Bon travail!

Și când îi spuneam Jump! nu întreba How high? Sărea fără să mai pună întrebări inutile. Și când îi spuneam Duck! nu întreba How low? Și când îi spuneam Left sau Right, nu întreba How far left/right. Era o plăcere. Se executa atât de repede încât nu pridideam cu comenzile, cuvintele se dovedeau prea lungi, încercam să le reduc, le reduceam la vocale, le reduceam și mai mult, le reduceam mult de tot, până-n pânzele albe. Eram foarte animată. Nu voiam să se strice ritmul din cauza mea și ar fi fost păcat ca cel care dădea comenzile să rămână în urma celui care le executa, deși lucrurile astea se întâmplă în jurul nostru mai des decât ne place să credem. Stătea pe scaun în fața ecranului iar eu stăteam în picioare în spatele lui și ne jucam un joc în care el apăsa pe săgeți după cum dictam. Nu e chiar atât de simplu să-ți folosești vocea pe post de mână și nici urechea pe post de ochi. Se înțelege că alesesem să ne complicăm și că timpul se-mpărțea la doi, dar am dus cursa până la capăt iar la sfârșit am murit de râs, urlam de bucurie, ne felicitam și ne aplaudam unul pe altul.

🙏🏽

Un moment de reculegere pentru absurzii noștri din Dispersie

Era o pușcă de vânătoare

N-aveam niciun chef, nimeni n-avea. Era ca atunci când intră cineva în birou și te întreabă – vrei să lucrezi de Crăciun? Da’ de ce nu vrei, că ți se dă o zi liberă după! Doar că tu știi că n-ai avut chef nici anul trecut, nici acum doi ani, nici de Paști, nici de Rusalii și ți-e rușine de ceilalți, pe care poate i-a aranjat o altă zi liberă decât aia de Crăciun, și zici, bine, mai plimbă lista și prin celelalte birouri și dacă nu se găsește chiar nimeni, pune-mă pe mine. Singura diferență era că acum ne venise rândul să fim prim ministru. Ne treziseră din somn pentru chestia asta, un oarecare prim ministru stătuse treaz până atunci, dar acum venise rândul lui să se culce. Ne-am îmbrăcat repede în niște straie bizare, cu fuste ample, țepene și brodate, din fetru, cred, și cu flori din fire groase, de lână colorată, și am început să săpăm gropile. Fiecare își săpa chiar lângă pat propria groapă, altă tâmpenie, ca atunci când îți dai demisia furtunos, trântești zece uși, pregătit să lași totul în urmă, ca apoi să afli că lichidarea durează zile sau săptămâni. Dădeam la lopată și măsuram din zece în zece minute adâncimea cu o ruletă, nu cumva să depășim cu vreun milimetru ăia doi metri de muncă în zadar. S-a deschis o ușă și cineva mi-a strigat numele ca la cabinetul medical, îmi venise rândul să fiu prim ministru așadar. Am scos un oftat din străfundurile silei și oboselii și m-am uitat cu jale în urmă la cei care scăpaseră – dacă nu ne mai vedem, mă bucur că v-am cunoscut, etc. Apoi de undeva de sub pat am scos o pușcă, mi-am pus-o pe umăr și am plecat. 

The Holy Breath

Măcar gustă

Praful pe care îl pui în cafeaua obișnuită pentru a o face neobișnuită, pentru ca după ce bei cafeaua neobișnuită să-ți amintești că nu degeaba obișnuiești să bei cafea chioară. Mergem la cofetărie și A. zice să le încercăm pe toate, că de-aia am venit, cu piersici, cu mango, cu bezea, cu nucă și caramel crocant. Eu nu mă bucur, dacă nu e ciocolată nu mă interesează și toată lumea sare: sunt foarte bune, măcar gustă, măcar gustă să vezi cum sunt și dacă gust nu mă simt mai bogată, nu mă simt mai deșteaptă, nu simt că am dobândit niște simțuri în plus, spun “da dar” și mi se pare că am făcut o greșeală, A. spune – ai putea să scrii și tu despre veveriță, iar mie mi se pare că aș putea să scriu despre orice și că scriind despre veveriță aș scăpa de mine însămi, aș semna un pact cu veverița, aș intra în rândul lumii. Îmi aleg un capăt de bancă ca să nu dau tot fumul spre ceilalți, spun niște cuvinte și observ că ceilalți râd cu prea multă poftă, îmi dau seama că am făcut niște glume iar lucrul ăsta îmi dă încredere, dar și ei râd parcă prea veseli, ca să mă asigure, să-ndepărteze orice dubiu, îi trag un șut pe sub masă când începe să vorbească de valurile de sinucideri, asta ne mai trebuie, valul unu o persoană, valul doi altă persoană, și astea bănuite de lipsă de intenție, stai, măă, că s-au dezechilibrat, nu voiau decât să vadă mai bine până jos, în timp ce veverița se ia la întrecere cu tine. S-a hotărât să-ți arate că termină coceanul, înainte să i-l smulgi tu din lăbuțe. Și reușește, te învinge, tu nu voiai să i-l iei, dar ea oricum ți-a arătat că e cum vrea ea, totul. Se ridică și înainte să plece ridică umerii, îndreaptă spatele și-și trage scurt de marginile sacoului, iar gestul ăsta mă enervează rău, e felul ei de a se înarma cu o postură, îmi vine să mă tolănesc ca să echilibrez balanța. Ne oferă un eveniment, două, trei, cine nu vrea umpic de eveniment în viața lui, cine nu vrea umpic de praf în cafea, ne vine greu și să decidem cu ce să începem, A. e bucuroasă, cu oricare, toate sunt evenimente, asta e important, ar fi frumos cât mai multe. Îmi trece urechea, m-apucă măseaua, îmi trece măseaua, m-apucă ochii, orice tânguiere atrage după sine un sfat. În colț s-a adunat un maldăr de sfaturi, ochii îmi fug spre ele din când în când, iată și toate cauzele din care voi muri, iată-mă și pe mine în chip de veveriță. Din când în când bag mâna în maldăr până la cot și scot ce se nimerește, să vedem, zic bucuroasă de maldărul de cadouri frumos împachetate aranjate sub brad, să vedem surpriza, și desfac nerăbdătoare sticluța de Vibrocil. 

Veșnic confundabilul Kitsune

Acesta e programul lui Kitsune, m-am lămurit: să fie confundat. E a nu știu câta oară când mă lupt să îl disting. Era noapte, stăteam în mijlocul unui râu nesfârșit, pe o plută cu trei pereți improvizați din bețe între care legasem niște pânze zdrențuite. Îl căutam pe Kitsune. În camera plutitoare erau nenumărați pisici albi, mai mici, mai mari, mai grași, mai slabi, și în fiecare dintre ei mi se părea că îl regăsesc pe Kitsune, și de fiecare dată mă înșelam. Luam câte un motan în brațe, mi se părea că îi recunosc moliciunea și lungimea blănii, căldura burticii, umezeala nasului, ascuțimea coatelor, ceafa, urechile, șoldurile, torsul, apoi motanul întorcea spre mine o față necunoscută, cu ochii de aceeași culoare, cu botul turtit sau rotund, priviri cu altfel de sperietură în ele, apropieri cu altfel de sfială, mișcări străine, prea încrezătoare sau prea elegante, dar nu kitsunești. Mă bucuram câteva zeci de secunde în timp ce mângâiam un motan, se bucura și el, apoi îl lăsam jos, cu inima strânsă. Mi-era rușine că îi lăsam și toți motanii priveau cumva sfâșiați, de parcă și ei speraseră câteva secunde. Mă simțeam vinovată și față de ei, mă simțeam vinovată și față de Kitsune, că am putut să îl confund, fie și pentru câteva clipe, cu un pisic necunoscut. Mă bucuram câteva secunde de căldura și torsul unui animal, apoi mă scufundam în vinovăție și rușine. Și iar și iar și iar. Și în interiorul camerei plutitoare se adunau tot mai mulți motani care nu erau Kitsune. Apoi, poate se terminaseră motanii albi, sau poate deveneam eu tot mai incapabilă să discern, după ce mângâiam și strângeam la piept câte-un animal, îmi dădeam seama că de fapt e iepure sau șobolan. La un moment dat, la o margine, a apărut o panteră-urs. O patrupedă anapoda, și felină și greoaie, cu un mers și ondulat și deșelat, cu blană grena. Animala ridica și ea câte un pisic, îl lua în dinți, nu știu ce intenții avea, dacă să îi mănânce sau doar să îi transporte, dar mi-era teamă că o să-l înșface și pe Kitsune, așa că îi scoteam cu forța motanii din colți. Scoteam unul, ea apuca altul, iar îi descleștam fălcile, iar apuca un motan, și tot așa. Aproape că verificăm animalele împreună, eu tot căutându-mi pisicul printre cei pe care-i eliberam din botul creaturii. Între timp pluta dădea semne că se scufundă, erau tot mai multe albituri blănoase, așa că după vinovățiile deja amintite, m-am mai pricopsit cu una, care să le pună capac. Am tras aer în piept și am hotărât: dacă nu scap de balast, ne ducem toți la fund. Și pe măsură ce îl căutam pe Kitsune, îi aruncam pe ceilalți în râu. Până la urmă l-am găsit și am rămas așa cu el în poală, așezată turcește în mijlocul plutei, petrecând așa toată noaptea, în legănatul râului. În jurul nostru mai rămăseseră o mulțime de pisici, plus pantera-urs, de parcă odată cu găsirea lui Kitsune multiplicarea animalelor s-ar fi oprit. De reușit, reușisem, dar pluteam amărâți cu toții, înveliți în groază și regrete.

Duna lebedelor

Așa, și ce m-a enervat Dune-ul ăsta nou, că ăla vechi oricum e Vrăjitorul din Oz pe trist. Bine naibii că am apucat să citesc cartea tradusă în română, cu cristai pentru crysknife și cu Glas în loc de Voce, care voce, în filmul ăsta nou este complet ridicolă, fix râcâiala aia de Gollum axat pe precious, nimic transcendental, ori măcar magistral, nimic care să sugereze o instanță superioară sau o frecvență înrobitoare, numai răsteli traheostomice și scuipături de pisică. Chalamet e un lucru bun, cu aerul lui veșnic & prematur pătruns, dar Momoa nu, Momoa e Tarzan oriunde s-ar afla. Mentații sunt mai ușor de găsit în Matrix decât în Dune 21 și mirodenia e (cu tot cu vierme) concentrată perfect în parfumul acela de la Dior, pe care-l purtau colegele mele de liceu alea mustăcioase, că alea nemustăcioase abia ajunseseră la Chanson d’Eau. Iar muzica, simplu, e proastă! Nepotrivită, necuplată, nu face corp comun, evoluează pe lângă, divaghează. Am avut aceeași frustrare ca la probele de patinaj artistic, unde întâlnești câteodată așa niște bucăți inexpresive, care îți bagă ritm alert fix când glisează oamenii mai alene și apoi îți trântesc o largă respirație, exact când o iau la trap intercalat. O altă scenă fadă, cutia milei. Obiectul ok, puțin furat din Harry Potter iar durerea nicăieri. Bine, s-a strâmbat amărâtul de câteva ori. Țiuieli înnebunitoare nu, niște viață în cutia aia nu, să vezi cum se răspândește chinul și nefericirea prin oase nu, hai nimic, vizită ghidată la Bocca della Verità. Elev cu palmă și riglă. Bene Gesseritele, și ele, buget de austeritate, tocmite cu ziua și răsfirate. Era loc de o întreagă coregrafie acolo, le împrumutau ca și pe mentați din alte filme, le luau en gros din The Handmaid’s Tale. Ce mă deranjează însă cel mai tare, e că filmul nu știe cum și ce să aleagă mai repede din carte și ca atare derulează întâmplările ca pe banda de la supermarket, ne grăbim, că e coadă, fără să redea tensiunile dintre ele. Și pentru că nu le redă, pune o înregistrare de-aia cu ofertele zilei și păstrați distanță socială. Păi Johnny Mnemonic făcea treabă cât zece maici superioare. Treaba cu transferul de memorie apare și ea undeva mică-mică, în Terms and Conditions, parcă le-a fost rușine să insiste pe ea, suntem în 2021, ne facem de râs. Până și deșertul trebuie explicat prin dialog, că altfel nu știi despre ce e filmul: nu vă zbateți prea mult că vă dezhidratați și apa-i scumpă. Și-uite-așa, între două zboruri, mai o filosofie politică, mai o destabilizare de fundament religios. În carte diferențele de culturi se coagulează treptat, fiecare are coerența ei internă, unele sunt în conflict deschis,  altele negociază, pe când în film ți le prezintă SPP-istul în timp ce te conduce spre topterul prezidențial, iar tu, tânăr talent, bagi la cap și reduci sădirea de credințe la trei-manevre-de-trei-femei, că avem treabă cu viermele-ăla cu față de cooler. Și eu chiar voiam o ilustrare a autocontrolului ăluia în care gândul pornește pe urma moleculei de otravă și aleargă după ea prin tot corpul până o deconceptualizează, până o convertește în omega-3, până o împinge înapoi de unde a venit, celulă cu celulă. Ce să vezi, praf în ochi. În concluzie, tot Kollektivet e mai mișto, degeaba zice lumea că nu e.

Ce e pe jos

Era o dimineață senină și rece, ieșeam pe balconul hotelului Panoramic/Amfiteatru/Belvedere, unul din ele, habar n-am care, niciodată n-am făcut diferența. Îmi sprijineam palmele de balustradă, inspiram adânc, priveam marea, limpede, de un albastru palid-liliachiu. Priveam cu încântare nisipul și îmi spuneam – nu contează că e artificial când e așa de vesel. Era o întindere de granule roz, turcoaz și galben, care se mișcau, întinzându-se și restrângându-se, fără să se amestece, păstrând mereu alternanța cromatică. Apoi îmi retrăgeam palmele de pe balustradă ca arsă și-mi spuneam edificată – nu-i normal, ăsta e nisip de litieră. De-ăla cu miros de lămâie sau de lavandă, să stingă rahatul de pisică. Mă supăram, îmi alesesem o destinație exotică, crezând că asta-nseamnă cu totul altceva.

Era noapte, stăteam în vârf de turn, auzeam valuri izbindu-se de stânci, atmosfera era sinistră, eram condamnată, nu puteam să fug, o veșnicie de întuneric, frig și zgomot de valuri. Încercând să nu dramatizez, mă scărpinam în cap și îmi sugeam câte-o măsea. Tre să-mi găsesc eu ceva de făcut, îmi spuneam, nu se poate să nu existe chiar și aici ceva! Și m-am apropiat de marginea platformei. Un covor stătea făcut sul și în sul era strâns un cadavru. Sau un viitor cadavru, nu conta prea mult. Pe dosul covorului era scris cu vopsea roșie 80-85. Asta o fi lățimea, mă gândeam. Și cu vârful pantofului împingeam covorul tot mai spre margine, până se rostogolea în gol. Uite, na! mă bucuram. Vezi că se găsește și aici ceva de făcut! Părea că îmi înțeleg menirea. Decât să-mpingi un bolovan la deal, mai bine să-mpingi un covor în gol.