S-a întoooooooooors!!!

Apus apus

You’re done! See what’s new!

Toată lumea se lăuda cu timpul de porțelan, numai eu mă gândeam la timpul de faianță. Ceilalți se gândeau probabil la ei înșiși. Eu mă gândeam mai mult la ei. Exact când cineva vorbea despre aerisire, windows-ul a pornit un update. Nu închideți! spunea. Am stat și m-am uitat la linia continuă. Câteodată vedeam bornele kilometrice 3%, 4%, 7%, 11%. Apoi mi-am dat seama că anumite borne scapă privirii mele, că n-am văzut nimic între 20% și 57%, nicio căprioară, nicio ursoaică ieșită la marginea șoselei, niciun ciclist trecând în viteză pe lângă ursoaică, nicio mișcare bruscă prin care ursoaica să îi rupă capul. N-am văzut nici măcar cei doi ursuleți ghemuiți lângă piciorul ursoaicei, așa că pe la kilometrul 60%, când poate ar fi trebuit să-mi amintesc de lapte și miere, nu mi-am amintit. Mi-am amintit doar de 60% cacao, de 60% grăsime, de 60% bumbac și de 60% din PIB. De miere mi-am amintit mult mai târziu, când m-apucase tusea, și abia atunci mi-am dat seama că ochii nu-mi folosesc la nimic, numai bolile îți spun adevărul. Copacul îmi întindea o creangă. Și încă o creangă, și încă o creangă. Cum le vedeam, puneam mâna pe ferăstrău și începeam să tai. Nu o vreau pe-asta și nici pe asta și nici pe-ailaltă. Eu vreau numai trunchi. Îmi tăiasem multe crengi de sub picioare și tot nu-mi era de-ajuns, încă mai puteam coborî nivelul discuției. Când am ajuns la 90% am zis e imposibil, sunt două, două borne la fel! Ea și-a dat ochii peste cap și mi-a zis – n-are cum, n-ai căutat tu bine. În scurt timp Nu închideți! a dispărut și-n urma lui a apărut Închideți!

Analiza de oportunitate

Pare dar nu e

E ca și când te-ai duce la curve. E ca și când la un moment dat te-ai opri și le-ai spune edificat: – Aha! Mi se confirmă toate bănuielile! E ca și când ai pleca fără să plătești. Pentru că tu nu voiai decât să dai o șansă iubirii… E ca și când te-ai șterge cu masca. E ca un preș de frunze.

Eram în Centrul Vechi când unui bătrân i-a căzut masca din buzunar fără să-și dea seama. O tânără cu bebeluș în brațe s-a aplecat, a luat-o, a alergat în urma lui și i-a înapoiat-o, emoționată c-a făcut o faptă bună. Faith in humanity restored, gen. O mie de erori dintr-un singur click!

Azi am mirosit un parfum cu următoarele note: Guillaume Musso, Festivalul Sanremo, Gara Mizil.

M-am bucurat că mi-ai trimis-o pe nepoata ta să-mi dea o mână de ajutor în bucătărie. Îmi place cum face ea piața. Îmi place cum alege păstârnacul. Îmi place cum taie lemne. Îmi place cum curăță peștele. Îmi place cum pârlește porcul. Îmi place cum scoate untul din foc. Îmi place că nu acrește ciorbele, că nu sărează icrele și că nu îndulcește halvița. Am uitat numele dietei ăsteia.

Când o să intru-n subiect? Nu știu când o să intru-n subiect! Subiectul poate să aștepte!

Nu ai înțeles nimic

Nu ai înțeles nimic. După ce te enervezi, îți spui – uau, m-am enervat și nu o să aflu niciodată de ce! Poate din cauză că au intrat în sufragerie și au zis – nu ne place covorul tău, îți aducem noi unul mai bun. Dar nu acum. După ce îl tocești pe ăsta. Sau poate nu din cauză că le-a displăcut covorul tău, poate din cauză că au venit atât de mulți. Sau poate nu a contat numărul, ci faptul că erau bine dispuși. Sau prost dispuși. Sau poate faptul că au venit prea târziu. Sau prea devreme. Nu o să știi niciodată de ce, nu o să știi niciodată. Dacă ai ști, ai pierde. Dar când a fost cu umerașul, te-ai bucurat. Vânzătoarea ți-a împăturit pantalonii și te-a întrebat – vreți și umerașul? Și tu i-ai zis – daaa, bineînțeles! Apoi te-a cântărit din priviri și cu umerașul încă în mână, arătând spre tine ca și când n-ai fi dat un răspuns serios, te-a întrebat – vreți mai multe umerașe? Iar tu ai răspuns – Siiigur! Apoi, încă arătând cu umerașul spre lipsa ta de convingere, a întrebat – vreți și de-alelalte? Dar pe-alea să știți că trebuie să le spălați, că au lipici! Iar tu ai zis – Și! Lipiciul e bun, și cu lipici vreau! Te-ai bucurat când ea a adus un sac de umerașe și ți l-a lăsat la picioare, scuzându-se că profită de tine – le mai lăsam în stradă, dar ne amendează. Două zile te-ai gândit cum să o răsplătești, să-i duci o floare sau o ciocolată, dar în a treia zi ai hotărât că nu e cazul, să zică mersi că i-ai dus gunoiul! Astăzi, însă, a fost o zi bună – nici nu te-ai enervat și nici nu te-ai bucurat. Cineva te-a întrebat câte camere ai și tu ai spus că patru. Apoi te-a întrebat – sigur nu e o singură cameră mare, împărțită în compartimente de niște pereți? Lucrul ăsta te-a mai scos din ale tale, ai zis – bravo, domnule! ce idee outside in! În general, trecătorilor le oferi o priveliște plăcută. Pentru că asta își doresc. Se uită la scaunele din fier forjat albe și grațioase, se uită  la bolta de trandafiri și la ceștile de pe masă, se uită la pisica tolănită în iarbă și la veverițele care crănțăne în copac, și îți zic – ne-ar plăcea și nouă să avem prieteni ca ai tăi, buni, frumoși și deștepți. Vedem și noi câte fac pentru tine. Dar noi n-am avut norocul ăsta. Sau nu merităm. Conduceai, erai atent la drum iar eu mă zgâiam pe geam. Mă gândeam că văzuseși și tu cu coada ochiului ceva și atunci ți-am explicat peisajul – gata păsările! pleacă! Dar tu ai întors capul după păsări și ai pufnit în râs: – pleacă ciorile! de pe un câmp pe altul!

Portretul porumbelului alfa

Și eu acum ce fac? mă întreba. Bucureștiul era inundat de paste. Paste fierte, în sos alb murdar. Se revărsau puhoaie de paste pe toate străzile, din toate direcțiile, nu știam nici de unde vin, nici încotro se îndreaptă. În principiu – năvăleau. Și erau bune de mâncat. Da, oamenii mâncau. Luau cu lingura, cu polonicul, mâncau din căuș, călduțe cât trebuie și numai de un singur fel: conchiglie rigate. Mie nu-mi plac pastele-astea, îmi dau senzația că-mi scapă din gură în timp ce mănânc. Stăteam la fereastra mea de la etajul șapte și priveam valurile de conchiglie întinzându-se pe bulevard. Că nu știu ce să fac! îmi repeta. Mă întorceam de la fereastră, îi puneam o sacoșă roșie în mână și îi spuneam: te duci la magazin și cumperi conchiglie rigate cât de multe poți! Nepreparate! La pungă, la cutie, dar neapărat să fie conchiglie rigate crude! Păi da’ e plină strada de de-astea gata făcute! spunea. Da, tocmai! îi spuneam, acum e momentul!

Aveam o bilă verde. Ne testau și ne împărțeau pe culori. Foloseau un cutter cu care ne tăiau în hainele, gențile sau direct pielea. Înaintea mea fusese o fată căreia îi tăiaseră rochia și din rochie ieșiseră mai multe păstăi verzi, desfăcute și pline de bobi de mazăre. În sală mai așteptau câteva persoane deja testate, toate cu câte ceva verde la iveală – de la clustere de ochi, până la gușteri și saci de gunoi. Din burta cuiva ieșea un mănunchi de mărgeluțe roz cu verde, iar eu am întrebat – de ce l-ați încadrat la verde, și nu la roz? Pe fereastră cineva pictase un porumbel negru. Ce faceți cu porumbelul ăla acolo? am întrebat. Cineva mi-a zis că descurajează cuibărirea porumbeilor adevărați. Porumbeii adevărați vin la pervaz, dar când îl văd pe ăla mare dincolo de geam se sperie și pleacă. Important e să pictezi un porumbel alfa, să fie puțin mai mai mare ca ceilalți. Mă tăiaseră și pe mine și ieșise o bilă verde, ca de cristal, dar mi-era frică să o ating, să nu se verse. Eram foarte mândră de ea. Părea proba cea mai pură din sală. La un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva testarea asta era doar o mascaradă care să ne inculce ideea că mai există și alte culori sau că există și oameni care nu prezintă verde.