Studii de comportament

Într-una din zile le explicam că poți să iei mai multe lucruri cu tine dacă știi să faci bagajul și nu arunci toate hainele grămadă. Deschideam o valiză galbenă, mă dezbrăcam și mă așezam în ea pe-o parte, cu genunchii la gură, un braț sub cap și un omoplat peste ureche. Ei trăgeau fermoarul și eu le spuneam încântată – vedeți, se închide. Interiorul valizei era luminat slab de un neon albastru. Apoi le explicam că și în portbagaj încap mai multe valize dacă știi cum să le aranjezi. Cam asta e cu locurile de parcare. În altă zi mergeam pe o frânghie întinsă între două piscuri și din sens opus venea cineva. Știam că voia să îmi facă vânt așa că am început să sar pe frânghie cu toată puterea, sperând să se detensioneze. O coardă prost întinsă părea să mi se potrivească mai mult. În timp ce săream, zăream bolovanii din prăpastie și mă gândeam că ambientul ăsta îmi convine, eram chiar încântată, nu mă deranja să-mi sparg capul sau să-mi rup gâtul, important era să nu mor de hemoragie internă, asta m-ar fi deranjat foarte tare, să rămân cu toate oasele întregi dar să mor din cauza unei zgâlțâieli. M-ar fi deranjat ca toată lumea să creadă că aș mai fi putut să trăiesc. Uite, n-are nici măcar o zgârietură, umpic de noroc dacă ar mai fi avut! Apoi în urma celui care deja se apropia de mine pe frânghie, au început să alerge mai mulți, toți cu același gând. Atunci am zis – în cazul ăsta nu mai e de joacă, în cazul ăsta pot să-i arunc pe toți în prăpastie, nici nu încape discuție. Și așa am făcut, cum ajungea unul în fața mea, cum îl azvârleam în bolovani. Și mă simțeam bine, pornisem cu ultima șansă și nu făceam decât să mă apăr. Când am rămas singură, m-am așezat în fund pe coardă și am mai rămas acolo o vreme, contemplând valea, gândindu-mă ce mult seamănă frânghia asta cu o punte peste malurile unui anume pârâu, ce seamănă oamenii ăia morți cu barajul pe care îl construiam ca să se facă iaz, ce frumos se înghesuiau în iazul ăla rațele. Îmi aprindeam o țigară și mă gândeam să sar. Distanța nici nu era așa mare. Singura problemă ar fi dacă ai vrea să ajungi acolo cu mașina, asta n-ar fi deloc recomandat. Aveți mașină? mă întreba doctorul, și eu îi spuneam nu, bineînțeles. Dar spuneți-mi, televizor v-ați luat? Nu, adică îl am pe ăla vechi. Și până nu se strică, nu vă luați unul mai bun, nu? Nu știu, nu cred. Și la fel și cu telefonul, nu? V-ați luat telefon târziu? Da, mai pe la sfârșit. Facebook, Instagram? Cam la fel, târziu spre deloc. Scria în fișă “pacient fără comodități” și-mi spunea, eram sigur că n-aveți de niciunele după cât de târziu ați luat virusul.

trying-to-lift-a-rock-with-a-bottle-on-your-head

 

Nu descurajați!

Țineam o prelegere, dădeam multe cifre, arătam cu un indicator spre un ecran. Pentru că infractorii au murit de covid, avem cea mai mică rată a criminalității. Pentru că politicienii au murit de covid, avem o guvernare formată din profesioniști. Pentru că jurnaliștii au murit de covid, au dispărut complet fake-news-urile. Pentru că fotbaliștii au murit de covid, a dispărut vandalismul galeriilor. Pentru că bicicliștii au murit de covid, a scăzut numărul accidentelor rutiere. Pentru că scriitorii au murit de covid, a fost prevenită apariția tonelor de producții literare proaste. Pentru că agenții imobiliari au murit de covid, s-au ieftinit apartamentele. Pentru că exportatorii de grâu au murit, tot grâul ne rămâne nouă. Pentru că funcționarii au murit de covid, am eliminat birocrația. Pentru că de covid au murit persoane cu comorbidități, am rămas cu o societate puternică și sănătoasă. Pentru că muzicienii au murit de covid, am scăpat de maneliști. Pentru că șoferii au murit de covid, s-a fluidizat traficul. Pentru că oamenii din fabrici și uzine au murit de covid, am scăpat de poluarea industrială. Pentru că au murit cofetarii, am eliminat diabetul. Pentru că doctorii au murit de covid, am scăpat de mersul la doctor. Pentru că angajații au murit de covid, avem o mare ofertă de locuri de muncă. Pentru că exegeții și analiștii au murit de covid, rămâne cum am stabilit. Pentru că balerinele au murit de covid, am reușit să stopăm anorexia. Pentru că preoții au murit de covid, populația își îndreaptă încrederea spre știință. Pentru că de covid au murit copii, avem suficiente locuri în creșe și grădinițe. Totul se bazează pe cifre, subliniam, toate acestea sunt date reale, nu le-am inventat eu! Aveți încredere că lucrurile merg bine!

Hidrantul

Reiau episodul cu iepuri, pentru că iepurii sunt parte integrantă din hidrant. Aveam 7 ani, făceam zilnic curățenie în grădina blocului. Într-o zi, verificând curățenia, găsesc în grădină o femeie smulgând iarbă. Îi spun: eu nu muncesc aicea zilnic ca să veniți dumneavoastră să rupeți iarba. Femeia îmi spune că adună iarbă pentru iepuri. Eu îi spun că trebuie să facă dovada iepurilor, ea zice ok, hai la mine-acasă. Mă duc cu femeia la ea acasă, câteva străzi mai încolo, și da, are iepuri. Un cuplu – Hominide și Costică – și mai mulți pui infinitezimali, pe care îi hrănește cu lapte dintr-o pompiță. Mă lasă să hrănesc puii din pompiță și să mă joc cu iepurii mari. În fiecare zi încep să caut prin casă morcovi și vechi sticle de sirop Expectorant în care să duc lapte la iepuri. Mă duc zi de zi în casa femeii fără să spun la nimeni. Într-o bună zi dau nas în nas cu mama, în timp ce ies din lift cu laptele într-o mână și morcovul în alta. Mama știe că laptele mă bagă în spital și că nici cu morcovii nu mă omor. Luată prin surprindere, îi spun adevărul. Mama se face albastră când află că de luni de zile eu merg în casa unor necunoscuți. Vine cu mine la Hominide și Costică și-i face femeii ăleia circ. Cum e posibil să nu anunțe părinții, să profite de copil, sunt atâtea povești cu secte, etc. Merg și în următoarele zile la iepuri, nu primesc niciun pui. Nu-mi făcusem foarte multe speranțe, dar ar fi fost frumos. Până la urmă renunț. Încep și eu să cred că femeia aia profită de mine. Azi noapte, aveam tot 7 ani, mă plimbam prin blocul H, numărând treptele și citind numele scrise pe sonerii. La etajul 7, exact unde am locuit, îl văd pe Zîtu umblând de zor în cutia de hidrant încastrată. Pe capacul de tablă e desenat un mare H dar și un cap de mort. De cum îl văd pe Zîtu, îmi spun că e femeia cu iepuri într-o nouă înfățișare. Strig la el – n-aveți voie să umblați acolo! El mă repede – hai, șterge-o, lasă-mă să-mi văd de treabă! Nu mă impresionează, eu l-am prins pe el, nu el pe mine. Îi mai spun o dată – n-aveți voie să umblați acolo, dacă nu vă dați la o parte, mă duc la Președintele de bloc. Zîtu se dă la o parte, cu gândul că dacă mă uit în cutie și văd ce face, îmi mai trece din curiozitate, dar continuă să mă ia de sus și să mă bodogăne – haide, mă, fetițo, vezi-ți tu de treabă și lasă-mă să lucrez și vezi să n-o încasezi de la domnul Președinte. Mă uit în cutia de hidrant și văd mai multe fire, cu intrări și ieșiri marcate clar. Doar că jackul roșu e băgat în mufa albă, jackul alb e băgat în mufa galbenă, iar jackul galben e băgat în mufa roșie. – Domnule, ești tâmpit? Când mă întorc spre Zîtu nu mai am 7 ani, dar el continuă să mă trateze ca și când aș avea: hai, hai, cară-te, nu e treaba ta. Dar eu insist și îi explic: – Ești tâmpit domnule? De ce ai dat culorile peste cap? 

Viața de noapte a neurotransmițătorilor

Covidul mi-a luat mirosul și gustul. Stau într-un nor de fum și tot ce simt e aer curat. Mă uit cu lupa la mâncare, pentru că după miros sau gust nu-mi dau seama dacă s-a acrit sau s-a împuțit. Verific de două ori dacă am închis aragazul. Am scos din dulap cea mai proastă cafea și beau numai arabica arsă, e păcat să consum cafeaua bună dacă tot nu fac nicio diferență. Profit de lucrurile rele. Periodic inhalez cât pot din capace de parfumuri, sticle cu detergent, conserve pentru pisici, plicuri cu recompense pentru pisici. Singurul punct de control e lacul de unghii. Dacă trec de el, pot să ajung chiar și la crema de mâini cu ulei de clementine. Dar nu de fiecare dată. Și nu ca înainte. Mirosul e departe-departe, în vârful capului undeva, nicidecum în vârful nasului. Asta ziua doar, noaptea îmi văd de treabă. Azi noapte, mă înființasem la ai mei la masă, părea să fie masa cu resturi de la Crăciun sau Revelion. Tata adusese tot felul de preparate iar în mijlocul lor – un imens ibric roșu, plin cu cafea aburindă. Aroma îmi umplea nările, o lăsam să se mai așeze, abia așteptam să îmi torn în ceașcă. Mâncam și eu și tata ca apucații, amestecând fripturile cu înghețata. Ce bine că ai pus rozmarin, îi spuneam, trăgând cu dinții dintr-o pulpă de pui. Înghețata era un affogato de vanilie, pudrată cu ness, așa de fină că fiecare linguriță mă umplea de gravitate și de dorința de a spune o rugăciune de mulțumire. Și fiind înghețata atât de bună, am avut o tresărire, da’ de ce mâncăm noi doi fără mama! Ce dracu suntem așa de nesimțiți! Tata spunea – las-o să mai doarmă, n-are nimic, mănâncă și ea când se trezește, dar eu deja mă simțeam prea vinovată ca să continui. M-am repezit în hol, unde trebuiau să fie cadourile pe care le adusesem pentru mama, dar nici acolo nu m-am abținut. Am început să le desfac și să adulmec tot felul de cosmetice și pe măsură ce descopeream că simt o mulțime de mirosuri, hotăram: pe ăsta nu i-l mai dau! nici pe ăsta! și nici pe ăsta! Cel mai mult îmi căzuse cu tronc un deodorant mic, cu aspect ieftin, care se chema Luna și care pe recipientul violet avea pictată o semilună albă cu contur neclar. Dumnezeul mirosurilor! Îmi amintea perfect de un altul, din școala generală, când printre dintre Farmec, Roua și Mozaic a răsărit colecția Anotimpurile: Primăvara Verde, Vara Roșie, Toamna Portocalie și Iarna Violet. Iarna Violet era ceva nemaiîntâlnit, mă înțelegea în sfârșit și pe mine cineva, fabricantul de deodorante. Până la urmă m-am hotărât să plec acasă cu toate cadourile pe care le adusesem pentru mama și să fug cât mai repede cu rușinea, înainte ca mama să se trezească și să mă surprindă în toată vinovăția. M-am încălțat și am vrut să-mi pun canadiana, dar aici lucrurile iar s-au încurcat, pentru că în gluga canadienei mai era un cap, capul unei frumoase mulatre, cu zulufi, față rotundă și ochi galeși, care vorbea somnoros, alintându-se și plângându-se de faptul că o bruschez. Am luat aminte și am început să mă mișc mai domol, să nu o mai zgâlțâi pe fata din glugă, care după cum se vedea treaba făcea parte integrantă din îmbrăcămintea mea. Mi-am pus canadiana și mi-am tras gluga cumva, astfel că fata stătea cu bărbia pe umărul meu, și-așa am mers spre casă prin zăpadă, în timp ce ea îmi tot mormăia în ureche, adormită, jumătăți de cuvinte.

Jocuri de tulpini

Știu eu unde găsim! Urcam în fugă scările Florăriei Întuneric, eram sigură că o să găsesc. Treptele din metal elastic vibrau plăcut sub pași. O știam de mult, pe locul Conservatorului apăruseră la un moment dat anunțuri cu “spațiu de închiriat” și apoi florăria asta în care era mereu beznă, cu sera proprie prin care te puteai plimba, unde puteai să faci curat sau să uzi plantele fără să te deranjeze nimeni, de unde puteai să alegi ce creangă să ți se taie și să ți se dea la pachet. Am intrat în florărie, trebuia neapărat să găsesc un buchet de flori pe care să-l ofer artistului de pe scenă. Am impresia că spectacolul era de balet. Suferisem toată viața pe tema asta și trebuia să lămuresc problema – nu oferisem niciodată flori la sfârșitul reprezentației. Nici măcar actorilor de la teatrul de copii. În schimb, unii spectatori făceau chestia asta și pentru mine gestul lor era de fiecare dată un șoc. De ce dădeau ei flori? Nu înțelegeam. De ce veneau pregătiți? Știau dinainte că actorii o să merite? Veneau de mai multe ori la același spectacol? Sau le ofereau de formă, fără să țină cont nicicum de actul artistic? Sau, știind distribuția, își spuneau – ian să iau eu niște flori pentru actorul meu preferat, sunt fan, de fiecare dată e o bucurie, etc. Trebuia să rezolv chestia asta. Să iau un buchet de flori, să mă duc la spectacol, să îl ofer cuiva acolo și practic să iau cu japca poziția unui alt tip de spectator. Poate imitându-i comportamentul urma să înțeleg și care sunt resorturile din spatele gestului. Dar în Florăria Întuneric era același dezastru ca peste tot, doar că varietatea sortimentelor era mai largă. Și chiar nu mai există flori deloc? am întrebat, iar vânzătoarea mi-a răspuns: numai flori de mătură! Astea sunt singurele care au supraviețuit. Coronavirusul se extinsese la flori și se întâmplase aberația asta, nu mai găseai nimic cu corolă. Numai tulpini, tulpini, tulpini. Și toată lumea oferea aranjamente de tulpini. Nu era nici așa foarte rău, se dezvoltase și piața asta, existau tot felul de împletituri și jocuri de tulpini, iar oamenii, laudă lor, păstraseră obiceiul, cumpărau și dăruiau lujeri, vrejuri și nuiele. Am ales câteva cotoare zdravene și pline de sevă, am rugat florăreasa să mi le lege cu o sfoară groasă, apoi am plecat în fugă spre spectacol. M-am oprit la garderobă să mă dezbrac. Și garderobiera îmi ordona: încă unul, încă unul! Și mai scoteam un pulovăr și încă unul. Scoteam zeci de haine de pe mine, dar ciudat era că între două pulovere era tot timpul un tricou, același model, un tricou roz electric și lucios, cu număr și nume scrise cu alb. Draci, îmi spuneam, să vezi că astea sunt tricouri de fotbaliști, dacă n-or fi ele unșpe în total, n-au ambiție! Am intrat în sală și mi-am ocupat locul, cu cotoarele în poală. Surpriză: programul a constat într-un spectacol de circ cu animale.

Dă-mi!

Copil fără cal, covrig fără câine

Înghesuială mare în primul tramvai, dar și mai înghesuială la gura fetei retardate, care de-abia reușind să-și miște coatele de ceilalți, clămpănea cu poftă dintr-o merdenea, mă uitam fix în gura ei, ce era acolo, ferească sfântu, firmiturile unsuroase atârnând de aparatul dentar, căci avea aparat cu frână pe fiecare dințișor și fulgii se zbăteau în brackeți într-un fel care-mi amintea de casele de la țară, cu perdele din fâșii de plastic gros la intrare, împotriva muștelor. Și nu i-am zis nimic, pentru că merdeneaua aia părea așa o achiziție cu care se mândrea, ea era singura care avea, noi, restul, nu, și cine știe cât așteptase un moment în care să aibă și ea ce nu au alții. Dar și în al doilea tramvai, aceeași înghesuială, plus un elev scund cu ghiozdan colțuros, căruia cineva îi făcea o observație la care elevul răspundea prompt an apple a day keeps the doctor away și cranț, simțeam niște stropi pe față, vedeam cum elevul mușcă cu poftă dintr-un măr zemos, făcând cu ochiul unor colegi mai puțin curajoși. Mă întrebam dacă e mai bine că din măr mușca un elev scund cu ghiozdan colțuros, și nu o adolescentă cu gene lungi, cu o traistă de mers la plajă. Cu siguranță elevul avea o mușcătură mai științifică, o mușcătură cu intenție experimentală, sigur avea să ajungă undeva cu studiul lui. Ajungeam la centru, intram în camera amenajată pentru refugiați și așteptam să se trezească organizatoarea centrului. Camera era înecată de albituri, perdele netăiate, atârnate la geam și făcând pe podea teancuri peste teancuri de falduri, ce risipă, mă gândeam, iar au achiziționat perdele din vreun proiect european și nu au destule ferestre la care să le atârne, exact cum făcuseră cu camerele de supraveghere în exces, pe care au fost nevoiți să le monteze inclusiv la veceuri. Cearșafuri satinate curgeau din pat în toată încăperea, care arăta ca un mare coșciug, iar noi ne-am așezat pe scaunele gătite ca la nuntă, înfășurate în kilometri de voal. Mă uitam la pereți și așteptam să se trezească organizatoarea. O auzeam mormăind niște scuze și întinzându-se, apoi am văzut-o ridicându-se dintre perne, complet rușinată de felul în care spațiul era amenajat. Colega cu care venisem a întrebat-o dacă așa i se pare că ar trebui să arate o cameră în care să locuiască o familie, iar organizatoarea a zis că nu, deloc, dar astea-s materialele care i s-au dat. Se ridicase și își cerea iertare întruna iar eu o înțelegeam și mi-era milă de ea, se vedea că îi era sincer jenă. La un moment a zis – dacă era după mine, măcar nu mai puneam tabloul ăla monstruos pe perete. Pe peretele cu patul era într-adevăr un tablou uriaș, cu Anemonele lui Luchian. Știi faza? o întrebam. Că și macii pot fi albaștri sau roz sau albi, dar când spui maci, spui roșu. Ei, când spui Anemone Luchian spui roșu, dar când spui Anemone Amzei, spui alb cu miez albastru. Ea continua să se lepede de tablou, o kitzschioșenie ordinară, o mizerie, și măcar de n-ar fi avut rama aia și măcar dacă în ramă n-ar fi fost prinsă fotografia! Ăsta era de fapt detaliul tragic, în rama tabloului cineva prinsese de drag o fotografie alb-negru veche, cu un copil rânjit călărind un tractor de jucărie. Asta era problema. Ușița aia făcută în pictură de fotografia prinsă în ramă te scotea într-adevăr din minți. Fotografia părea un reminder sinistru sau un mesaj de amenințare lăsat de un criminal. Trebuie să facem ceva cu chestia asta, am zis, îngrijorată, trebuie să ne schimbăm urgent modul de abordare, să ne uităm la chestia asta ca la un ansamblu mixed media și să îi atribuim întregului complex o metaforă, altfel ne face cu capul pe toți. Uite, le-am zis, avem un imens câmp cu maci, din depărtare se vede venind un tractor, pe măsură ce se apropie de noi tractorul se face tot mai mic, tractoristul tot mai tânăr, iar când ajung chiar la suprafața pânzei, când ies complet din câmpul de maci, tractorul e doar plastic, tractoristul e doar un copil, copilul e doar un rânjet, un rânjet care spune: am vrut să vă păcălesc. Organizatoarea a fost de acord, super, așa facem, cu condiția să îi spunem copilului – tâmpitule! astea nu-s glume! Îi spunem până izbucnește în plâns!

Între timp

Prost să fii să te mai plimbi printre blocuri la ora asta, spuneam. 179 de zile, de fapt. Pentru că în a 181-a mi-am făcut doza trei dar într-a 180-a fix deja mă infectasem și eram umpic nervoasă. Acum e momentul să văd pentru ce nu am aruncat sumedenia de alimente și medicamente expirate din casă, paste și orez de când eram mică, paracetamol din 2017 + șervețele cu iepurași și reni de pe timpul musafirilor. Acum e ocazia să fac curat și să m-avânt în lupta împotriva risipei alimentare. Mă învârteam prin casă și îi spuneam chestia asta noului venit, prost să fie ăla care s-o mai plimba printre blocuri, eu de-acuma numai printre cireși mă mai duc. Și zis și făcut, o luam la trap printr-o livadă de cireși, numai că și-asta era oribilă, pentru că arăta exact ca migdalii în floare ai lui Van Gogh, astfel că bănănăiam nemulțumită prin peisajul ca de plastilină, cu copaci cleioși și cer chinezesc. Dar ce să vezi, nou venitul venea după mine, intra cu grijă în tablou, pășind peste rama cât gardul, nepierzând o secundă în tovărășia muzeografilor și vizitatorilor, de parcă – bună ziua, lipsesc umpic! În timpul ăsta, colega mea bătea din picior și scrâșnea: dacă v-am zis că sunt bine, sunt bine, sunt bine și nu mai suport să mă întrebați dacă sunt bine, înnebunesc dacă mă mai întreabă cineva dacă sunt bine. Și observam că în spate avea o carapace, o carapace adevărată, de țestoasă, din care încerca să iasă sărind și scuturându-se. Eu îi spuneam – lasă carapacea la locul ei, nu mai sări în halul ăsta, nu vezi ce bine te apără? Iar ea scrâșnea în continuare și spunea – nu mai suport să mă apere și nu mai suport să mă întrebe toată lumea dacă mi-e bine. Ok, îi făceam semn din livada de cireși, eu sunt aici în caz că mă caută cineva. Și mă trezeam pe o margine de bulevard suspendat, o construcție modernă și vastă, cu zeci de benzi, un oraș de mașini în mișcare. Îmi aprindeam o țigară și priveam în zare în timp vărul meu îmi explica mândru de el cum a pornit de jos și cum încet-încet a ajuns la chestia asta. Îmi dădeam seama că bulevardul acela era de fapt balconul lui, pe care îl extinsese treptat, ce tare, i-am zis, nici nu-mi dădusem seama că sunt la tine-acasă! iar el zâmbea încântat că i-a ieșit surpriza. Se întuneca și balconul se închidea și în spatele meu apărea o bibliotecă imensă, din lemn masiv, plină cu cărți cu cotoare identice, negre și cu litere aurii. Eram la serviciu, lucram la Hogwarts, iar în fața mea, ținându-mă de mână, era nimeni altul decât profesorul de dragoste. Eu aveam tot felul de explicații, mi se părea că m-a invitat la tablă să fac o demonstrație sau să mă asculte la lecție și turuiam într-o frenezie, foarte sigură pe știința mea, dar el cu un aer recules, ridicându-se deasupra bruiajului, îmi făcea semn să tac și apoi îmi spunea: sunt aici ca să îți predau, nu ca să te ascult. Și-am tăcut ca să poată omul să-mi predea și m-am simțit foarte bine. În timp ce mă simțeam așa de bine, mă gândeam că măcar decorul e de apreciat, are ceva liniștitor și familiar, apoi treaba asta  îmi licărea strâmb. Era frumos așa ca atmosferă, dar până la urmă tot o bibliotecă falsă, tot o recuzită cu cotoare de fațadă, pentru proaste de-astea. Și nu stăteam mult pe gânduri că îi și spuneam – auzi, pe mine m-a mai impresionat odată un tip cu gelul lui de duș de la Cottage, e foarte interesant ce se petrece aici, dar mi-e tot mai greu să confund personajul cu decorul. În rest, e cu adevărat foarte interesant.

!

“Before becoming an actor, I was a Marine. Acting is a lot like being a Marine. You do one mission the way they planned, and then the sergeant says just do one for fun and then make it your own.” – Adam Driver