Prima zi de școală

Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus au fost – eu nu sper decât un singur lucru, să nu te fi simțit vreo clipă în nesiguranță. I-am zis – nici vorbă, m-am simțit fix ca un trântor în polen. M-am gândit imediat că paradisul trântorului nu e tocmai polenul și chiar dacă mi-am dat seama că am zis o prostie, n-am simțit nevoia să mă corectez. La fel cum am intrat pe Lacul Dracului fără să întrebăm de ce se cheamă așa. Ar fi fost păcat să ne facem socoteli tehnice. Din când în când întreba – Ne simțim aventuroși? Deși avea grijă să întrebe exuberant, numai eu spuneam da. Au râs multe păsări de noi. Mai întâi s-a stricat ceva la motor, bateria de la telefon a ținut cât să aflăm că n-o să vină nimeni, că apă mică și împâslită, că până la urmă prin stuf, luând lacul la pas. Apoi a scos victorinoxul, zicând – pe-ăsta de la tine îl am, ca și când eu ar fi urmat să scurtez cablul acela zdrențuit și să îl recuplez în manșon, n-am fi scăpat niciodată de-acolo dacă n-aș fi fost eu, în urmă cu mulți ani. Apoi motorul a pornit dar elicea nu avea putere să taie prin vegetație. Practic stăteam pe un burete ud. I-a mai venit o idee genială – să ridice elicea cât să atingă doar centimetrii de apă de la suprafață. Zis și făcut. Ne-a stropit ca la balamuc și a aruncat o grămadă de apă în barcă, dar, firește, n-a împins nimic. Până la urmă a trecut la vâsle. Simplu, nu? După cinci minute de vâslit vârtos eram în același punct. Au râs multe păsări de noi. La început erau doar câțiva pescăruși, apoi s-au adunat o mulțime de chire și un pelican. Alea mici se aranjaseră pe un lemn ca la cinema și chirăiau ținându-se cu aripile de burtă. Pelicanul, distant, marca fix strâmtoarea de stuf prin care trebuia să trecem. La ora aia nu știam, a așteptat acolo până ne-am dat seama. – Ia uite cum sare roșioara! Ia uite cărășelul! striga. Nu se îneca niciun pește prin iarba aia plină de melci, dar el ne făcea ghidaj, arătând invizibilul cu degetul. Mai o vâslă prin saltea, mai un plug prin plaur, am intrat până la urmă pe un canal. În schimb azi-noapte mă plimbam printre clase, părea chiar prima zi de școală, fetele parcă defilau două câte două prin labirinturile de coridoare, fiecare ținând în brațe un teanc de caiete și cărți. La un cot de coridor, lângă o fereastră, stătea și el, roșu la față, nu știu dacă de emoție sau de rușine, dar toate șușotelile și chicotelile îl vizau. Ia uite-l, a venit cu jucăria de-acasă! îl scrutau din cap până-n picioare și pufneau în râs. Spre deosebire de noi toți, ținea la piept un laptop, îl ținea foarte strâns, închis, avea o carcasă strălucitoare. Era penibil. Era ca ăia cu colacul. Ca ăia cu loțiunea solară. Venise pregătit.

Manifeste

Nu prea aveam cuvinte. Alții știau să se extazieze. Să sară în aer și să strige iuhuuu! E demențial! I’m happy! Ce mișto eee! Apoi să ia loc și să sugereze pe un ton serios: suntem niște privilegiați! Mie nu-mi venea în cap decât o metaforă destul de abătută și drept e că din când în când o repetam, poate ca să nu o uit, când o fi nevoie cu adevărat. Poate e nevoie chiar acum, habar n-am. Când auzea metafora mea abătută, cineva spunea – eu nu am asemenea imaginație. Îi spuneam că nu e vorba de imaginație. Îmi răspundea – la scenarii de-astea, n-aș putea să mă gândesc, tu precis ai citit o groază de Agatha Christie. Eu ziceam – nu, de ce? Am citit o singură carte de Agatha Christie și asta când eram la țară, să fi avut 10 ani, o găsisem la veceul din fundul curții, nu știu de ce numai copertele lipseau. Mama în schimb a citit tot ce a prins de Agatha Christie, pe multe de câteva ori, apoi a trecut la nordicii ăștia cu dottir, berg, sson. Dar iuhuuu! Băăiii, ce miștooo eee! După câteva zile am visat-o pe A. Era în deltă, în barcă, pe locul meu, dădea o mie de telefoane, pe genunchi ținea teancuri de coli A4 pe care din când în când vântul le împrăștia pe apă. Încerca să se întindă după ele, până la urmă renunța, vorbea panicată, mă enerva. Îi spuneam – dacă voiai să faci treabă, trebuia să rămâi la birou, nu așa se lucrează. Puțin mai aveam și foloseam pentru prima dată cuvântul neprofesionist. Așteptam să se ridice și să mă lase pe mine, să se ridice și să plece chiar așa, în mijlocul apelor, dar ea îmi arunca priviri tăioase fără să se clintească, în timp ce turuia la telefon, ca și când puțin o interesa nerăbdarea mea. Iar erau chestiuni de viață și de moarte! Până la urmă am plecat eu de lângă barcă pentru că nu-i mai suportam indolența. N-am sunat-o a doua zi să întreb ce mai e pe la serviciu. Aveam întrucâtva o impresie. Nu mă bucura prea tare nici faptul că cineva trebuia să-mi țină locul cât lipseam. Printre nuferi mi-am repetat și-n zilele următoare metafora. Voiam ca cineva să mă depună sub norul de chire & chirighițe și să mă mai ia când e gata sau când zic eu că e. Acum, după ce am sunat-o pe A., mă întreb dacă există persoane pe care să-mi doresc să le visez în locul meu în deltă. Niciodată nu mi-e clar.

Cherchez le stîrc dans le smîrc

Pupic

Aluzia

Pe o stâncă neagră

nidicol [adj./ Pl: ~i / E: fr nidicole]

Integrarea în absolut

Bucureșteni. Voi?

Să știm o treabă!

Nu era mare lucru. Cineva îmi dădea o palmă. Era un joc. Îmi dădea o palmă peste obrazul stâng. Nici ăsta nu era mare lucru, să fii dreptaci. Nu eram prea mulțumită. Nu eram sigură că îmi place jocul ăsta pe care abia îl învățam. Îmi dăduseră umpic și lacrimile de la izbitură, dar mă bucuram să constat că nu mă clătinam, deloc, nu mă mișcasem decât foarte ușor, cât o tresărire. Dar jocul tot nu-mi plăcea. Acum, dacă rezist fizic, nu trebuie să mă și abonez. Încercam să-mi dau seama dacă era ceva umilitor în treaba asta și, da, era. Cineva venise și spusese hai să te învăț un joc în care eu îți dau palme și tu le încasezi iar eu zisesem da pentru că mi se păruse că respectivul era om serios. În timp ce în corpul meu se petreceau aceste analize, în afara corpului meu se petreceau ochelarii. În urma palmei, ochelarii îmi zburau de pe nas, spre dreapta, firește, se învârteau lent și îndelung prin aer, privirea mea aluneca și ea dinspre individ spre ochelari și aici începea spectacolul. În timp ce se învârteau, ochelarii își schimbau și ramele și lentilele, iar privirea mea 1. observa ochelari diferiți de la o secundă la alta (cu rame de plastic colorat, metalice – unele chiar din fier forjat, din bagá, din cauciuc, în formă de inimi, de ghirlande înflorite, de stele, cu lentile roșii, mov, verzi, lăptoase, chihlimbarii, convexe, concave, multifațetate) 2. trecea prin diferitele unghiuri ale diferitelor lentile aflate în rotire, mai aproape sau mai departe de ochii mei, și observa clădirile prin toate aceste prisme succesive, în față-dreapta erau clădiri, cadru cu cadru se făcea un film în care clădirile spuneau multe. Acuma, individul care tocmai îmi dăduse perversa ca pe Tîrgu Ocna începuse să se prindă de ce mi se întâmplă și, ce să vezi, îmi explica că asta și fusese din start intenția, asta era șmecheria jocului, o inițiere în vizualizarea multiplelor dimensiuni ale universului. Aștepta rânjind să-i spun că-l cred sau că nu-l cred. Bănuiala mea e că dacă i-aș fi răspuns, mi-ar mai fi tras o palmă și în afara “jocului”.