Aveam

Stăteam în gazdă. Însăși noțiunea de stat în gazdă îmi părea socasă de pe la fundul unei gropi de gunoi și pusă în scenă mizerabil. Stăteam, e drept, în curtea unei vile cu trepte de piatră albă, bolte de glicină și amprente de Polignano a Mare, dar peste astea se suprapunea o pâclă de Eforie Sud, cu cearșafuri fierte-n clor, miros de cantină și găini cotcodăcind printre scaune. Dar eram în vacanță, cică. Pe lângă că îmi aranjasem așa de prost cu cazarea, nu știu cum se întâmpla că pe la masa mea se aciuau diverse persoane care îmi făceau sejurul și mai plăcut. Întâi s-a așezat Subtility, cumva zgribulită, cu textele alea de escroc umil – te rog frumos, ajută un milog, mi-am uitat portofelul acasă și-mi trebuie de cazare, de masă și de zbor. Scoteam de undeva un portofel uriaș și din portofel scoteam o cărămidă de bani, știam că-s cinci mii de euro, deși bancnotele mari și târnosite arătau ca bancnotele românești de cinci mii de lei cu efigia lui Carol al II-lea. Îi dădeam teancul ăla și, drept să spun, mă durea inima să-mi iau adio de la el, dar mi-era rușine să zic că nu pot. Imediat se producea lângă mine și o bătrână de la țară, cu ceva halenă de damigeană sfătoasă, și-mi spunea: așa, mamă, mai dă-i, dacă ai, mai dă-i, mamă, să aive și ea, că așa e bine, să ajuți. Și eu, tot de jenă, mai scoteam o dată portofelul și îi mai dădeam o mie de euro, gândindu-mă că da, par zgârcită, dar mai bine decât deloc. Apoi se întuneca și eu tot la masa aia rămâneam, fericită să aud că în sfârșit mă vor lăsa singură: hai că eu mă duc umpic să scrutez zarea, m-a anunțat Subtility. Și umpic a fost chiar foarte umpic. Pentru că s-a dus să scruteze zarea la numai câțiva metri în fața mea. Adică se ridicase, făcuse doi-trei pași și rămăsese cu spatele la mine. Ceea ce însemna că intimitatea și vacanța mea oricum nu se puteau arăta în noaptea cu pricina. La un moment dat, a întors pentru o secundă capul spre mine, explicându-mi: aaa, nu, că nu m-am postat aici de proastă, stai liniștită, aștept pe cineva! Și a venit și persoana respectivă, un fel de Zorro fără mască, pe care foarte greu l-am identificat ca fiind vărul meu. O, ce binecuvântare, în caz că duceam lipsă de cunoscuți! Și iată că cei doi au rămas așa unul lângă altul, cu spatele la mine, când scrutând zarea, când sărutându-se demonstrativ, iar eu, tot ca o proastă, stăteam în continuare la masă, lăsându-mă deprivată până și de privitul în gol. Și pentru că scena nu era suficient de ridicolă, Subtility se întorcea din când în când să se asigure că spectatorul unic își face treaba conștiincios. Ci nu s-ar terminat așa! Cu posterul ăsta de Marvel movies. Cei doi, împreună cu bătrâna de mai devreme și cu ceva prieteni de-ai lui Subtility, s-au așezat la masa mea și așezați fiind s-au întors cu spatele, pregătindu-se parcă să urmărească un film. În curte a apărut un șir de ecrane suspendate iar pe ecrane se perindau pozele unor cetățeni și câte-o scurtă descriere a vieții lor. Sub poze, apărea un cod sau un cont bancar și câteva opțiuni din care puteai să bifezi: asigură-i rechizitele și hăinuțele, dăruiește-i o vacanță de neuitat, plătește-i materialele de pictură micului artist, ajută-l să-și împlinească visul de a ajunge în Argentina, fă fericită o familie din Singapore. Eu așteptam să se termine momentele publicitare, dar ceilalți urmăreau ca și când ar fi fost o cursă de cai sau cam așa ceva. Și deodată văd cum Subtility se întoarce spre mine și mă întreabă cu același glas umil și rugător: Facem și noi o faptă bună? Că până la urmă astea-s lucrurile care contează în viață! Să știi să fii om! Ajutăm și noi un creștin de-ăsta? Uite, tipa aia de-acolo, că pe-aia nu cred că o salvează nimeni, ce zici? Și unde nu mă pomenesc că încep să butonez în telefon, asigurându-i creștinei ăleia o vacanță de vis, creștina fiind o tipă cam la treizeci de ani, viguroasă ea așa, cu părul turcoaz, pielea foarte albă și un bot uriaș, adicătelea niște buze groase dar și foarte sparte, din care curgeau șiroaie de sânge gros. Creștina avea o căutătură dușmănoasă și după cum își afișa botul hemoragic îmi lăsa impresia că de meserie e bătăușă și că tocmai se pregătea de următorul meci. Mă întrebam de ce naibii n-am ales măcar un alt beneficiar, să fi avut vreun cuvânt de spus măcar în legătură cu această minimă preferință… nicio idee, pierdeam așa bani în neștire, murind de ciudă și de neputința de a rezista sugestiilor, că nici nu se puteau numi rugăminți.