Cel mai traducere tâmpită din viața meu

Victorie! Antropologul e în sfârșit mort!

Pick something, it’s free!

Fiind băiet

Fiind băiet păduri cutreieram, cu o kalimba-n mână. Kalimba purta emblema NASA iar eu o foloseam pe post de sonar. Pe jos erau frunze uscate care foșneau sub pașii altcuiva. Pași mari și rari. Cineva mi-a zis – uite un urs bătut în diamante. Prin fața noastră trecea într-adevăr un urs, venea dinspre casă și se îndrepta spre râu. Am mijit ochii și am zis – alea nu sunt diamante, e peridot. Cu toate că ursul părea bătut în marcasite. Persoana de lângă mine a întrebat – peridotul nu e verde? După întrebare, mi-am dat seama că persoana de lângă mine e psiholog și că mă invita să-i dau un răspuns psiho-relevant. I-am răspuns cu o anume recunoștință în glas – nu e urs, e șopârlă. Nu e niciodată urs.

Vin sărbătorile!

Nu înțeleg cum reușesc să își amintească toate lucrurile bune numai oamenii care nu au fost acolo și ale căror uși erau de mult închise când eu băteam de la un cap la altul să cer o coală cu etichete autocolante pentru cadourile de Crăciun de care atunci mă ocupam, în timp ce așteptam un ok, o pizza și un taxi, și nu înțeleg cum reușesc să își amintească întunericul și frigul toți oamenii care atunci stăteau în perne și ale căror singure cuvinte de consolare erau: măi, înseamnă că sunteți foarte rezistenți, aveți un sistem imunitar foarte puternic, noi am fi murit până-acum, ca și când sistemul nostru imunitar ar fi fost în sine o recompensă pe care cei care stăteau în perne nu o primeau. Am intrat în camera aceea în care neoanele erau și mai bolnave decât în camera mea și am întrebat dacă sigur mai suntem treji, pentru că veghea noastră avea ceva din somnul peștilor de acvariu, de ce să nu fim? mi-a răspuns, apoi l-am întrebat – cumva, prin absurdul absurdului, ai etichete autocolante? Și a plutit ca un pește spre dulapul metalic, zicând – numai așa, întinzându-mi o coală autocolantă pe care mai târziu am decupat-o cum îmi trebuia, pregătind cadourile pe care aveam să le las la scara blocului, pentru că eu eram contaminată, noi ăștia cu sistemul imunitar fuseserăm și închiși în spații supra-aglomerate, schimbaserăm multe tulpini, aveam și ochii roșii și nici nu ne testau, pentru că doamne ferește să se închidă șandramaua din cauza noastră cu tot cu drepturile celorlalți. Abia aștept, îi spuneam, să se deschidă librăriile din nou, să cumpăr tone de hârtie de împachetat. Și funde. Iar el râdea ca un pește mort și se scărpina în cap, până când venea primăvara și începeau cu toții să îi explice privilegiile – poate crezi că am stat la gura sobei sau la beculețele bradului, ei bine, nu, am stins și noi luminile și am deschis larg geamurile noaptea, iarna, și am stat în ger și beznă doar că n-am luat bani pentru asta, tu ești cel care-a profitat. Dar acum librăriile sunt deschise și lucrurile au intrat în normal și putem vorbi din nou despre prostie. Putem spune cu încredere – s-a dus vremea prostiei!

Hai că totuși mai sunt destule de distrus!

 

Sau copil

E loc și de mai rău, dacă ești claustrofob. 

Ar trebui să mă mulțumesc cu fraza asta. Poate aș părea mai inteligentă. În tot cazul, un om care se blochează în lift sau într-o toaletă publică pare mai degrabă prost. Ideea e că m-am dus la magazin, am urcat la etaj să caut șosete, nu mi-au plăcut șosetele de la etaj, am dat să cobor. Am ales una din ușile laterale care duc spre scări, am trecut de ea și-n fața mea era o altă ușă. Prima ușă s-a închis în urma mea, a doua nu se deschidea. Am rămas închisă etanș între două uși. Aer nu, căldură îngrozitoare, niciun fir de lumină. Era atât de beznă încât mi se părea că e noapte deja, că magazinul e gol, că e dezafectat, că o să stau acolo până la demolări. Nu-mi venea să cred că trebuie să strig după ajutor. Am strigat ceva, m-am împins în cele două uși cu simț de răspundere, am bătut cu pumnii, niciun suflet interesat! Am scos telefonul cu gândul să sun la magazin, din magazin… sunt eu, cotul tău stâng, am rămas blocat în bluză. Nu aveam semnal. Mă gândeam să caut prin geantă o foaie de hârtie, să scriu pe ea Ajutor! și să încerc să o strecor pe sub ușă. Mi-am dat seama că încă am masca pe nas și m-am bucurat că pot face ceva ca să ajung la încă un strop de aer. Eram deja cuminte, tăceam, nu mai bocăneam, derulam în telefon lista de contacte fără să înțeleg literele, când cineva mi-a deschis ușa. Am mulțumit și am țâșnit de-acolo recunoscătoare. Mai târziu mi-am dat seama că ușa s-a deschis când nu mai dădeam de ceva vreme niciun semn și că probabil de la bun început mă auziseră câțiva oameni și hotărâseră să mă mai lase acolo, să bat și să m-asfixiez. Când am ajuns la parter, am cumpărat în fugă o pereche de șosete, de frică!

E loc și de mai rău

Când le-am zis că am plătit sticla de vin spartă în magazin, toată lumea s-a supărat pe magazin. Cum! În niciun magazin nu se plătește așa ceva! Acum am să le povestesc despre bătrâna săracă. Atât de dornică sunt să le treacă.  Bătrâna se simțea singură și înfometată. Deschise ușa frigiderului și văzu lumină. Aici ar merge niște mâncare, își zise. Închise ușa, trase peste capot o haină de ploaie și plecă la piață. Pe stradă se opri lângă un stâlp să se odihnească. Pe stâlp citi un afiș cu Reparăm frigidere, se arătă interesată: rupse un bilet cu numărul de telefon ca să-și justifice popasul. Ajunse la magazin, puse în coș un salam și se opri la casă. Scoase portofelul, plăti salamul, lăsă portofelul pe tejghea ca să-și potrivească salamul în pungă. Plecă. Se opri la o tarabă cu pepeni. Ciocăni câțiva pepeni căutând un sunet anume. Alese un pepene, dădu să plătească, ia portofelul de unde nu-i. Lăsă pepenele deoparte, rugă vânzătorul să i-l păstreze. Se întoarse acasă după bani pentru pepene. Băgă salamul în frigider, luă bani de pepene, merse din nou la piață. Poposi de câteva ori pentru că drumul fără portofel e mai greu decât drumul cu portofel. Intră în magazin și găsi portofelul unde-l uitase. Privi înăuntru, era gol. Spera să mai găsească cei 200 de lei. Le-a spus vânzătoarelor că ceva lipsește din ecuație. Săritoare, au început să verifice pe cameră. Un domn bine scotea banii din portofel și îi băga în buzunar. E clientul nostru, au zis, lăsați că-l punem noi să vă dea banii. Eh, a zis bătrâna săracă, credeți voi că acum se mai întoarce. A luat portofelul gol, s-a dus la piață, a plătit pepenele rezervat și s-a întors acasă. Și-a dat jos haina de ploaie, a pus pepenele în frigider, a închis ușa frigiderului și-apoi zdrang! Ușa frigiderului s-a rupt din balamale. Și pentru că frigiderul era în hol, ușa a căzut pe peretele opus. Spărgând oglinda cea mare. 7 ani de ghinion (deocamdată). Bătrâna a mutat salamul din frigider în congelator. A măturat cioburile, a încercat să repare ușa, degeaba. A scos din buzunar biletul rupt de pe stâlp, spunându-și: Nu trebuia să-l iau! Dacă nu-l rupeam, aveam și frigider bun și oglindă întreagă. A sunat la reparator și a așteptat. L-a recunoscut imediat pe bărbatul surprins de cameră în timp ce scotea cei 200 de lei din portofel. Nu se gândise până la capăt ce o să facă. I-a arătat pacientul și reparatorul s-a apucat de treabă. După cinci minute a întrebat: aveți cărticica? N-am cărticica, a zis bătrâna, să fie douăjde ani de când am aruncat-o. Ei, pentru că e un frigider așa vechi, piesele sunt greu de găsit, vă costă 200 de lei balamalele, vin din străinătate numai pe comandă. Bătrâna a plătit. După nici două zile, bătrâna a fost sunată de magazin, veniți să luați banii că l-am prins pe autorul furtului. Își puse haina de ploaie, se duse la magazin, acolo vânzătoarele îi povestiră încântate – a venit domnul și i-am zis să dea banii că altfel chemăm poliția. La început a ripostat, cum vă permiteți asemenea acuzații, apoi i-au arătat filmul evenimentului. Bărbatul n-avea bani la el, a dat o fugă până acasă și s-a întors cu ce furase.

Peșteri! Peșteri! Stâng, drept, peșteri!

Cineva ne făcea țigani. Ne acuza că stăm în cioburi ca țiganii. Abia auzind expresia asta bizară, mi-am dat seama că stăteam pe pământ, înconjurați de oale sparte. M-am întins după câteva cioburi și le-am cercetat cu atenție, bâjbâind după epoci, culturi și proveniențe. Erau foarte vechi. Atât de vechi încât nu mai erau tăioase, spărtura n-avea nimic abraziv, mi-a dat prin cap că poate așa fuseseră modelate, că cineva confecționase cioburi false, că cineva comandase cioburi în care nu te tai.

Șlefuiam argint într-un atelier, folosind un ghem de sârmă. Atelierul era într-un demisol, am văzut mai întâi picioarele inspectorului. A coborât cele câteva trepte și s-a oprit în dreptul meu. Ce faceți dumneavoastră aici e o insultă la adresa argintului, mi-a zis. Curățarea argintului se face cu cârpa, nu cu sârma. Știu, i-am răspuns, dar eu pentru asta sunt plătită. Inspectorul mi-a întins o cârpă și m-a pus să șterg un vas de argint oxidat. Cârpa s-a înnegrit, argintul s-a luminat. Inspectorul mă privea cu dispreț, părea că-și pregătește salivă să mă scuipe. I-am mai zis o dată: da, asta știam, dar pe mine m-au angajat să zgârii, nu să șterg. Individul nu reușea să priceapă, a scuipat așa cum preconizasem și a tras concluzia: se pare c-aici lucrează numai handicapați!

Mă uitam la Room, la copilul acela care privea numai în sus, numai la fereastra barăcii, la evenimentul acela – căderea unei frunze pe fereastră, la copilul stând mai târziu în hamac și privind în sus. La asta mă uitam când în birou a intrat un chinez. Și-apoi alt chinez. Și-apoi alt chinez. Și mulți-mulți chinezi au intrat. Și fiecare a vorbit pe limba lui, în timp ce eu încercam să țin sub ochi frunza aia, să nu pierd cumva esențialul, pala de vânt care o desprinde de geam sau, mai rău, vreo mătură! În timp ce chinezii își exprimau îngrijorările, revolta și stupefacția, eu încercam să concep un copac pe baza unei frunze.

Crinul extinctor

Stăteam toți în bucătăria de serviciu, așezați la o masă lungă ca la pomană, cu câte un șervețel în mână, curățând fiecare pătrățelul lui de mușama. Erau acolo toți colegii și toți șefii, inclusiv sportivi, reporteri, pictori și actori. Toată lumea se plictisea de moarte, nimeni n-avea chef să vină cu ceva nou. Hamsie stătea aproximativ în fața mea, puțin mai spre ușă, și învârtea în mâini o floare mare, roșie, cu tijă groasă, un crin de iarnă. Floarea nu părea nici naturală nici artificială, nici vie nici moartă, mai simplu – nici așa, nici așa. Părea o floare de burete, părea moartă dar înviabilă dacă ar fi fost scufundată în viață, părea o textilă retransformabilă în vegetal, părea floarea reversibilității. Hamsie o tot răsucea ca pe un obiect inutil, lovind-o de masă sau vânturând-o prin aer, ținându-și mâinile ocupate. Se uita în jos și zicea – trebuie să o casăm, asta e, stăm cu ea degeaba aici, dacă n-am făcut cu ea nimic până acum, n-avem ce să facem nici în continuare. Toată lumea era de-acord. Prin bucătărie plutea un oarecare aer de veste proastă, de genul – știți extinctorul ăla pe care nu l-ați folosit niciodată? O să-l aruncăm pentru că și-așa nu vă folosiți de el. N-avea nimeni nicio obiecție, eram cu toții de-acord că, din păcate, nu ne mai trebuie, regretam că nu ne mai trebuie, dar debarasarea era cât se poate de logică. Și-a mormăit fiecare acordul, nimeni niciun cuvânt în plus, se auzeau scaunele hârșâind, oamenii se pregăteau să se ridice dacă tot stabilisem ce era de stabilit, când Hamsie, din senin din iarbă verde, a zis – eu totuși vreau să îi dau această floare Orei. Eu așa m-am gândit, dacă tot n-o vrea nimeni și n-are nimeni nimic de comentat, i-o dau Orei, să facă ce-o vrea cu ea. Mi s-a părut extrem, extrem de drăguț. În general eu și Hamsie suntem pe alte lungimi de undă și foarte superficial ne intersectăm, dar în momentul acela l-am admirat cu toată ființa, pentru identificarea corectă a coșului de gunoi. Am primit floarea cu venerație, probabil eram mai impresionată de gest, decât de posibilitățile crinului.

Credeam că-i gărgăuni da’ cân’ colo… ierea masoni!

De viespi zic. Astăzi am citit despre viespile sociale vs. viespile solitare, despre viespile de hârtie vs. viespile de zidărie, despre viespile mason (viespile olar) și viespile de noroi, jachetele galbene, gărgăuni și stupuri bezmetice. Pentru că mai nou am o relație cu o viespe de zidărie și lucrurile devin tot mai dramatice. A debutat cu o dispută pe teritoriu și intenții clare de a ucide viespea cea sinistră care-și clădește casa ei în casa mea. Pe măsură ce pierdeam teren, câștigam admirație. Am urmărit-o zilnic cum fură ciment de sub scurgere și cum îl cară la o margine de pervaz, cum îl bătătorește și cum îl modelează și cum iar pleacă după materiale și iar se întoarce și iar înalță ruloul acela care-i va fi cameră și apoi va mai face o cameră și. Muncă, tată, muncă solitară, transport după transport, cărămidă cu cărămidă, chituit, etanșat, tot. În același timp, e rezervată și absolut silențioasă. Nu s-a gândit să mă atace, când ne întâlnim se abține de la mișcări bruște, mă ocolește și își găsește de lucru în altă parte, la betoniera aia a ei secretă. Iar cuibul crește și crește, la o palmă de cana mea de cafea. N-aveam niciun insecticid la îndemână, când mă apucase supărarea, în schimb aveam un spray dezinfectant. Am pulverizat cu osârdie peste tot tunelul viespii și, poftim rezultat, insecta naibii mi-a mulțumit că i-am igienizat locuința. Ulterior am luat și spray pentru OZN-uri și, fără prea mare tragere de inimă, am dat. Cu vinovăție, dar am dat. A apărut și viespea, s-a pus în fața mea cu mâinile în șold și-apoi a zis: mulțumesc pentru sfeștanie, amu’ să lăsăm să se usuce și mâine continuăm. Și e mare drăcia. Zece centimetri.
“Viespile de hârtie construiesc cuiburi deschise, în formă de umbrelă, adesea găsite suspendate de streașină sau de ferestrele de pe locuințe. Coloniile numără mai puțin de 100 de viespi. Gărgăunii sunt viespi de pădure, renumite pentru cuiburile lor masive, închise, care pot fi văzute atârnate de ramurile copacilor sau alte stinghii solide. Jachetele galbene sunt cele mai mici, având o lungime medie de aproximativ o jumătate de centimetru și-s confundate adesea cu albinele de miere; fac cuiburi închise, dar ale lor se găsesc sub pământ și pot găzdui sute de insecte. A nu se confunda cu albinele dulgher. Stropitorile de noroi și viespile săpătoare sunt numite viespi solitare, deoarece fiecare regină care depune ouă își construiește și își ocupă propriul cuib. Viespile solitare nu sunt agresive și rareori vor ataca, chiar dacă cuiburile lor sunt tulburate. Viespile săpătoare sunt numite uneori ucigași de cicadă. Toate viespile sociale sunt agresive din fire și atacă dacă le sunt deranjate cuiburile. Jachetele galbene atrase de fructe fermentate se îmbată des și devin deosebit de agresive. Gărgăunii sunt cele mai agresive viespi. Cel mai bătrân păianjen din lume, cunoscut de cercetători drept Numărul 16, a murit la vârsta de 43 de ani, după ce a fost înțepat de o viespe. Numărul 16 a fost descoperit în 1974, cu prilejul lansării unui studiu despre păianjenii-cârtiţă (care îşi sapă vizuină). Interesant este că viespile de zidărie pot controla sexul urmașilor lor. De asemenea, genul joacă un rol în care ouăle sunt puse în cuib. Larvele mascule eclozează mai devreme decât larvele feminine, astfel că unele viespi de zidărie depun un ou feminin pe o omidă, pe care o lasă într-o cameră îndepărtată a cuibului, care este sigilată cu un material asemănător cu noroiul, apoi depune un ou mascul pe o altă omidă din camera următoare, pe care o sigilează apoi. Unele viespi de zidărie depun un singur ou pe cuib, în ​​timp ce alte viespi de zidărie depun o serie de ouă în cuib, deși fiecare ou are propria cameră. Viespea din zidărie creează o serie de camere; prima cameră conține ou, a doua este goală (aceasta se numește celulă intercalară), următoarea este umplută cu omizi ca un fel de zonă de depozitare a alimentelor și în sfârșit există o altă cameră goală”.

 

În fine, o să îmi pară foarte, foarte rău după ea, după ce o s-o omor. Dacă vrea cineva să adopte o viespe de treabă…