Avem și muzică

A amâna = a muta în viitor

Lucra la o schemă financiară, explica ceva la flipchart, făcea o demonstrație matematică. Eu îl urmăream cu luare aminte împreună cu încă zece-douăzeci de spectatori. Nu eram într-un spațiu de conferințe, ci în sala de mese a unui azil de nebuni, cu pereți turcoaz și mese albe. Mare lucru nu înțelegea niciunul din cei prezenți, dar ne simțeam onorați să asistăm la nașterea schemei. Toate calculele și ecuațiile întinse pe hârtie duceau la o rețetă importantă: cum să câștigi la păcănele. Nu înțelegeam pe ce încălecări probabilistice se baza rețeta, ideea era că omul identificase niște reguli și împărtășea cu noi metoda asta. După ce a desenat pe flipchart tot felul de rotocoale desemnând ciclicități și perioade inegale, s-a mutat lângă un aparat, a tras de manivelă de mai multe ori, aplicând diferite forțe, a zis – acum atenție! – a tras o ultimă oară – și ding-ding-ding, monedele au început să curgă în cascade. Am  bătut cu toții din palme de bucurie că ne-am îmbogățit, după care ne-am amintit că nu suntem la sala de jocuri și că aparatul e pur demonstrativ. Mă simțeam ca după un vis frumos, exact în clipa trezirii la realitate – cu fericirea din vis în inimă și cu regretul dezmeticirii sub nas. Și în timp ce încă priveam cascada de monede, încercând să apreciez cam câți bani nu câștigasem, mi-am dat seama că erau monede din acelea chinezești, cu gaură pătrată în mijloc, purtătoare de noroc și conotații magice. Eram așa de uimită că nu m-am putut abține și i-am zis pur și simplu: dar astea nu sunt monede cu valoare fiduciară! Adică toată teoria și schema și metoda erau despre cu totul altceva decât ne lăsase să înțelegem. Noi poate eram interesați de bani, nu era ok să-și bată joc de timpul nostru, ar fi trebuit să ne dea de ales, nu să ne inducă în eroare, poate el credea că ne face un bine, însă n-avea niciun drept să decidă pentru noi. Eram șocată de acest abuz și așteptam o explicație care nu a venit. Se holba în ochii mei ca și când ar fi apăsat pe butonul mute și nu spunea nimic. Nu le mai atrage atenția și altora, insista mutra lui. Aici s-a dezechilibrat barca. Pentru că eu am înțeles pretenția asta a lui de a-i trece cu vederea o eroare și am amânat zarva pe care-ar fi meritat-o, dar pentru asta trebuia să mi se justifice măcar mie personal. Măcar acolo un – eram presat de timp. 

Se speriau

Se speriau! Brrr! Erau de nerecunoscut! Se lipeau unii de alții de frică. Păreau mai mici și mai mulți. Căutau amintiri neinteresante și le colorau cu teamă. Crăpau o ușă și șopteau din prag o poveste de speriat copiii. Capra cu trei iezi. La sfârșit spuneau diverse chestii gen amin. Își face hainele la croitor, spuneau. Își face pantofii la cizmar. Își face limba la fierar. Într-o zi, toți bicicliștii de la Glovo erau în fața porții lui. Apoi îmi făceau cu ochiul și îmi explicau rolul fricii în supraviețuire. Cu cât ne speriem mai tare, spuneau, cu atât trăim mai mult. 

Stăteam pe scaun, stătea pe scaun, pe masă stătea hârtia, în masă lovea repede-repede creionul. Ținea creionul de la jumate și îl mișca agitat, tic-tac-tic-tac-tic-tac. Creionul vibra ca un colibri în zbor. La un moment dat l-a aruncat nervos, s-a ridicat de la masă și s-a întors cu spatele la mine. Creionul a aterizat cu vârful fix în hârtie, lăsând un mic semn. Nu mai pot, a zis, stând în continuare cu spatele la mine, m-am săturat. Mi se părea că ceva îl împiedica să vorbească. Simțeam nevoia să mă ghemuiesc în scaun. Ar mai fi o soluție, am zis. Să înțeleg singură! Nu putea să vorbească nici cât să-mi confirme.

Upgrades

Eram la cabinet, așteptam să mi se dea instrumentul corespunzător. Se schimbase lumea și nu mai aveai voie să ieși din casă decât cu instrumentul tău muzical. Oamenii trebuiau să se prezinte la câte-un cabinet medical unde erau diagnosticați și dotați gratuit cu echipamentul muzical indicat de măsurători. A coborât o doctoriță și mi-a zis – întindeți mâinile! M-am executat și doctorița mi-a tras peste brațe două bretele și-așa m-am trezit înhămată la un acordeon. Am încercat câteva clipe să absorb ideea, să caut o logică, să accept că de-acum încolo așa voi umbla, mă gândeam și la variante mai rele, care m-ar fi imobilizat sau incomodat mult mai rău, dar revenindu-mi din șoc am început să urlu: nu se poate așa ceva! e o crimă! vă dau în judecată! chem poliția! luați-l de pe mine imediat! În același timp, acordeonul se transforma din ataș în implant, părea că în scurt timp nici nu va mai putea fi extras din corpul meu fără distrugeri de țesut. Doctorița a desprins acordeonul de mine, a urcat și după câteva minute s-a întors cu un alt instrument – să încercăm cu ăsta, dacă insistați, deși diagnosticul arată clar că sunteți candidata perfectă pentru acordeon. Și îmi prinde la încheieturi o armonică de mână. Bucuroasă că am scăpat de dihania aia masivă, mă bucur câteva clipe că am primit un burduf mai mic și mai ușor. Până când îmi dau seama că acuma chiar că-s legată de mâini. Încep din nou să urlu, că refuz, că e bătaie de joc, că din partea mea să se aștepte la ce e mai rău și că să-mi scoată cătușele alea cu foale că fac circ, revoluție și plângeri penale. Și să nu cumva să-mi mai aducă vreun instrument cu burduf, că le urc în cap tot bulevardul. Doctorița a plecat iar, de data asta cu adevărat obosită. Părea surprinsă că s-a găsit cineva să se împotrivească diagnosticelor ei absurde. Probabil că era obișnuită ca oamenii să plece de-acolo ca de la tombolă, fiecare cu ce i-a picat. S-a întors și a treia oară și mi-a zis din nou – întindeți mâinile! Înnebunesc, i-am zis! Câte tipuri de acordeoane or mai exista pe lume!? Am întins mâinile pregătită deja să dau cu ghiozdanul de pământ. Mâhnită, doctorița îmi aranja pe antebrațe un scul de lână larg și pufălos. Huh! Slavă d-lui! Doctorița a făcut câțiva pași în spate, trăgând de fir, înfășurând și făcând un început de ghem. Vă arăt cum trebuie să procedați, mi-a zis.

4°