X

Era ca atunci când îi spuneam că nu noi am inventat schimbul de seringi, că e un program internațional pe care l-am preluat și noi după ce și-a dovedit eficacitatea. Era ca atunci când îi spuneam că la masa asta vin dependenții cu seringile lor infectate, iar noi le dăm la schimb seringile noastre sterile. Iar el ne întreba: cum? se întâmplă pe bune chestia asta? păi și de ce nu îi arestăm? Acum îmi spunea – vezi că se urcă în barca ta din deltă! Iar eu îi spuneam – păi da, am pregătit tot. O barcă neagră și veche aștepta ancorată de niște crengi pe malul stâng al apei și în jurul ei erau fixate camere pe trepiede. Câțiva oameni plimbau reflectoare, căutând diverse unghiuri. Din stuf venea Felicitaționista, îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, strâmtă. Avea pielea foarte albă și niște cearcăne vineții cum nu mai văzusem. Plânsă pentru totdeauna, așa mi se părea, fără nicio intenție de a-și reveni din suferință. N-o mai interesa nici să zâmbească, nici să triumfe, nu ne mai biciuia cu prăpăstii gen binele învinge, frumusețea există, adevărul iese întotdeauna la iveală. Pentru că cineva trebuia totuși să rupă tăcerea cu o prăpastie de genul ăsta, i-am zis eu, privind-o apăsat și întinzându-i o mână pentru a o ajuta să urce în barcă: e ok să ceri ajutor! Și pentru că n-a răspuns, am continuat: e ok, da? Nu mi-a răspuns, era încercănată forever. Am desfăcut nodul legat în crengi, am aruncat funia la picioarele ei și am început să împing în botul bărcii. S-a desprins ușor și a alunecat spre canal. Felicitaționista rămăsese în picioare. Părea mai lungă ca barca, lungă și slabă ca un catarg. Ne-am obișnuit să privim inadecvarea cu condescendență și să ne bucurăm de fiecare umăr de ridicol pe care ni-l dezvăluie. Dar inadecvarea face și așa ceva (îi arătam spre barca dusă contre-jour), iar pe imaginile astea niciodată nu adăstăm.