Valea!

Nu pot lăsa să se întâmple un astfel de lucru, în niciun caz nu pot lăsa să se întâmple așa ceva, spunea. Alerga revoltat și înflăcărat pe coridorul care trecea chiar pe lângă patul meu. Eu mă trezisem dar mai stăteam la căldurică, bucurându-mă de toată scena ca de un breakfast in bed, ca de un eroism clișeistic, artificial, grețos, în fond care o fi plăcerea să mănânci omleta pe cearșaf, nespălat pe dinți și cu ochii lipiți, ba să mai bagi și-un fresh de portocale de cu zori, doar așa, că e la ofertă. Alerga deci pe coridor, era îmbrăcat în negru și părea mai elev, iar eu acceptasem scena asta penibilă ca să îi fac un compliment. Zâmbind forțat, mă tot întrebam dacă nu cumva el chiar se simte spontan sau își imaginează că mica prestație dramatică trece drept avânt real. Și concluzionând că nu e suficient de stupid încât să își imagineze asta, am început să mă întreb cum de nu-i crapă obrazul de rușine. Până la urmă, îl vedeam! Și până la urmă mă forța să particip la acest joc handicapat, uau, bine că ai intervenit, era să dau pe mine. Păi bine, mă, nesimțitule, ce vrei tu să insinuezi, că îmi pansezi un deget, în timp ce-mi rupi un picior? În continuarea deducțiilor, am ajuns la partea în care o umbră de rușine exista, dar era repede ajunsă din urmă de un calcul. Gen, decât să spui un adevăr de căcat, mai bine spui o minciună de căcat. Și-așa că-n timp ce el era erou nu știu pe unde, că nu mă mai interesa, mi-am tras pilota peste cap, hotărâtă să adorm la loc și să mă mai trezesc când toată lumea va fi acaparată de alte evenimente. N-am reușit să adorm pentru că mă tot muncea o imagine. Cu cine seamănă ăsta la respirație. Am înnebunit încercând să-mi dau seama și tot scăpându-i doppelgängerul printre conexiuni. Și felul în care îi urmăream eu însămi animația părea o replică după o altă participare silită. Și-apoi m-am luminat, cu blestemul vieții, cel mai nenorocit dintre dăunători. Acum că mă lămurisem ce anume căutam în propriul creier, constatam că nu mai există și alte asemănări, dar mă întrebam de ce creierul meu mult iubit mi-a pus pe tavă tocmai acest punct de diagramă Voronoi. M-am trezit definindu-mi foarte clar și fără cuvinte, doar prin seturi de imagini, diferența dintre teatru și film. Ah, super!