Un lac maro

Făceam o investigație, bătea vântul, era înnorat. Cunoșteam acea fâșie de oraș care acum e mai degrabă centru, dar pe vremuri era chiar una din margini. Acum însă era și un lac acolo, iar lacul părea mai vechi și decât marginea, era un lac pe care nu îl apucasem. Mă plimbam printre motostivuitoare, camioane și platforme. Săream din rampă în rampă, trăgeam de imensele uși glisante din metal ruginit, intram în câte-o hală, recunoșteam saci și cutii, depozitul de încălțăminte, depozitul de jucării, depozitul de haine, depozitul de citrice, toate importurile se opreau pe vremuri undeva, iar eu știam unde, dar acum căutam altceva. Am tras de ușile grele până am găsit. Pe o platformă care semăna a vagon de marfă, am găsit-o în sfârșit pe Președinta Bătrânilor. Și nu sunteți tocmai bătrână, am zis mirată. Femeia stătea la masă și cosea pe un mic manechin, o rochie de păpuși sau poate de copil. Dar rochia nu avea nimic copilăros, era neagră, cu catifea, cu voaluri, cu pene și cu solzi. Modelul părea ales pentru o vampă, pentru Cruella, pentru Regina cea rea. Îi puneam Președintei tot felul de întrebări despre ce face acolo și ea îmi răspundea dar o auzeam extrem de slab, ca și când mi-ar fi vorbit de undeva de departe. Mi-era și rușine că o puneam să repete și că nici după ce repeta nu eram sigură că am auzit corect. În mare parte îmi explica de ce e bine să porți o astfel de rochie. Punea palma pe câte-o parte a rochiei și spunea: partea asta este întărită cu postav, tivul ăsta este cusut ascuns, voalul ăsta are douăsprezece pense, pliurile astea sunt făcute la presă, penele astea sunt pene de ciori, solzii ăștia sunt solzi de crap. Adică toate detaliile acelea aveau niște virtuți, nu era o simplă împopoțonare. Ascultând-o, trăgeam cu glas tare concluzia că daa, în cazul ăsta chiar și eu aș purta așa ceva, așa da, înțeleg rostul, să îmi facă și mie o rochie din asta. M-a privit tăios și mi-a zis disprețuitor să-mi iau gândul. Am eu clientele mele, a zis, ca și când ar fi vorbit de un cerc de nepătruns. N-am suferit, i-am zis ok, acuma că știu, pot să-mi fac și singură. Chiar mă gândeam că obținusem ce era mai important. Nu vă e totuși frică să rămâneți aici? am întrebat, lumea deja a plecat iar apa se tot ridică. M-a lăsat să înțeleg că nu, ea nu e ca restul lumii, în caz că nu observasem deja. Dar apa se tot ridica. Lacul arăta tot mai mult ca un golf zbuciumat și valurile ajungeau tot mai aproape de platforme. Am plecat de lângă depozite și am rămas undeva între mal și drumul care urca spre oraș. Priveam lacul maro și înspumat și din când în când făceam poze. Valurile aduseseră câteva bănci și scaune stradale de undeva și acestea zvâcneau cu fața spre mine, ca și când ar fi încercat să ajungă pe uscat. Se aplecau în față tot mai aproape de picioarele mele, apoi valul iar le smucea înapoi, iar se năpusteau spre mine, iar erau trase spre larg. Îmi venea să le întind o mână. În spatele meu a apărut un individ, a studiat o vreme fenomenul, apoi mi-a zis: bravo, o să vă iasă niște poze foarte mișto! Mi-am dat seama că era sincer dar nu reușeam să mă bucur, ceva parcă tot lipsea. Pozele da, poate, dar nu știu dacă n-ar fi fost mai bine să fac filme. Poate că doar dacă aș face filme, s-ar vedea.

Ușor cu pleonasmul pe scări!

Avionul albastru

Încercam să dorm pe o bancă îngustă din apropierea intersecției. Mă foiam de pe o parte pe alta, mutând durerea de pe un umăr pe altul, de pe un șold pe altul, de pe un rând de coaste pe alt rând de coaste. Din când în când deschideam ochii să văd dacă s-a întunecat. Vedeam mereu același fotoliu imens, pe care nu stătea nimeni. Pe aceeași parte a bulevardului, dincolo de strada care tăia bulevardul, era un fotoliu roșu, mare cât un bloc de două etaje, orientat cu spatele la bulevard. Îmi venea să plâng de ciudă că e acolo iar eu îmi rup oasele pe scândura de lemn, deși nu mă împiedica nimeni să îl ocup. Părea să fi fost folosit, era destul de uzat, dar spațios și moale și cald. Într-adevăr, n-avea scări, trebuia să urci gherăind tapițeria, sau poate să ajungi în el sărind de undeva de mai sus. Dar nu asta mă împiedica, ci pur și simplu epuizarea din cauza căreia n-aș fi reușit să fac niciun pas. În adâncul sufletului, speram să fiu luată de-acolo, să vină mama cu o camionetă, să mă ridice o macara și să mă depună apoi într-un loc mai sigur, să explodeze lângă mine ceva ca să fiu propulsată mai aproape de patul meu. La un moment dat banca pe care stăteam s-a dublat și s-a împărțit în două, astfel că mi-am dat seama că dorm spate în spate cu un homeless beat și împuțit, care se foia înjurând și amenințând: îți sparg capul, îți rup picioarele, te tai, te strâng se gât. Mă îngrozea, era un individ foarte periculos și trebuia să dorm lângă el. Tot nu puteam să mă mișc și tot îmi venea să urlu de oboseală. Apoi stând cu fața la bulevard am deschis iar ochii și orașul era schimbat, oameni în pantaloni scurți și rochii de plajă se întorceau bronzați dinspre Emag, împodobiți cu colace gonflabile, cu traiste de rafie și cu jucării multicolore. Păreau bogați și lipsiți de griji, etalându-și de fapt în mod exagerat lipsa de griji și puterea de cumpărare. Încercam să-mi dau seama unde dracu mă aflu, San Tropez, Cannes, Amalfi? Ultima părea să fie, dar pentru că aveam dubii, l-am întrebat pe individul periculos din spatele meu: unde Paștele mă-sii suntem? iar el mi-a răspuns imediat, silabisind academic: pe Insula Bamberg. Era prima dată când auzeam de așa ceva și aș fi putut paria pe Amalfi, dar mizerabilul părea să știe mai bine. Intersecția se transformase deja într-un lac artificial, atât de artificial încât avea albie din email alb, și totuși nu era piscină și în el se înota, și din el creșteau lotuși roz, papură și trestie, și pe el treceau bărci și rațe și lebede. M-am rostogolit în el și am simțit apa înviorându-mă, îmi făceau bine chirăielile de copii care se stropeau în jurul meu, apoi plutind liniștită cu fața la cer, plină de speranța că în sfârșit o să-mi odihnesc oasele, am deschis ochii spre avion. Avionul care se prăbușea peste noi. Era de o frumusețe nemaivăzută. Un isoscel albastru, un Concorde fumegând gros, bolborosind în vălătuci de fum dens, albastru închis, saturat. Arăta ca un fluture de noapte, cu aripile coborâte dar vălurinde, tot mai aproape și tot mai mare și tot mai aproape. Îmi dădeam seama că o să-mi cadă în cap dar nu voiam decât să-l privesc, nu simțeam nevoia nici să mă feresc, nici să alertez pe cineva. Apoi triunghiul a început să se rupă în fărâme și dintre ele ieșeau filamente la capătul cărora distingeam câte-un om. Din toate părțile cerului s-au adunat apoi alte și alte avioane, trimițându-și spre oamenii aceia filamentele lor, apoi toate cădeau deasupra mea și ce vedeam pe cer nu mai erau avioane ci bărci, șalupe de toate culorile, grupându-se cumva ca să preia pasagerii în zbor. Apoi deodată pleosc! pleosc! Valuri mari care mă legănau prea tare și rafale de stropi care mă dezechilibrau. Mi-am întrerupt pluta pe spate și m-am întors spre pâlcul de trestii și lebede și da, șalupele de pe cer plonjau în apă, cu pasagerii la bord sau peste bord, îmbrăcați în costume de scafandri. Copiii țipau veseli și se repezeau înot până la ei, mă duceam și eu fără grabă, și lebedele se duceau, totul era o izbucnire de bucurie și un curcubeu. Iar eu scoteam din apă un aparat de fotografiat și pozam floare cu floare, lebădă cu lebădă, șalupă cu șalupă și scafandru cu scafandru, și eram foarte fericită că lacul era plin de întâmplări, după care m-am desprins de gălăgie și am început să cercetez microcosmosul. Crestăturile dintr-o tulpină, gâzele și pufii fermentați îmi procurau un fel de ASMR vizual, pe măsură ce îi fotografiam, simțeam că strâng odihnă. Undeva mai la o margine, în marele fotoliu roșu, se prăbușeau și debriurile avionului albastru, subțiri și fragile ca aripile unui fluture uriaș.

Mai întâi comand și apoi mănânc

Nu ne trebuie!

Dădusem lovitura în afaceri. Reușisem în sfârșit să implementez în toată lumea un sistem în care fericirea era pe bani. Și ce să vezi, nici așa cei mai bogați nu erau neapărat și cei mai fericiți, pentru că fie o tezaurizau, fie o dădeau. O importantă latură a acestui sistem consta în faptul că nu puteai refuza darul. Dacă cineva îți dădea fericire, n-aveai cum să refuzi, erai automat fericit. Și ca să fie totul perfect, erai fericit datorită aceluia, nu oricum! Iar de-aici pornea bâlciul. Te puteai trezi fericit datorită cuiva care poate tocmai îți nivela cu buldozerul răsadurile de lalele, recunoscător că acela există, dornic să îi întorci fericirea și să renunți la economiile tale de fericire, păstrate pentru sfârșitul vieții. Îți puteai face fericită familia, dar îl puteai face fericit și pe ăla care a ratat la departajare, și pe ăla cu multe credite în franci elvețieni, și pe victima malpraxisului medical, și pe proprietarul căruia nu i-ai mai plătit chiria de un an. Noroc că fericirea era scumpă și că patentul era la mine. Apăreau și grupări de oameni care se opuneau fericirii pe bani, exista în continuare nefericire, dar era o mare dezordine în emoții. Nu te mai puteai baza pe realitatea niciunui dezastru, nu te mai puteai aștepta ca în urma pagubei să simți pierderea, în urma eșecului să simți înfrângerea, probabilistica emoțiilor era dată peste cap, dorințele și motivațiile păreau mici deliruri. Și văzând eu atâta cerere de nefericire pe piață, am purces la extensia sistemului inițial, introducând și nefericirea pe bani. Vrei să fii nefericit? Dai un ban, dar știi că face! Am început delicat, cu un scut împotriva fericirii nesolicitate și abia apoi am scos pe piață greul. Și tot așa, mai aveam încă multe idei.

O carte de succes

Scriitoarea aceea le explica faptul că nu e normal ca eu să mă bucur de atâta succes. Le explica tuturor că ar trebui să fiu scoasă din vitrină, că în vitrină ar trebui să stea numai cărțile de calitate. Se plimba cu grupuri de elevi, grupuri de turiști și grupuri de inspectori prin tot orașul, făcând câte-o oprire în dreptul fiecărei vitrine, pentru a le da detalii despre aberațiile cuprinse în carte și despre gravele prejudicii pe care le are expunerea ei în vitrine asupra sănătății societății noastre. Eu eram intrigată, amuzată și chiar curioasă să văd până unde merge cu eforturile astea de a mă scoate din librării și nu aveam niciun sinchis față de părerile ei critice. Nu simțeam nici măcar că acele critici ar fi departe de adevăr, dimpotrivă, aveam mai degrabă impresia că are dreptate, că scrisesem o carte ridicolă, de-aia de i se face cititorului rușine de rușinea mea, o carte compusă din platitudini și exprimări bombastice, pe alocuri ilogice sau greșite gramatical. Problema era însă alta – cartea avea un mare succes iar pe mine mă bucura asta, mă bucura intens, chiar și știind că din punct de vedere calitativ era o ordinărie, mă bucura să o văd recenzată în reviste și la televizor, plantată la casele de marcat din supermarketuri, lăicuită și tăguită pe toate platformele. O urmăream și eu pe femeia aceasta prin oraș, în timp ce călăuzea câte un grup, și chicoteam la observațiile critice și citatele din propria-mi catastrofă. Cu cât prostiile menționate erau mai mari, cu atât râdeam mai cu poftă, eram parcă încântată că făcusem atâtea pozne și că trântisem atâtea stupizenii pe pagină. Lucrurile evoluau minunat, cu cât mă terciuia mai tare, cu atât vânzările creșteau mai abitir. Eram din ce în ce mai mulțumită că densitatea de stupizenii puse cap la cap era direct proporțională cu succesul. O singură problemă aveam: nu îmi plăcea coperta! Mai bine zis trăiam cu frica în sân ca la un moment dat să nu facă vreo referire la ea, plictisindu-se de conținut. Pe copertă erau titlul cărții, chipul și numele meu. Numele meu era nesuferit, vulgar, țățesc, plin de tupeu. Portretul și mai și: o femeie de peste 50 de ani, uscată la față, ridată, mustăcioasă, aspră, cu o căutătură parșivă, cu un păr vișiniu, scurt, țepos, șobolănos. Până la urmă, numele și mutra se îmbinau perfect, aveau potențial de brand, ambele trimiteau direct la cea mai joasă speță. Puteam vazică să mă dezvolt. Titlul în schimb, era un element străin. În felul lui pretențios și cretin le închega (sau mai bine zis le ungea) superb. Cartea se intitula “Béchamel în suc propriu”. Pe bune? Care-o fi fost idiotul?! Încercam să îmi amintesc cum am ajuns la un astfel de titlu. Nu reușeam nici măcar să-mi dau seama dacă se voia un paradox, dacă presupunea ironie, dacă Béchamelul din suc era evidentul sos, ori numele vreunui bișon incontinent sau al unui pește de acvariu.

Orori

Ce bine-mi pare că nu te mai duci – îmi spune – pentru că eu oricum eram sigur că nu te-ai fi simțit bine. Dar ceilalți se mai duc? Îi spun că nu știu. Dar covoarele au contat cel mai mult când am luat acea decizie. Eu în covoare înnebunesc. Aș fi ajuns, m-ar fi întâmpinat niște voci crăcănate, m-ar fi pupat pe gură, mi-ar fi spus o poezie, mi-ar fi întins o bucată de pâine cleioasă, o ceapă mov, m-ar fi ciupit de obraji, mi-ar fi pus nume, m-ar fi obligat să fiu și eu ca George, m-ar fi stropit, mi-ar fi cerut CNP-ul, m-ar fi obligat să uit tot ce bănuiam, mi-ar fi numărat țigările, mi-ar fi pus în brațe o pernă, m-ar fi împins la vale, mi-ar fi pus mușcate-n păr, mi-ar fi ascuns internetul, și astea sunt doar lucrurile pe care mi le-ar fi făcut mie, dar mai sunt și lucrurile pe care și le-ar fi făcut între ei, s-ar fi adorat unii pe alții, s-ar fi ironizat, s-ar fi localizat prin GPS, și-ar fi cedat trecerea, și-ar fi prezentat rănile în .ppt, și-ar fi donat rinichi, ficați, celule vii și moarte, inteligență. Dar partea cea mai rea ar fi rămas tot covoarele, care și-n clipa în care vorbim continuă să ateste carnagiul, masacrul, urgia ce-ar fi fost. Ca artificiile, da’ cu sânge. Și-n plus, tu ai fi putrezit de singurătate, ai fi ajuns un vreasc în pânze de păianjeni, un hoit scârbos pe un prundiș zvârlit. S-ar fi stins toate luminile, ar fi ruginit tot fierul, ar fi secat toată apa și care n-ar fi murit încă, ar fi stat în dreptul unui ecran cu purici, sincronizându-și amorțeala cu ei.

Coboram toate treptele dar scara se termina departe de pământ. Nu vedeam nimic de nori, strigam dar nu-mi dădeam seama dacă mă aflu deasupra unei zone locuite. Am stat așa câteva ore, strigând din când în când, ca atunci când mă blocasem între ușile magazinului. Nu trecea nicio pasăre, nu adia niciun vânt, nu vedeam cât e ceasul.

Notes comandă ospătar

Și tot întorcea foaia de pe-o parte pe alta, zâmbind. Și așteptând, probabil. Numai atât? a întrebat. Da, am zis. Nu e cam puțin? De ce să fie puțin? am întrebat. Din 2009 până în 2019 nu ai făcut nimic? Ba da, am zis, dar am fost prinsă, n-am avut timp să scriu, zic acum. Și eu ce-ar trebui să înțeleg din toate prescurtările astea: gr, nr, INCDFP, art-deco, Rh, UV, 11m, 2mp, PS, înv, AI, DJ, med, tel, LV?  Am zis să fie concis, i-am răspuns. S-a ridicat în picioare, s-a dus la masa înaltă, a luat de-acolo un “notes comandă ospătar”, a scos din buzunar un creionaș IKEA și a început să mâzgălească ceva. Scria repezit, fără să zică nimic și din când în când se uita la mine pentru inspirație. Mă gândeam la diferitele variante:
– îmi lua comanda (nu comandasem nimic, dar mă gândeam că ar fi frumos să mă surprindă cu un platou; părea că tocmai compunea un platou)
– îmi făcea portretul (faptul că mă simțeam destul de prost pledează serios pentru portret în defavoarea platoului)
– îmi prescria o rețetă (un regim fără sare, bazat pe morcovi și brânză de vaci, pentru căderea părului – vitamina A, se mai uita puțin… pentru cearcăne sideral, pentru obezitate xenical, se mai uita puțin, mai scria ceva pentru retenție de apă, continua cu glucoză, calciu, hepatobil, etc.)
– îmi scria adresa unui atelier de croitorie (și în completare, câteva sugestii de ținute, materiale și culori pentru croitor, ca să n-avem surprize)
La sfârșit smulgea foicica și mi-o întindea, dar n-apucam să o iau că se răzgândea și mă privea câteva zeci de secunde nehotărât. Să ți-o dau, să nu ți-o dau, hm, să zicem că ți-o dau deși nu știu dacă e bine ce fac. Sau mai bine nu ți-o dau și ne mai gândim. Cam astfel de lucruri îmi spunea! Care mai de care mai onorante. Apoi privea câteva clipe în tavan și cu un gest larg îmi întindea foicica, asumându-și toate riscurile ca un adevărat bărbat. Nici n-apuca foicica să ajungă bine în mâinile mele, că figura i se și acoperea de regret și resemnare, astfel încât să înțeleg cât de păcălit se simte, cum practic am exploatat acel moment de ezitare, dar el a mai pierdut în viață și nu e prima nedreptate care i se face și asta e, nu te poți coborî la infinit.

Și cum spuneam!

M-am trezit nu într-unul, ci în două hohote de plâns, două șuvoaie paralele, ca și când mi s-ar fi rupt două inimi, nu una. Plâns de-ăla înecat, de copil care pierde tot și care vede în spate o lume spulberată, sub el un hău și în față o poartă albă pe care scrie Orfelinat. M-am ridicat în capul oaselor încercând să urc împotriva curentului pe firul celor două hohote, operațiune greu de descris, dat fiind că pentru a urca până la izvoare a trebuit să îmi transform cele două inimi rupte în guri care să înghită tonele alea de lacrimi care altfel m-ar fi strivit în timpul cățărării. N-am ajuns la niciun izvor, însă undeva sus, în vârful muntelui, stătea un fel de preot în dreptul unui fel de tron. Purta o rasă bleu pe care era desenat un mare Y alb strălucitor. Îi spuneam: Nuuuuuu! Cam atâta puteam. Acuma îmi dau seama că niciodată n-am apreciat inteligența cuvintelor da și nu. Dacă, doamne ferește, da-urile și nu-urile noastre ar fi avut multe silabe sau ar fi avut vocale mult mai apropiate sau chiar identice, ba mai rău, consoane similare și vocale identice. Decât așa, atunci mai bine plurisilabice, cum ar fi cuvântul Ajutor! care până la urmă nu e decât un nuanțator de da sau de nu. Mă gândesc la o pedeapsă chiar pentru cuvintele acelea special făcute pentru a fi uitate atunci când ai nevoie de ele, să nu mai fie folosite niciodată, dacă tot nu te poți baza pe ele în momentele care le-au fost rezervate. Să ocupăm momentele-alea cu cuvinte prompte și săritoare. În fine, preotul acela mă auzea, scotea de undeva o coasă și o trecea prin cascadele de plâns, ca și când ar fi vrut să-mi taie firul și să mă vadă căzând în prăpastie. În timp ce făcea chestia asta, mi-am dat seama că deși era o persoană în carne și oase, gesturile lui erau inconștiente și mecanice ca ale unui somnambul. Unde dracu’ am mai văzut eu chestia asta sinistră? mă întrebam. Nu-mi semăna cu nimic, dar o recunoșteam. Cu un pendul imens, cu o limbă de clopot, cu statui care se învârt în cerc, cu Torre dell’Orologio din San Marco rearanjat, cu simbolurile aliniate în altfel de secvențe. Am înghițit cele două cascade de lacrimi până la capăt, cu stâncă cu tot și am ajuns pe o platformă însorită, în timp ce hohotele bufneau în continuare înăuntrul meu. Asta e, mi-am zis, altfel nu se face lumină. Și în clipa aia platforma a fost inundată de soare și, evident, nu m-am bucurat, pentru că soarele era prea aproape, lumina solară nu părea să vină de undeva din cer, părea că soarele e la cincizeci de metri de mine. Am oftat amărâtă și am plecat la serviciu. Am deschis o ușă, în mijlocul camerei era o masă, de-o parte și de alta erau două blonde. Când am intrat, una din ele zicea: păi și-atunci, nu văd rostul. S-au oprit din vorbit, privindu-se în continuare una pe alta nedumerite. Rostul vieții? am întrebat. Rostul vieții unora! mi-au răspuns. În urma mea a mai intrat un coleg, care le-a întrebat pe cele două: voi ați înțeles ceva? Ele au zis: nu, păi nu, păi nu, păi nu, nu. Iar cuvântul ăsta inteligent! am remarcat. Ele nici nu știau ce cuvânt inteligent foloseau. Am plecat de-acolo și m-am dus la mine în birou, cu cascadele hohotind în continuare. N-a trecut mult și m-a sunat administratora să-mi spună că inund pe cineva, n-am asistat la reparații, nu curgea de la mine. Fisura era între mine și vecina de dedesubt. Au tăiat cu flexul, au spart cu ciocanul, au smuls cu papagalul, au pus colierele, în loc de faianță au lipit un carton. Kitsune e fan scotch, sper să nu cadă pe partea ailaltă până se zidește totul la loc. În timp ce vecina de sub mine își ștergea oglinda și sufla-n perete să se usuce, eu dădeam un telefon: dezlegare! mă retrag din proiectul călătoria! nu vreau să văd cuiul în care se agață harta! După ce am făcut asta, cascadele s-au subțiat încet-încet în voaluri de stropi minusculi, ca din pulverizatoarele instalate pe timp de caniculă, apoi și mai fine, mai cenușii și mai reci, ca niște maldăre de ceață.

Poate conține urme

Iar îl pufnea râsul. De două, trei zile îl tot pufnea râsul iar eu știam foarte bine că asta însemna ceva, dar nu înțelegeam ce, ba mai bine zis credeam că – asta e – îi atribui eu un pufnet, revin eu în același punct, ca omul care acceptă să se rătăcească umpic, dar nu prea mult, doar până dă de figuri prea stranii, a căror mimică nu-și găsește corespondent în neuronii ăia oglindă cărora nu li se aduc suficiente cântări. Mă gândeam – e oglinda prea mică, doar un ciob, nu poți vedea în ea decât pe rând, ori juma de nas, ori juma de ochi, ori juma de gură, iar mie mi-ar fi trebuit încă un săculeț cu cioburi de oglindă ca să termin puzzle-ul. Așa se face că în a patra zi m-am întors la locul faptei. Am remarcat că am multe locuri din astea, așa cum are și Kitsune punctele lui fixe de care-și freacă mustățile. Pe unele din ele le-a înnegrit cu mângâiatul – pe la grinda din hol și ieșirea spre balcon – pe altele le-a ros – cauciucul etanșeizant de la ușa glisantă a bucătăriei are deja un decupaj sub forma obrazului de pisic. Pe drumul de întoarcere, în autobuz, am stat lângă un băiețel care admira reclamele la verdeață. Arăta spre un broccoli și spunea – uite varza de Bruxelles! Tatăl său îl corecta, mă uitam și eu curioasă să văd la ce se refereau, apoi băiețelul punea diverse întrebări despre care aș fi putut crede că erau retorice, dacă una dintre ele nu mi-ar fi atras atenția în mod deosebit: în ce copac crește salata? Am pus-o în ierbar, peste întrebarea despre cultivarea plantei de borș. Când am ajuns la pufnet, el m-a întâmpinat fantastic de vesel, zicând ceva gen – poate credeai că n-o să mă mai întorc! Problema nu era că practic eu mă întorsesem, problema era exact ca atunci când omorâse un gândac din greșeală și rămăsese șocat-amuzat, că poate dacă ar fi avut intenția să-l calce, n-ar fi izbutit să se miște suficient de repede, dar mișcându-se fără băgare de seamă, făcuse ceva ce nici n-apucase să vrea. Gândacul suicidar sau pur și simplu foarte ghinionist îl distra acuma, îl distra faptul că se întorsese fără să fi apucat să se clintească, de parcă s-a fi învârtit planeta în jurul lui cu dusul spre întors. Cu toate că momentul era foarte drăguț și emoționant, neuronii oglindă-prea-mică, într-un gest disperat, s-au aruncat în neuronii retrovizori, ăia care fac pericolele din neuronii oglindă să pară mai departe decât sunt de fapt, și m-am trezit ca noaptea pe marginea străzii, șuierând printre dinți: Teme-te, în Paștele mă-tii! Și cum șuieram eu așa, crezând că nu mă aude nimeni, îl aud că pufnește iarăși în râs și mă întreabă limpede: de ce, tu te temi? Apăi eu sunt etalonul?! făcui siderată. Nu, bineînțeles! completai. Ba chiar pufnii și eu indignată de o așa supoziție. La care el, potolindu-și amuzamentul acela specific funeraliilor, a coborât într-o detașare mai de Doamne-ajută, care putea conține, la o adică, urme de seriozitate. Ok, a zis, pentru liniștea ta, îți promit că o să mă tem umpic. Ok, am zis și eu, sper să nu mă inviți la lansarea volumului “Anatomia unei melancolii” că mama dracilor te ia, i’m gonna make you dance, it’s your chance, etc.