Orori

Ce bine-mi pare că nu te mai duci – îmi spune – pentru că eu oricum eram sigur că nu te-ai fi simțit bine. Dar ceilalți se mai duc? Îi spun că nu știu. Dar covoarele au contat cel mai mult când am luat acea decizie. Eu în covoare înnebunesc. Aș fi ajuns, m-ar fi întâmpinat niște voci crăcănate, m-ar fi pupat pe gură, mi-ar fi spus o poezie, mi-ar fi întins o bucată de pâine cleioasă, o ceapă mov, m-ar fi ciupit de obraji, mi-ar fi pus nume, m-ar fi obligat să fiu și eu ca George, m-ar fi stropit, mi-ar fi cerut CNP-ul, m-ar fi obligat să uit tot ce bănuiam, mi-ar fi numărat țigările, mi-ar fi pus în brațe o pernă, m-ar fi împins la vale, mi-ar fi pus mușcate-n păr, mi-ar fi ascuns internetul, și astea sunt doar lucrurile pe care mi le-ar fi făcut mie, dar mai sunt și lucrurile pe care și le-ar fi făcut între ei, s-ar fi adorat unii pe alții, s-ar fi ironizat, s-ar fi localizat prin GPS, și-ar fi cedat trecerea, și-ar fi prezentat rănile în .ppt, și-ar fi donat rinichi, ficați, celule vii și moarte, inteligență. Dar partea cea mai rea ar fi rămas tot covoarele, care și-n clipa în care vorbim continuă să ateste carnagiul, masacrul, urgia ce-ar fi fost. Ca artificiile, da’ cu sânge. Și-n plus, tu ai fi putrezit de singurătate, ai fi ajuns un vreasc în pânze de păianjeni, un hoit scârbos pe un prundiș zvârlit. S-ar fi stins toate luminile, ar fi ruginit tot fierul, ar fi secat toată apa și care n-ar fi murit încă, ar fi stat în dreptul unui ecran cu purici, sincronizându-și amorțeala cu ei.

Coboram toate treptele dar scara se termina departe de pământ. Nu vedeam nimic de nori, strigam dar nu-mi dădeam seama dacă mă aflu deasupra unei zone locuite. Am stat așa câteva ore, strigând din când în când, ca atunci când mă blocasem între ușile magazinului. Nu trecea nicio pasăre, nu adia niciun vânt, nu vedeam cât e ceasul.