi spuneam oaa, toată apa asta caldă numai pentru mine! Apoi s-a întredeschis o ușă și prin ea s-a strecurat o mână, întinzându-mi un cadou împachetat în staniol albastru. Mi-am amintit că e Crăciunul. Am luat cadoul, amuzată de glumă. În scurt timp aveam să fim cu toții morți, dar cineva avea chef de glume și de sărbătorirea Crăciunului ca la carte. Apoi mâna mi-a mai întins un dar, învelit în staniol roșu. Apoi încă unul, în staniol mov. Și-apoi încă unul, în staniol verde. Le strângeam pe toate la piept sub apa care curgea fără oprire și mă bucuram. Trebuie să le desfac, să mă bucur de ele, dacă nu s-ar aștepta să le desfac pe loc, nu mi le-ar da acum, prin apa asta, mă gândeam. Probabil că se leagă. În primul pachet probabil e un săpun. În al doilea ar trebui să fie un șampon. În al treilea și în al patrulea nu mă hotărâm ce-ar putea fi, dar gluma mi se părea tot mai simpatică, cineva îmi întindea prin ușa întredeschisă ocazia de a muri în joacă, iar darurile acelea erau proptelele necesare. Pe când mă distram, spălându-mă extatic, ca în reclamele la răsfăț cu clăbuci, prin ușa întredeschisă s-a arătat și jumătate de chip de om, încântat că gluma fusese primită. I-am zâmbit și eu, tot primenindu-mă. Mai târziu mă strecuram printre gloanțe trase aiurea de nicăieri, chinuindu-mă să eliberez dintre niște rânduri de sârme și boscheți o făzăniță cu pui care nu reușea să ajungă la fazanul ei. Eram cuprinsă de o revoltă aproape logică: ok, înțeleg să omorâți oamenii, dar fazanii cu ce v-au greșit. 

Așa puteți!

Mă dusesem la oftalmolog, erau acolo trei specialiști în halate albe, vorbeau stând în picioare chiar în dreptul panoului cu litere mari sus și tot mai mici jos. Ia uitați-vă umpic la piciorul meu, le-am spus. Așa, de curiozitate! Stângul, dreptul, care vreți! Luați așa un picior și analizați-l umpic! Nu erau foarte interesați dar pentru că nu aveau clienți, n-au refuzat. Unul din ei mi-a făcut niște radiografii și niște RMN-uri, pe care le-a agățat apoi lângă panoul cu litere mici și mari. Cei doi specialiști rămași în stânga panoului cu litere au zis e cum ne așteptam, s-a produs ceva rău și nu mai poate fi oprit, bucurați-vă, dragă doamnă, de viață, cât mai puteți, e o minune fiecare zi în care mai sunteți vie. Specialistul care rămăsese în dreapta scanurilor pe care le și făcuse era de cu totul altă părere și încerca să le-o explice celor doi – e exact același principiu pe care e construit turnul din Pisa, doar că acela e un ansamblu static, iar acesta unul dinamic. Practic, fiecare os care o ia la fugă e compensat de o articulație care anchilozează. Se uita atent la scanuri și spunea – practic, aici se construiește în permanență o nouă civilizație. Mă uitam și eu cu interes și mi se părea că văd cetăți fortificate, muncitori pe schele, gospodari trebăluind prin ogrăzi. Specialistul nr. 3 le spunea în continuare celorlalți doi – practic e ceea ce caută dintotdeauna medicina – boala care alimentează viața. Apoi s-a întors spre mine, cât să nu pară că îmi neglijează cu obstinație persoana și mi-a zis – nu e un miracol! să nu vă gândiți că e un miracol! Apoi și-a continuat expunerea teoriilor științifice, oftând des și suflându-și în sus bretonul, avea un breton des și lung, venind de undeva din creștetul capului, un loc foarte îndepărtat pentru mine. Părea iritat de lipsa de curiozitate profesională a colegilor lui și lăsa să se înțeleagă că va urmări subiectul singur, în așa fel încât omenirea să se poată bucura la timp de cele mai importante descoperiri din domeniu. Obosisem, m-am așezat pe un scaun și am rămas așa, uitându-mă la cei trei de și mai jos, ca de la literele cele mai mici spre literele cele mai mari. Pentru că la un moment părea că încercau să ia o decizie și nu reușeau, le-am zis bine dispusă – poate n-ar strica să vă zic că n-am venit aici în calitate de pacient. Nu înțelegeau unde bat așa că le-am mai dat niște indicii: am observat că nu mă puteți privi în ochi și m-am gândit că pe bucăți e mai simplu, pe principiul că o radiografie face cât o mie de cuvinte. Eu am confirmarea la care speram, jumătate de oră v-ați uitat cu atenție la 0,3% din mine, am putea extinde radiografiile, falangă cu falangă, cartilaj cu cartilaj.

O cină romantică

Am întrebat dacă totul este trist și mi-au spus că da. Au zis – iată zăpada, iată cum se scufundă bradul în ea ca fitilul în ceară. În noaptea următoare, cele patru globuri au fost argintii. Apoi am zis să demonstrăm c-avem suflet și să chemăm și robotul la masă, că-n fond asta ne face oameni. Am strigat și a venit Președintele, era mic, să fi avut 5 ani, dar foarte dezvoltat fizic, nu și intelectual, iar Președintele s-a așezat la masa noastră destul de supărat, ca și când ar fi știut că e mașină și că în toate zilele l-am evitat, numai acum că era sărbătoare, am catadicsit. Și venise cu tractorașele lui și cu remorcile și și le-a pus pe masa noastră și a început să se joace cu ele printre farfurii, bîrîind și pârțâind din buze, fără să-și ridice mutra încruntată din jucării, dar noi am mâncat și l-am privit fără să-i facem nicio observație, simțindu-ne cu adevărat mai buni pe moment și mai norocoși în restul anului. Până când din bradul scufundat în zăpadă au început să se ridice niște bobițe sângerii. În timp ce robotul ara printre castroane făcând fronseuri în fața de masă, îmi ziceam – bine că suntem aici doi oameni care găsesc înțelegere unul la celălalt când nu găsesc la Președinte, bine că ne putem arunca unul altuia priviri îngrijorate. Și aruncând astfel de priviri spre om, am observat cum ducea el furculița la gură, mai mult ca pe o lingură, cu dinții în sus adică, purtând încărcătura pe latura concavă, motiv pentru care am tras cu coada ochiului la farfuria lui, să văd cu ce și-o umpluse, pentru că asta ar fi putut influența modul de folosire a furculiței, iar când n-am putut să mă uit, am tras cu urechea, încercând să țin minte cât mai multe zgomote, pentru ca ulterior să pot reconstitui, prin probe de tăiere și mestecare, firul alimentelor. Concluziile la care am ajuns au fost surprinzătoare și triste, așa cum ne spuseseră de la început – acesta era probabil omul pentru care se inventaseră mâncarea de pui cu gutui, orezul cu prune, varza caramelizată, rața cu dulceață de vișine, salata de mere cu brânză și crochetele de cașcaval  tăvălite-n zahăr.

Mbiinee atuunci

Stăteam din nou pe vine amândoi, în același loc din sufragerie. Un loc aiurea, în care de obicei se află un scăunel de-al lui Kitsune, pe care stă când are musafiri. Îmi întindea cu foarte multă grijă o cutie albă, iar eu o preluam cu foarte mare grijă, ca și când am fi încercat să nu activăm nu știu ce senzori. După ce o preluam, o așezam înceeet-înceeet pe jos. Făcea ochii mari, așteptând să-i dau un semnal din priviri, apoi cu maximă grijă ridicam amândoi capacul cutiei. Personal, mă așteptam ca înăuntru să nu fie nici antrax, nici naniți, nici mercur, nici gândaci de bucătărie. Mă așteptam să fie niște fișicuri de dinamită, legate-ntre ele cu sârme colorate. Și el trata cutia ca pe un colet suspect, amplasat în mâinile lui de cineva. Dar sub capac, în cofraje de plastic subțire, sub o hârtie foșnitoare, erau patru globuri de aur. Uau! Nu mă omoram, aș fi preferat patru globuri de sticlă, aș fi preferat să aibă culori diferite, ba mă întrista chiar foarte tare, erau chinuitor de neutre. Uau! am zis, patru ouă de dragon! El nu zicea nimic, dar în loc să celebreze reușita dezamorsare, părea mai degrabă încurcat de relaxarea mea decepționată. Am repetat, molfăind a pagubă: mnaa, paantru glonburi de aur, niciun glonb spart, o dezanmorsare reușitănh, cemmnmai vrei? El mă privea în ochi tot mai îngrijorat, așteptând să îi ghicesc gândurile, și pentru că tot nu i le ghiceam, până la urmă s-a explicat: păi nu cred că trebuia dezamorsată, cred că e doar un kit de instalare. Adică trebuie să le punem în brad.

Și ziua de mâine

Dar unele nopți abundă în informații penibile și chiar dacă afli tot felul de lucruri noi, n-ai niciun chef să le comentezi, comentatul lor ar fi ca o bârfă plicticoasă, iar amintitul lor ar fi un fel de folosire de date cu caracter personal. Cum ar fi noaptea când am împachetat tot felul de cadouri și mă întrebau pentru cine și eu spuneam că pentru bolnavii de cancer, subliniind că e timpul să facem lucruri bune și arătând spre gunoaiele pe care le împachetam, pentru că astea erau cadourile, haine murdare și rupte, resturi de fructe și de legume, cutii de conserve cu resturi de mâncare uscată sau mucegăită. Le împachetam în hârtie colorată, le puneam fundă și mă uitam la ei ca omul generos la semenii săi nepăsători, spunându-le: sunt prea bolnavi ca să le dăm lucruri noi. Sau ca noaptea în care am primit mesaj de la Enel că am de plătit 14 milioane și am zis ok, îmi permit, e cam mult dar pot să fac chestia asta. Și le spuneam colegelor că nu mai știu dacă-i adevărat sau doar am visat și ele ziceau ei, sigur ai visat, apoi verificam mailurile și se dovedea că aveau dreptate, dar rămâneam cu un regret, că le-am verificat, dar nu și în realitate și că, ehei, până nu mă trezesc din somn, tot n-o să pot sta liniștită. Sau ca în noaptea cu covorașul de baie din plastic, din bucăți îmbinate, ca un lego, roșu, galben și albastru, la care îmbinam și îmbinam stând ghemuită pe gresie la infinit, până când mi-am dat seama că n-are nicio utilitate, că la mine nu e niciodată lăcăraie, dar oare unde e lăcăraia care să aibă nevoie de așa ceva. Sau ca în noaptea în care Deadpool mă întreba dacă mi se pare că e prea roșu la față iar eu îi spuneam că e de-a dreptul opărit și el se îngrijora foarte tare, de parcă tocmai ar fi aflat că simptomele nu știu cărui virus sunt vizibile, și începea să deschidă la repezeală uși de dulapuri, strigând: trebuie să mă ascund, trebuie neapărat să mă ascund! În unele nopți mă enervează atât de tare câte cineva încât îmi vine să-i zic, uite ce e, știu ce-ai pățit! Când mă trezesc zic ah, ce bine că e dimineață și că trebuie să mă duc la serviciu și că apoi o să fie seară și o să trebuiască să mă întorc de la serviciu!

Era egal cu zero

Derula, săracul, feeduri după feeduri, poze, filme, tiktokuri, snapchaturi, agende, profiluri, ținea telefonul în palmă și cu degetul mare derula în neștire, câteva secunde dintr-un clip, alte câteva secunde din alt clip, parcă ar fi încercat să ajungă la fundul sacului, la capătul benzii, la sfârșitul tuturor oportunităților. În timpul ăsta se uita cu interes pe geam. La parc, la magazine, la panouri, la stâlpi, la mașini, la lac, la pod. Mă gândeam că poate s-a inventat telefonul cu mecanism automatic, un telefon pe care cu cât îl butonezi mai mult, cu atât îl încarci. Plecase mai devreme decât și-ar fi dorit și tot era prea târziu. Fusese tolerat cu ospitalitate, dar lui tot nu îi plăcuse compania. Îi arătaseră, bineînțeles, unde e baia, dar nu îi observaseră mâinile. Nici măcar nu îi spuseseră – în realitate ești mai alb. Preferaseră să își adjudece acest bonus. Ca și când observarea realității i-ar fi obligat să dea mai mult. Ia te uită! Are parchet și balcon! Îl întrebaseră dacă mănâncă, dar numai când li se făcuse lor foame. Și acum, vă lăsăm să vă uitați la desene animate. Hai să-i lăsăm să se uite la desene animate. Știm noi, dacă le pui în față desene animate, nu mai ai grija lor. Am fost și noi tineri și știm cum e cu desenele animate. Nu ținuse să îi contrazică. În călătoria asta plecase fără așteptări, ba chiar și fără personalitate. Trebuia umplut un gol. Iar ei i-au ignorat politețea excesivă, ei nu s-au îngrijorat dintr-atât, au preferat să se mintă. Să lăsăm lucrurile să meargă în direcția dorită de noi, și-au spus. Numai că lucrurile nu mergeau în direcția aceea. Degeaba calculaseră că fiecare zi în plus contează și că toate zilele se adună undeva ca o avere. Pentru el timpul nu era prețios. 

Blocul Rotring

Testăm strada. Asta facem. Vrem să vedem dacă rezistă la mersul nostru apăsat. Nu vrem să mergem mult mai departe pe această arteră. Vrem să vedem dacă noul cuptor coace egal. Scoatem tava și împungem plăcinta cu scobitoarea din loc în loc. În mijloc poate e mai crudă, în spate poate deja s-a ars. Trebuie să știm spre care parte a tăvii se grăbesc flăcările și spre care nu. O grabă mică e ceva normal. Cotoarele vor fi tot timpul mai rumene. Despre unii oameni știm că sunt singuri. Despre alții doar ni s-a promis că vor fi singuri. Acesta e un alt lucru care trebuie verificat. Ne dorim să vedem promisiuni respectate, să știm că putem avea încredere. Vom acorda și noi încrederea noastră în curând. Nu e niciun secret. E doar un inside joke. La gluma noastră s-a râs de curtoazie. Sunt oameni care trebuie să fie văzuți râzând. Îi preocupă mult imaginea. Unii își ascund suferința sub zâmbet. Alții și-o ascund sub o altă suferință. Unii fac așa [((()))], alții fac așa (((()))). Noi facem invers – ([]). Alții se duc în acolade și mai știu eu câte semne luate câte câte. Îi spunem Blocul Rotring pentru că (văzut din spate) este cilindric, înalt, negru cu o banderolă roșie și cu mină în vârf. E o clădire frumoasă dar are ceva înspăimântător. Văzută din față e semicilindrică. E un bloc secționat longitudinal. În față este deschis cu totul. Nu are ziduri, nu are tâmplărie, nu are ferestre. Dacă te uiți atent, și birourile aflate înspre margine sunt tăiate pe din două, și sălile de conferință se termină în jumătăți de scaune și mese. Pare că pe vremuri fusese un bloc normal și că la un moment dat din cer a căzut lama unei ghilotine uriașe. Mereu mă întreb cum de nu se tem acei oameni. Sunt acolo femei în ținute office, în fuste conice și pantofi cu toc, împart hârtii în tăvițe, merg alert, ca și când nu ar exista nicio primejdie, nu le e frig, nu e prea vânt, n-are nimeni rău de înălțime. Nu îmi place această clădire. Se pare că e o onoare să lucrezi aici. Mă îndrept spre ea cu nu știu ce misiune, e o sarcină care ar trebui să mă bucure, dar pe măsură ce mă apropii, simt repulsie și neliniște. Îmi dau seama că în jurul Blocului Rotring sunt numai blocuri vechi și părăginite, fără termopane chiar, cu armătura la vedere pe alocuri, cu etaje înclinate nefiresc, de parcă ar sta să cadă. Îmi dau seama că pe vremuri asta era zona numită “la blocurile noi”. Îmi dau seama că Blocul Rotring e construit pe locul unui alt bloc, la a cărui construcție asistasem cu tristețe. Pe locul primului bloc fusese zona numită “la câini”. Și nici măcar nu erau niște câini prietenoși și pașnici. Erau sălbatici, turbați, lătrători. Erau vărsați acolo între garduri și noaptea în tot cartierul răsunau mârâielile și urletele lor deloc melancolice. Nu îmi făcea plăcere să trec pe lângă ei și chiar dacă păstram o distanță considerabilă, umblam cu spaima că la un moment dat vor reuși să sară gardul și să se năpustească peste trecători. Totuși când s-a construit primul bloc mi-a părut rău. Îl vopsiseră în verde, ar fi trebuit să mi se pară frumos, dar avea un aer nefast. În plus, probabil mânca din trotuar sau spațiul verde din jurul lui era insuficient, că arăta ca un bloc care se îndreaptă în fugă spre carosabil, hotărât să-și pună capăt zilelor. Acum pe locul blocului “nou”, tronează Rotringul acesta modern tăiat, cu oameni la vedere, cu vedere la primejdie, înconjurat de sărăcie și mizerie. Nu vreau să îmi cadă blocul ăsta în cap, prefer oricare altul. Aș prefera să fie unul vechi măcar, reconstrucția ar avea mai mult sens. Când cade un bloc nou e cam ciudat să construiești pe locul lui unul la fel, chiar dacă nu viciile de construcție sunt cele care i-au pecetluit soarta.