Un fel de câmp

Dormeam adânc, cred că de muuulte, muuulte ore, părea o noapte de-aia cât un anotimp. Dormeam în patul meu dar patul meu nu era în camera mea. Nu era într-un dormitor, ci într-un hangar. Cineva, nu știu cine, un camarad doar puțin mai treaz ca mine, echipat în uniformă de camuflaj îmblănită, îmi făcuse vânt din patul meu. Atât cu dușmănie, cât și cu nădejde, părea că mă îmbrâncise. Că nu trebuia să dorm și că altfel nu m-aș fi trezit. M-am rostogolit buimacă, fără să mă lovesc, dar neînțelegând neam prin ce constrângeri fizice trec. După o serie de zvârcoleli zdravăn amortizate, mi-am dat seama că stăteam înghesuită într-un sac de dormit. Am ieșit din el ca o râmă, încruntându-mă la cele trei avioane parcate la douăzeci de metri în dreapta mea. Era întuneric, ochii mi se obișnuiau greu. Îl căutam din priviri pe individul care mă îmbrâncise, era în picioare și orbecăia și el în capătul din stânga mea al hangarului. În mod ciudat, nu părea să vrea să iasă, ci să intre, ca și când ieșirea din hangar ar fi dus la bucătăria cu ibricul de cafea. Deși ieșisem din sacul de dormit, refuzam să mă ridic și încă mă târam ca râma spre avioane. Părea că de amorțeală sau somn încă umblam așa, nu din prudență sau din vreo pornire jucăușă. Când am ajuns sub botul primului avion, m-am răsucit cu fața în sus și am privit așa tâmpește o bună perioadă. Apoi, complet siderată, i-am zis individului care era cu mine în hangar: băi, tu ai mai pomenit avioane de cupru? Fiind mai treaz ca mine, acela părea să știe că nu e singurul lucru în neregulă. Mi-a zis: băi, ia vezi, sunt toate de cupru? sau e unul de cupru, unul de argint și unul de aur? M-am târât pe sub toate cele trei avioane, uitându-mă cumva contemplativ, ca la cerul plin de stele, și inspirând adânc aerul rece. Mă simțeam exact ca pe un câmp, într-o noapte de august senină. Aș vrea să stau așa o veșnicie, am spus. N-am spus că aș vrea să mă internez. Era peste internare, era altfel de liniște, una înfiorată de mister. După ce am verificat, am zis – nope! toate trei sunt de cupru! Când am zis chestia asta, m-a apucat o jale nesfârșită, ca și când aș fi zis toate trei sunt moarte, sau toate trei sunt din aceeași specie extinctă, sau sunt cum trebuie dar le-am găsit prea târziu.

But wait, there’s more!

Stăteam în jurul ciorbei rădăuțene și ascultam poezii despre omul care și-a lăsat ursulețul în țară, unde e nevoie de el, și care e întrebat mai târziu, nu de ce n-are bască, ci de ce n-are ursuleț, și care nu se mai poate pune sub protecția ambasadei ca să aducă ursulețul cu el, pentru că protecția ambasadei = adio azil. Fata cu Trei Torturi ne arăta imagini cu tocane afgane, ultima metodă de fast track employment pentru necuvântători, zece ingrediente corecte și ești bucătar, zece șuruburi corecte și ești inginer, zece tăieri corecte și ești chirurg. Expeditorul ne ruga să nu ne amăgim, o să ni se aplece, o să ajungem la spital, din trei tăieri vom fi morți și ca un făcut o să se dărâme și-un pod, să îi lăsăm să treacă prin noi spre țările fără ierni și cu mult mai frumoase limbi, să facem un culoar, să le înlesnim o călătorie, ok, să-i învățăm să pescuiască dar nu neapărat aici, cât în apele acelea pline de șprot și macrou. Vorbeam de ruta Șomcuta-Calcuta, Zimbabwe zâmbabwea, legănându-se și frângându-și mâinile întruna, îmi venea să-i spun – aruncă-le, naibii, că le-ai mostofâlcit de tot. Doamna cu cipici și Turcul Nedispărut vorbeau de toate petele negre care le-au ieșit, despre febrele galbene și tifoide, despre malarii și TBC-uri, despre cardiopatiile diabetice, cangrenele tanzaniene și parazitul bosniac, în timp ce Rădăuțiul Poetic ne-nghiontea cu sensibilități la stomac. Traducătorul de tigrină, proaspăt întors de la un badminton cu Venezuela, ne-a întrebat din senin dacă am citit următoarele cărți: Jurnalul lui Fowles, Daniel Martin, Ploaia înainte să cadă, Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Citind Lolita în Teheran. N-am tras un rânjet, astfel că s-a retras la dormitor, să se uite la US Open. Ce spuneți voi aici e prea frumos față de ce spun eu, am zis, ridicându-mă, încântată și tristă. Nu mă întristaseră ursuleții, cât mă-ntristau tapirul și găina de pe Animal Planet și iarba gri din tv-ul care-mi servește purici de 5 stele. M-am îndreptat agale spre papură, să dezleg niște noduri ca să nu fac Alzheimer. După o vreme mi-am dat seama că eram urmărită de Micuța Laser și de Tardivity. Și noi purtăm ceva bad intel, m-au anunțat, ca să le fac loc pe bordură fără să am a mă teme de vreun jaf. Micuța Laser a zis: te-ar cumpăra și te-ar vinde. Tardivity a zis: ar lua pielea de pe tine și-apoi ar arunca-o pentru că a mai fost purtată. Am zis că unii sunt făcuți pentru poezie, alții sunt făcuți pentru pază, iar nouă de fapt ne trebuie cu totul altceva. Tardivity a zis – paza are și ea poezia ei. Micuța Laser a zis – aș râde de oamenii care-și scot pălăriuța din buzunar și și-o pun când stau la soare, până mi-ar spune că sunt operați la cap. Peste noapte am avut un vis complicat cu un fel de mașinărie-crematoriu-instrument-muzical (așa, ca-n filmul ăla). Oamenii stăteau la coadă, dornici. Ci nu ardeau de tot, nici mureau, erau un fel de reciclați, se transformau într-un fel de vederi cartonate, care înfățișau un interior, o scenă oarecare, un peisaj, reflectând, se pare, existența lor. Pe dosul cartolinei erau scrise faptele lor de glorie, iar la ăia mai amărâți erau trecute școlile, pământurile, capetele de vaci, cărțile scrise sau scările de bloc pe care le ținuseră curate. Știam că tata nu trecuse prin acel aparat, dar puneam mâna pe telefon, foarte nervoasă, ca și când aș fi vrut să mă asigur că vederea lui avea să fie completată corect, dacă s-ar fi întâmplat vreodată: bună, uite ce e, nu pot să dorm de grijă că nu mai știu unde-ai făcut armata. La Timișoara, zice tata. Așa, dar la ce? La autotunuri antitanc, artilerie, de ce? Așa, nimic, vreau să-ți scriu biografia.

Sure, sunburn is painful, but moonburn is far worse

Ca să-ți faci un tablou, îi spuneam, gândește-te la pasărea care a zburat prea aproape de soare. Știi legenda? Nu, că voi ați fost feriți de dezvoltatori ca Alecsandri. O pasăre zbura de nebună tot mai sus, foarte încântată de ce putea să facă, până când și-a pârjolit aripile și jmaf, pârlită la pământ. Celelalte păsări, iute i-au sărit în ajutor, dăruindu-i fiecare câte-o pană. Așa se explică de ce e ciocârlia pestriță. Nu că bibilica n-ar fi. Și cum spunea our lord and saviour Attenborough, cu cât mai frumos cântecul, cu atât mai urât penajul.

Multinaționalele și rolul lor civilizator

Erau deja la masă, majoritatea se cunoșteau între ei, Bună seara am zis, I have extensive intelligence to share in case anyone’s interested. S-a ridicat Versiunea copilă a lui Emily Blunt, mâncase ceva gras și iute, avea buzele încă și mai roșii, mai pline și mai lucioase ca de obicei. Îi subliniau ochii și mai albaștri, și mai rotunzi, și mai profunzi. Era versiunea și mai gracilă, și mai outspoken, și mai transparentă. S-a oprit în fața mea, etalându-și delicatețea crudă ca o aripă de insectă proaspăt despăturită. Mănânci? m-a întrebat, noi deja mâncăm. Am aruncat o privire spre masă și pentru că era deja întuneric n-am reușit să văd decât niște platouri. Am hotărât să amân penibilul, dacă aș fi dedus că cineva îmi va aduce farfuria mea, porția mea, bolul, atunci aș fi rămas. Mai bine mă duc în recunoaștere. M-a surprins să constat că hotărârea mea n-a atras valul 2 de suspiciune. Something was wrong. Am plecat, am ondulat spațiul, am marcat câteva locuri de pierzanie, am aranjat câteva scaune spre câteva margini, n-am dat aproape niciun telefon. M-am întors la împărțitul păturilor, erau tot acolo, aceeași fată a venit spre mine, de data asta întrebându-mă de-un foc, motiv pentru care m-am și stabilizat. A durat câteva ore. A mai venit o tură de mâncare, slavă domnului caldă, am jucat Mafia, am închis ochii, am narat. La un moment dat am zis Dear God, debrief me before it’s too late, in Gil Scott-Heron’s voice, și n-a mai fost prea târziu, se făcuse patru și soarele nu mai răsărea. Mai erau acolo Turcul Nedispărut în Vamă, traducătorul de tigrină, Tardivity, Aimé Mwima, Micuța Laser, Cratima (dintre Congo Kinshasa și Congo Brazzaville), IKEA, Expeditorul, Astrid Iceberg, Zimbabwe, Venezuela, Rădăuțiul Poetic, Clubul de lectură numit Society, Fata cu Trei Torturi (de Sf. Maria, Sf. Ana și ziua de naștere), Doamna cu cipici, Galațiul Pro-Brăila, Antivaperul și Fata fără Două Torturi. În primul rând că e iarnă, spunea Aimé, ăsta e lucru destul de greu, dar cel mai cel mai urât e limba voastră, nu ne place cum sună, deloc! Și nu e nici ușoară dacă să zicem vrei să mori: aeronautic – s-a ridicat la ceruri, astral – a mai apus o stea, topografic – a dat colțul, ecologic – s-a dus într-un loc cu verdeață, arheologic – e oale și ulcele, geologic – s-a întors în țărână, coregrafic – a ieșit cu picioarele înainte, turistic – a pornit pe ultimul drum, ornitologic – a mierlit-o, oftalmologic – a închis ochii, etc., etc., toate familiare dar însoțite de această încadrare cu efect dizlocant. Cratima a povestit și el cum l-a ales Firma, cum îi alege Firma pe toți, tocmai pentru că nu știu nimic și nu cunosc pe nimeni, să rupă un lanț, să fie veriga lipsă, să se oprească furturile pe rețeaua angajați-paznici-localnici-țigani. Ce mișto! m-am gândit, am mai văzut așa ceva chiar la mine, în viața mea, am fost și eu Firma asta. Când am terminat de mâncat, IKEA a făcut curat și a așezat pe masă două sacoșe de-alea mari și albastre, una plină cu obiectele celor veniți aici, alta goală. Ne-a invitat să punem în sacoșa goală obiectele pe care le-am lua cu noi la plecarea definitivă din țară și am aruncat cu toții în ea albume de fotografii conținând toată lumina pe care am văzut-o dar n-o vom mai putea vedea. Lucru care s-a dovedit, evident, greșit, cât suntem de proști, am zis toți îngroziți, când IKEA s-a apucat să ne arate conținutul corect, desfăcând sacoșa plină și scoțând din ea nu bijuterii, nu bani, nu acte, nu medicamente, nu haine, ci ursuleți. Ursuleți după ursuleți după ursuleți de pluș mai mult sau mai puțin ponosiți.

🥷🏿

…

Forget us not!

SNR

Irelevant

Alergam într-un suflet să îi spun ce am descoperit. Părea mai interesat de precipitarea mea decât de descoperire. Se ridica în picioare și venea până în mijlocul sălii, zicând: așaaa, după cum arăți pare ceva important. Foarte important, am zis. Și tot nu era interesat de descoperirea în sine. Părea să-mi studieze foarte intens mimica. Pe timpuri, o bătrână înțeleaptă îi spusese că va veni o zi când cineva va intra în sală val vârtej, va folosi anumite cuvinte, va face anumite mutre, va arunca priviri panicate spre ușă și spre geam, iar ziua aia va trebui să îl găsească pregătit. I-am zis totul deodată: am identificat laboratorul unde se produce coronavirusul! Trebuie să-l vezi! Și am luat-o la fugă pe coridoare, am ieșit în stradă, am ajuns într-o zonă de blocuri cu scări exterioare, am tropăit pe niște  holuri cu pereți de metal și am apăsat încet pe clanță. Am intrat fără să scot un sunet și l-am lăsat să-și facă o impresie. S-a plimbat amuzat printre cuve, a pus mâna pe lucruri, s-a uitat la ele în lampă, toate astea pufnind din când în când în râs. După ce și-a făcut o impresie, s-a oprit în dreptul meu, și-a pus mâinile sân și m-a fixat de parcă ar fi vrut să treacă pe partea cealaltă. Dura așa de mult încât îmi venea să-i zic, nu, așa n-o să afli ce îmi trece prin cap. Mi se părea că are multe emoții contradictorii de exprimat și că nu reușea să discearnă care-i varianta corectă: sunt cu adevărat cretină sau fac mișto de el într-un mod complet dereglat. A pufnit într-un ultim râs deconcertat, gen, crezui că-i laptop da’ cân’ colo ierea ziar, și uitându-se în jur s-a mulțumit să tragă concluzii despre amenajări: așa… păi asta e o cameră obscură, ce relevanță are? Evident că aș fi putut să îi explic relevanța, dar îmi pierise orice elan. Am făcut hm! și m-am scuzat, credeam că are relevanță, îmi pare rău că m-am înșelat. Problema era că în clipa în care mi-a pus întrebarea, creierul începuse să-mi servească niște rotiri de fructe și nefructe ca la jocuri mecanice, încercând să mă trimită undeva, să mă oprească la jackpot. Apoi rotirile au încetinit și am început să văd că ceea ce credeam inițial că-s cireșe și banane, erau de fapt idei abandonate. Aoleu, mă gândeam, a început infinitul și nu s-a mai terminat. Mă suprasolicita mental, ca și când cineva mi-ar fi împiedicat sertarele memoriei să se golească, făcând și actualizările tot mai greoaie, blocând până la urmă toate procesele. Aoleu era singurul cuvânt prin care îmi mai puteam comunica realitatea. Procesele și rotirile se opreau, nu chiar la jackpot, dar la o poală de fise. Îmi cădeau o grămadă de fise zornăitoare. Și brusc, în loc de aoleu sau de bingo, am zis Wendy! Apoi mi-am recompus figura căzută și am întrebat cu un sictir nu tocmai lipsit de eleganță: ok, în cazul ăsta ce facem cu banii? A ridicat din umeri a nepăsare și-apoi a zis: place them in daycare. N-am comentat, doar am notat înghețată: – iată și prima insultă!