Palatul Telefoanelor

Lucram la Palatul Telefoanelor, stăteam într-un lung șir de telefoniste, într-o mare de șiruri de telefoniste. Uneori fumam și îmi spuneam, încă e permis, suntem tot în secolul douăzeci. L-am văzut venind spre mine, era foarte elegant, îmi spuneam că după felul în care arată vine direct din străinătate, eram mândră de el. Nu mai era doar șeful celor mai bune resurse umane, Iordan, era comisionarul la vârf înalt. Ținea în mână ceva ca un sul, o umbrelă pliată, un penar cilindric, o ștafetă probabil. Mi-a întins obiectul și mi-a zis – ne grăbim, este ziua lor, trebuie să scrii o felicitare pentru Hasser Zarafí. Am deschis tocul acela și din el am extras un pix cu mină de 0,7 și un fel de cărticică veche, cu coperți din catifea vișinie, foarte lungă pe orizontală și îngustă ca biletele de ITB. Am răsfoit-o, între paginile tipărite pe hârtie cartonată erau foițe cerate. Mă uitam la Iordan întrebător. Ce să îi urez? O să încep cu multă fericire! În niciun caz, mi-a zis el, e against protocol, trebuie să-i urezi elocință și creație. Nu m-a surprins, eram sigură că la ăștia e ceva pe dos. Am început să scriu ceva pe prima pagină, lăsată albă. Iordan a dispărut și pentru că nu prea aveam inspirație, am răsfoit mai departe chitanțierul acela de artă. Părea o “culegere de înțelepciune”. Pe la mijlocul ei am întâlnit fraza: omul fără elocință e ca Dumnezeul fără Creație, iar mai încolo fraza: vorbă lungă, fericirea omului. Mi-am dat seama că ideea era exact asta, să copiez o frază din carte. Important era să știu pe care. Am mai scris ceva în felicitare, apoi m-am oprit și am luat-o la fugă. Am ieșit în stradă, am alergat printre străduțe până la Romană, trăiam cu senzația că n-o s-o mai găsesc și temerile mele s-au dovedit cumva întemeiate. Orașul era ocupat de arhitectură. Prea multă, mult prea multă, multă marmură, multe palate, multe arcade unele peste altele, trotuarele bulevardului Magheru erau înțesate de bolte din fier forjat, intercalate, unele îmbrăcate în iederă. Totul părea o schelărie deasă și neagră, prin care abia mă strecuram. După nenumărate contorsionări printre schele, m-am trântit pe-un scaun de răchită pus la intrarea într-un bloc de marmură neagră. Aici e McDonald’s? am întrebat un chelner. Mi-a zis că da și am cerut o cafea. Nu mi-a adus dar am mai stat puțin acolo și nu s-a supărat. Am luat-o din nou la fugă și am ajuns la ultimul etaj al unui dom de locuințe care încă nu fusese dat în folosință. Mi-era imposibil să îl înțeleg. Apartamentele erau despărțite de coridoare imense, tot numai piatră și arcade gotice, nu aveau ferestre, însă lumina naturală intra, pentru că nu aveau nici tavan. Ce monstru imposibil, repetam, totul e impunător și nepractic și nu poți să dai o fugă în stradă până nu alergi prin nu știu câte aripi și rânduri de scări. Oamenii ăștia ce fac când vor să iasă din casă? Își alocă juma de zi doar pentru drum? Apoi mi-am dat seama că asta e ideea. Că nu se iese, nimeni nu mai iese și nu doar pentru că e foarte greu. Orașul nu mai avea afară. Era doar interior. M-a zdruncinat foarte tare constatarea. Îmi aminteam că în copilărie avusesem un alt fel de șoc. Eram într-o vizită, într-o clădire veche de pe Calea Victoriei, ieșeam pe balcon și vedeam de sus Romarta. Era o surpriză să aflu că există oameni care trăiesc cu Romarta sub nasul lor, în timp ce noi o vizităm o dată pe an, doar ca să nu ne luăm pantofi. Încercam să-mi revin din amărăciune când mi-am dat seama că am lăsat felicitarea neterminată și era extrem de urgent și asta ar mai fi lipsit, ar fi fost mai rău decât să copiez multă fericire. Am luat-o la fugă îngrozită, se înserase, muream de rușine. În tot timpul acesta Hasser Zarafí aștepta, îmbrăcat și el în vișiniu, ca și chitanțierul de înțelepciune. Ce ciudat, gândeam, mereu am crezut că e alb cu negru.

Faza cu stabilopozii

Da, știu, unii oameni sunt deștepți, dar eu nu sunt. Eu a trebuit să dau search pe wikipedia ca să mă lămuresc într-o chestiune fantastic de stupidă. Și anume, de ce naibii au stabilopozii forma pe care o au. Eram puțin nemulțumită că poți să aluneci foarte ușor pe ei. Na, acuma nu mai sunt. De mâine o să întreb toate persoanele pe care le cunosc dacă știu care-i faza cu stabilopozii și, desigur, voi fi neplăcut surprinsă să aflu că cei mai mulți știu. Încă o dată se dovedește că ăia care îmi puneau întrebări tâmpite, gen “de ce pe coșul de pâine sunt desenate spice de grâu”, aveau dreptate să fie circumspecți.