Pacientul cardiac

ceea ce e bine :).

Primii fulgi

Ieșeam din bloc, treceam prin gang, ajungeam în stradă, mă rugam. Era o vreme chinuitoare, ger, zăpadă, bălți cu gheață. Mă rugam să vină repede un autobuz. În timp ce mă îndreptam spre stație vedeam cum vin trei. Trei odată! Ce noroc, îmi spuneam. Aveam de făcut doar câțiva pași. Pe primul l-am pierdut. Era un autobuz alb. De al doilea am fost atât de aproape. Un troleu albastru. Fix șase pași mi-ar mai fi trebuit și aș fi putut să mă urc. Dar pe al treilea, un autobuz alb și gol, chiar că nu mai aveam cum să-l ratez. Și a oprit în dreptul meu, eram chiar în fața ușii din mijloc. Un singur pas mai aveam de făcut, dar nu reușeam, cu toate că autobuzul mă aștepta cu ușile deschise. Mai pățisem chestia asta undeva, la malul mării în Monterosso. Rămăsesem blocată la ieșirea din apă, picioarele nu reușeau să facă pasul foarte mic dinspre apă spre nisip și nu înțelegeam de ce. Mi se părea că mă trag foarte puternic înapoi valurile, ca și când o mână zdravănă m-ar fi ținut de picioare, cu toate că marea era foarte liniștită. Mai târziu m-am lămurit, era doar febra musculară, una de care nu mai avusesem, febra gleznei. Așa și-acum, stăteam cu picioarele într-un melanj de zăpadă topită și noroi, apa îmi intra prin ghete în vălurele făinoase, încercam să ridic piciorul din baltă și să îl pun pe scara autobuzului și nu reușeam. Întindeam mâinile încercând să mă apuc de bare dar nu ajungeam, căutam ceva de care să mă țin ca să pot ieși din zloată, dar nu găseam niciun punct de sprijin. Cu lacrimi în ochi i-am făcut semn șoferului să nu mă mai aștepte că n-o să reușesc. Seara, acasă, stăteam c-o pătură pe picioare la gura focului. Aveam tot felul de chestii foarte bizare: pătură bleumarin, șemineu și musafiri. Musafirii erau tineri și erau prietenii mei. De-o viață, chiar! Ne uitam împreună la poze. Numai poze de grup. Numai poze în care apăreau alte grupuri, în care zece, douăzeci de tineri stăteau aliniați în picioare, zâmbind spre fotograf. Încercam să recunoaștem cât mai mulți oameni, ne aminteam tot felul de povești despre ei. Apoi cineva a zis – și acum uite-ne și pe noi! și a scos o poză cu grupul nostru, pe care am plimbat-o de la unul la altul. Era o poză color, toți eram îmbrăcați într-un fel de treninguri pufăloase, bleumarin toate. Era soare. Nici nu se compară! am zis. În mod clar, toată lumea era de aceeași părere, plimbam poza dintr-o mână în alta și o priveam cu un fel de sfințenie, ca pe-un motor de actualizare a conștiinței comune. Mai dese sunt cazurile când revederea fotografiilor vechi produce un efect de înstrăinare, spuneam.

Zile și Nopți

Intram într-un magazin de pompe funebre. Voiam să cumpăr ceva. Un tânăr vânzător pedant îmi descria fiecare sicriu cu lux de amănunte, cum e tăiat lemnul pe lungimea fibrei, câte frunze de dud au mâncat viermii din mătasea cărora a fost făcut giulgiul, ce bijutieri au șlefuit cuiele, în ce fel accelerează sau întârzie descompunerea, etc. Avea ceva de somelier care-ți explică cum să ții corect paharul și cum să adulmeci buchetul, un soi de țepar cu pretenții. Eu mimam răbdarea și interesul, exclamând pe alocuri formidabil! nu mai spuneți! și examinând din când în când toate detaliile cu o lupă pe care-o purtam atârnată de gât cu un lanț. Uau, îi spuneam, dar mă aflu chiar în paradisul iubitorilor de sicrie! La un moment dat m-am detașat de vânzător și m-am îndreptat spre un sicriu imens, al cărui design era semnat de Magritte. O imensitate de sicriu! M-am întors spre vânzătorul care rămăsese în urmă și care acum părea înfricoșat de interesul meu și i-am zis exact care era convingerea mea: imensitatea asta de sicriu nu poate fi decât a lui Iohannis! Și nemaiașteptând niciun răspuns, am pus mâna pe-un cuțitaș de desfăcut plicuri și l-am înfipt între capacul sicriului și pat, apoi am început să le despart milimetru cu milimetru, plimbând cuțitașul de jur împrejurul imensității. Nu-mi pusesem întrebarea de ce se află în magazin un sicriu închis, dar am exclamat acuzator: ăsta e un sicriu mort! Lasă că vedem noi acuma ce se ascunde în el! am strigat către vânzătorul care deja tremura. Am tras capacul la o parte și am strigat: ahaa! exact cum bănuiam! e plin de pui! În interiorul imensului sicriu mort era o vânzoleală de sicrie mici, sute de sicrie mici, cu cruciulițe pe căpăcel, care scoteau niște sunete ca de greieri. Am tras capacul la loc, scârbită, pfuaa, e plin de pui nenorocitul! Du-l undeva și dă-i foc! i-am zis vânzătorului care încerca să mă convingă să mă răzgândesc, că el ce-o să mai vândă, că îi omor afacerea, că el așa crește sicriele de mici și că poate dura și zeci de ani până o să obțină din nou unele destul de mari, că materialul genetic e foarte important și astea erau rezultatul unor ani de selecție. Am plecat neînduplecată și hotărâtă să-l desființez în recenzie, scriam recenzii pentru Zile și Nopți. 

Recuperări

Mă duceam spre casă. Locuiam în cu totul alt oraș. Un oraș care la fiecare pas îmi amintea de orașul vechi, fără să-mi arate ce anume păstrase din el. Mi se părea că-l știu pe de rost și din când în când făceam exerciții de verificare a orientării mele prin el – pe ce stradă o iei la fugă ca să scapi de atacatori, în ce scară de bloc să intri ca să ieși într-o stradă paralelă, ce curte are poarta mereu deschisă (pentru că în spate se vinde miere), pe lângă ce gard să treci ca să stârnești un lătrat înfiorător, care-s treptele care duc la ușa descuiată a unui subsol, pe ce punct de termoficare poți să te urci, unde sunt oameni, unde nu sunt oameni, în ce loc din piață sunt tarabele sub care poți să intri, care-s liniile ferate care curentează și care-s cele care nu curentează, ce picioare de bloc au robineți exteriori de unde poți să dai drumul la apă. Era un oraș diferit în care părea totuși că aveam o multitudine de repere. Mergeam liniștită pe bulevard, trăind cu impresia că trec pe lângă magazine și farmacii, nu mă uitasem la ele cu atenție. La un moment dat însă am fost alertată de sunetele care veneau dinspre vitrine: în loc de magazin, era o cameră cu pian. O femeie stătea în picioare și încerca clapele cu degetul de parcă tocmai dăduse drumul la apă și verifica dacă a început să curgă caldă. Când a venit apa caldă, femeia și-a dat jos jacheta, a atârnat-o într-un cuier și s-a așezat la pian, începând să facă baie sau să spele, habar n-am. Cânta acolo la pian, în camera aia neiluminată, de parcă se afla într-un laundromat și aștepta să se termine programul. Căutam din priviri un afiș pe care să scrie unde și cum se plătește ora de pian, dar nu era nicio indicație. După cum se vedeau lucrurile, pur și simplu cine voia să cânte intra și cânta. M-am dezlipit greu din loc, eram uluită și fericită și tristă. Îmi spuneam că nu e posibil ca în sfârșit să se fi ajuns la așa ceva. Părea că mulți, foarte mulți oameni deja muriseră, iar pentru cei câțiva rămași se făcuseră inclusiv camere stradale cu pian, sau că orașul trăgea să moară din nefolosință și se ruga să fie folosit prin orice mijloace, chiar și neproductive. Apoi am început să privesc cu atenție la toate casetele de sticlă pe care le luasem drept magazine. Într-un cub puternic iluminat, pe care l-aș fi luat drept frizerie, stătea tolănit un porc. Mi s-a lățit chipul într-un zâmbet de bucurie plenară și-mi tot repetam că nu pot să cred că au ajuns la așa ceva. Ditamai porcul de două sute de kile, extrem de curat, trântit într-o mână de paie aranjate în colțul acelei camere pardosite cu gresie, acces direct din bulevard. Din spatele camerei a apărut un îngrijitor care s-a apucat să măture în jurul porcului niște scame invizibile, pentru ca nu cumva ideea de cocină să-și facă loc în mintea vreunui trecător, apoi s-a așezat lângă porc, rezemându-se de perete și luându-i capul în poală. Rămăsese așa, uitându-se la mine și lăsându-mă să îi privesc în voie, părând să zică – ăștia suntem noi. Am pășit înăuntru și câteva minute bune am scărpinat porcul după urechi fără să zic nimic. Mă întrebam de câte dezastre o fi fost nevoie până să se ajungă la așa ceva.

Ceva frumos

*
“- Și? Era frumos?
– Ce, mormântul?
– Da.
– Era frumos, avea flori.”

Aveam

Stăteam în gazdă. Însăși noțiunea de stat în gazdă îmi părea socasă de pe la fundul unei gropi de gunoi și pusă în scenă mizerabil. Stăteam, e drept, în curtea unei vile cu trepte de piatră albă, bolte de glicină și amprente de Polignano a Mare, dar peste astea se suprapunea o pâclă de Eforie Sud, cu cearșafuri fierte-n clor, miros de cantină și găini cotcodăcind printre scaune. Dar eram în vacanță, cică. Pe lângă că îmi aranjasem așa de prost cu cazarea, nu știu cum se întâmpla că pe la masa mea se aciuau diverse persoane care îmi făceau sejurul și mai plăcut. Întâi s-a așezat Subtility, cumva zgribulită, cu textele alea de escroc umil – te rog frumos, ajută un milog, mi-am uitat portofelul acasă și-mi trebuie de cazare, de masă și de zbor. Scoteam de undeva un portofel uriaș și din portofel scoteam o cărămidă de bani, știam că-s cinci mii de euro, deși bancnotele mari și târnosite arătau ca bancnotele românești de cinci mii de lei cu efigia lui Carol al II-lea. Îi dădeam teancul ăla și, drept să spun, mă durea inima să-mi iau adio de la el, dar mi-era rușine să zic că nu pot. Imediat se producea lângă mine și o bătrână de la țară, cu ceva halenă de damigeană sfătoasă, și-mi spunea: așa, mamă, mai dă-i, dacă ai, mai dă-i, mamă, să aive și ea, că așa e bine, să ajuți. Și eu, tot de jenă, mai scoteam o dată portofelul și îi mai dădeam o mie de euro, gândindu-mă că da, par zgârcită, dar mai bine decât deloc. Apoi se întuneca și eu tot la masa aia rămâneam, fericită să aud că în sfârșit mă vor lăsa singură: hai că eu mă duc umpic să scrutez zarea, m-a anunțat Subtility. Și umpic a fost chiar foarte umpic. Pentru că s-a dus să scruteze zarea la numai câțiva metri în fața mea. Adică se ridicase, făcuse doi-trei pași și rămăsese cu spatele la mine. Ceea ce însemna că intimitatea și vacanța mea oricum nu se puteau arăta în noaptea cu pricina. La un moment dat, a întors pentru o secundă capul spre mine, explicându-mi: aaa, nu, că nu m-am postat aici de proastă, stai liniștită, aștept pe cineva! Și a venit și persoana respectivă, un fel de Zorro fără mască, pe care foarte greu l-am identificat ca fiind vărul meu. O, ce binecuvântare, în caz că duceam lipsă de cunoscuți! Și iată că cei doi au rămas așa unul lângă altul, cu spatele la mine, când scrutând zarea, când sărutându-se demonstrativ, iar eu, tot ca o proastă, stăteam în continuare la masă, lăsându-mă deprivată până și de privitul în gol. Și pentru că scena nu era suficient de ridicolă, Subtility se întorcea din când în când să se asigure că spectatorul unic își face treaba conștiincios. Ci nu s-ar terminat așa! Cu posterul ăsta de Marvel movies. Cei doi, împreună cu bătrâna de mai devreme și cu ceva prieteni de-ai lui Subtility, s-au așezat la masa mea și așezați fiind s-au întors cu spatele, pregătindu-se parcă să urmărească un film. În curte a apărut un șir de ecrane suspendate iar pe ecrane se perindau pozele unor cetățeni și câte-o scurtă descriere a vieții lor. Sub poze, apărea un cod sau un cont bancar și câteva opțiuni din care puteai să bifezi: asigură-i rechizitele și hăinuțele, dăruiește-i o vacanță de neuitat, plătește-i materialele de pictură micului artist, ajută-l să-și împlinească visul de a ajunge în Argentina, fă fericită o familie din Singapore. Eu așteptam să se termine momentele publicitare, dar ceilalți urmăreau ca și când ar fi fost o cursă de cai sau cam așa ceva. Și deodată văd cum Subtility se întoarce spre mine și mă întreabă cu același glas umil și rugător: Facem și noi o faptă bună? Că până la urmă astea-s lucrurile care contează în viață! Să știi să fii om! Ajutăm și noi un creștin de-ăsta? Uite, tipa aia de-acolo, că pe-aia nu cred că o salvează nimeni, ce zici? Și unde nu mă pomenesc că încep să butonez în telefon, asigurându-i creștinei ăleia o vacanță de vis, creștina fiind o tipă cam la treizeci de ani, viguroasă ea așa, cu părul turcoaz, pielea foarte albă și un bot uriaș, adicătelea niște buze groase dar și foarte sparte, din care curgeau șiroaie de sânge gros. Creștina avea o căutătură dușmănoasă și după cum își afișa botul hemoragic îmi lăsa impresia că de meserie e bătăușă și că tocmai se pregătea de următorul meci. Mă întrebam de ce naibii n-am ales măcar un alt beneficiar, să fi avut vreun cuvânt de spus măcar în legătură cu această minimă preferință… nicio idee, pierdeam așa bani în neștire, murind de ciudă și de neputința de a rezista sugestiilor, că nici nu se puteau numi rugăminți. 

Sentimentul universal al notificării

Se întâlneau cele două tiruri. Ne dădeam repede jos toți cei care veneam de la nord, descuiam ușile tirului care venea de la sud și îi ajutam să coboare cu ceilalți, alergam unii lângă alții spre hangar, ne așezam în fugă la mese, mese lungi, cu băncuțe lungi, stăteam înghesuiți dar încăpeam toți, noi pe-o parte, ei pe cealaltă. Și începeam să operăm. Important era să nu ne atingem, pentru că informația transmisă prin piele ar fi bruiat celelalte informații. Poate părea simplu, dar rezistam foarte greu impulsului de a ne strânge mâinile, era ca și când ne-ar fi venit să vorbim cu niște români în română, în timp ce contextul ne obliga să folosim un alt cod. Scoteam un glob pământesc, îl învârteam, ei puneau degetul undeva, apoi îl mai învârteam o dată și puneam și noi degetul undeva. Scoteam o cutie cu emoții cartonate, fiecare alegea câteva. Scoteam sacoșa de IKEA, aici se petrecea de fapt triajul, pentru că în sacoșă nu erau decât pături și sticle de apă și ce alegeau ceilalți era foarte important, n-aveau voie să aleagă decât ori apă, ori pătură. Câteodată îmi spuneam că poate dacă m-aș lăsa de fumat, aș scăpa de cancer. Altă dată îmi spuneam că dacă m-aș face brutar, aș hrăni mai multe guri. Mă gândeam la oamenii care au reușit să dea un sens vieții lor pe ultima sută de metri. Cam așa ceva voiam și eu în clipele de rătăcire. Apoi mă uitam la oamenii ăia și sensul pe care îl dădeau ei vieții lor pe ultima sută de metri semăna prea bine cu viața mea de la un cap la altul. Singura chestie diferită era noutatea pe care lucrurile banale o avea pentru ei. E o chestiune de timp, îmi repetam, e numai și numai o chestiune de timp. Verificam operațiile: toți aveau oase din metal și vene izolate în cabluri de plastic, toți erau mai buni. Luam cleștii și încercam să ne dăm seama care cabluri trebuie tăiate și în ce ordine. Din când în când mă deranja whatsappul. Scoteam telefonul din buzunar și mă uitam la mesajele intrate. Cineva îmi trimitea poze cu diverse păsări de mare, fotografiate de-aproape, în timp ce-și bălăceau picioarele în valuri, părând la căutare de aur în nisip. Și păsările și pozele erau frumoase, eram invidioasă, dar iarăși, chestiune de timp. Puneam telefonul în buzunar și mă scufundam din nou în activitățile acelea plictisitoare. Notam într-un caiet: validare e și atunci când uzi plantele și ele înfloresc, validare e și atunci când scapi copacul de omizi și el face fructe, validare e și atunci când nu calci pe melc. Apoi cei de pe partea cealaltă a mesei ne predau caietele lor și continuam lucrul: dacă 2-un are buclă sau nu, dacă liniuța scurtă a T-ului atinge liniuța lungă, dacă C-ul se uită mai mult în sus sau mai mult în jos, dacă r-ul are buclă sau nu, dacă f-ul e mai mult ca o cruce sau mai mult ca un 8, dacă d-ul are codiță, bară sau laț. Făceam mai multe teancuri cu caiete și le grupam pe categorii de vârstă. Problema asta trebuie rezolvată, spuneam.

Ping

Long story short: your system is not protected.
666 mosquitoes liked your post.

The The

Asta-mi place mie! Când după Caretaker vine Caregiver!

Valea!

Nu pot lăsa să se întâmple un astfel de lucru, în niciun caz nu pot lăsa să se întâmple așa ceva, spunea. Alerga revoltat și înflăcărat pe coridorul care trecea chiar pe lângă patul meu. Eu mă trezisem dar mai stăteam la căldurică, bucurându-mă de toată scena ca de un breakfast in bed, ca de un eroism clișeistic, artificial, grețos, în fond care o fi plăcerea să mănânci omleta pe cearșaf, nespălat pe dinți și cu ochii lipiți, ba să mai bagi și-un fresh de portocale de cu zori, doar așa, că e la ofertă. Alerga deci pe coridor, era îmbrăcat în negru și părea mai elev, iar eu acceptasem scena asta penibilă ca să îi fac un compliment. Zâmbind forțat, mă tot întrebam dacă nu cumva el chiar se simte spontan sau își imaginează că mica prestație dramatică trece drept avânt real. Și concluzionând că nu e suficient de stupid încât să își imagineze asta, am început să mă întreb cum de nu-i crapă obrazul de rușine. Până la urmă, îl vedeam! Și până la urmă mă forța să particip la acest joc handicapat, uau, bine că ai intervenit, era să dau pe mine. Păi bine, mă, nesimțitule, ce vrei tu să insinuezi, că îmi pansezi un deget, în timp ce-mi rupi un picior? În continuarea deducțiilor, am ajuns la partea în care o umbră de rușine exista, dar era repede ajunsă din urmă de un calcul. Gen, decât să spui un adevăr de căcat, mai bine spui o minciună de căcat. Și-așa că-n timp ce el era erou nu știu pe unde, că nu mă mai interesa, mi-am tras pilota peste cap, hotărâtă să adorm la loc și să mă mai trezesc când toată lumea va fi acaparată de alte evenimente. N-am reușit să adorm pentru că mă tot muncea o imagine. Cu cine seamănă ăsta la respirație. Am înnebunit încercând să-mi dau seama și tot scăpându-i doppelgängerul printre conexiuni. Și felul în care îi urmăream eu însămi animația părea o replică după o altă participare silită. Și-apoi m-am luminat, cu blestemul vieții, cel mai nenorocit dintre dăunători. Acum că mă lămurisem ce anume căutam în propriul creier, constatam că nu mai există și alte asemănări, dar mă întrebam de ce creierul meu mult iubit mi-a pus pe tavă tocmai acest punct de diagramă Voronoi. M-am trezit definindu-mi foarte clar și fără cuvinte, doar prin seturi de imagini, diferența dintre teatru și film. Ah, super!