Sau copil

E loc și de mai rău, dacă ești claustrofob. 

Ar trebui să mă mulțumesc cu fraza asta. Poate aș părea mai inteligentă. În tot cazul, un om care se blochează în lift sau într-o toaletă publică pare mai degrabă prost. Ideea e că m-am dus la magazin, am urcat la etaj să caut șosete, nu mi-au plăcut șosetele de la etaj, am dat să cobor. Am ales una din ușile laterale care duc spre scări, am trecut de ea și-n fața mea era o altă ușă. Prima ușă s-a închis în urma mea, a doua nu se deschidea. Am rămas închisă etanș între două uși. Aer nu, căldură îngrozitoare, niciun fir de lumină. Era atât de beznă încât mi se părea că e noapte deja, că magazinul e gol, că e dezafectat, că o să stau acolo până la demolări. Nu-mi venea să cred că trebuie să strig după ajutor. Am strigat ceva, m-am împins în cele două uși cu simț de răspundere, am bătut cu pumnii, niciun suflet interesat! Am scos telefonul cu gândul să sun la magazin, din magazin… sunt eu, cotul tău stâng, am rămas blocat în bluză. Nu aveam semnal. Mă gândeam să caut prin geantă o foaie de hârtie, să scriu pe ea Ajutor! și să încerc să o strecor pe sub ușă. Mi-am dat seama că încă am masca pe nas și m-am bucurat că pot face ceva ca să ajung la încă un strop de aer. Eram deja cuminte, tăceam, nu mai bocăneam, derulam în telefon lista de contacte fără să înțeleg literele, când cineva mi-a deschis ușa. Am mulțumit și am țâșnit de-acolo recunoscătoare. Mai târziu mi-am dat seama că ușa s-a deschis când nu mai dădeam de ceva vreme niciun semn și că probabil de la bun început mă auziseră câțiva oameni și hotărâseră să mă mai lase acolo, să bat și să m-asfixiez. Când am ajuns la parter, am cumpărat în fugă o pereche de șosete, de frică!