X

Era ca atunci când îi spuneam că nu noi am inventat schimbul de seringi, că e un program internațional pe care l-am preluat și noi după ce și-a dovedit eficacitatea. Era ca atunci când îi spuneam că la masa asta vin dependenții cu seringile lor infectate, iar noi le dăm la schimb seringile noastre sterile. Iar el ne întreba: cum? se întâmplă pe bune chestia asta? păi și de ce nu îi arestăm? Acum îmi spunea – vezi că se urcă în barca ta din deltă! Iar eu îi spuneam – păi da, am pregătit tot. O barcă neagră și veche aștepta ancorată de niște crengi pe malul stâng al apei și în jurul ei erau fixate camere pe trepiede. Câțiva oameni plimbau reflectoare, căutând diverse unghiuri. Din stuf venea Felicitaționista, îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, strâmtă. Avea pielea foarte albă și niște cearcăne vineții cum nu mai văzusem. Plânsă pentru totdeauna, așa mi se părea, fără nicio intenție de a-și reveni din suferință. N-o mai interesa nici să zâmbească, nici să triumfe, nu ne mai biciuia cu prăpăstii gen binele învinge, frumusețea există, adevărul iese întotdeauna la iveală. Pentru că cineva trebuia totuși să rupă tăcerea cu o prăpastie de genul ăsta, i-am zis eu, privind-o apăsat și întinzându-i o mână pentru a o ajuta să urce în barcă: e ok să ceri ajutor! Și pentru că n-a răspuns, am continuat: e ok, da? Nu mi-a răspuns, era încercănată forever. Am desfăcut nodul legat în crengi, am aruncat funia la picioarele ei și am început să împing în botul bărcii. S-a desprins ușor și a alunecat spre canal. Felicitaționista rămăsese în picioare. Părea mai lungă ca barca, lungă și slabă ca un catarg. Ne-am obișnuit să privim inadecvarea cu condescendență și să ne bucurăm de fiecare umăr de ridicol pe care ni-l dezvăluie. Dar inadecvarea face și așa ceva (îi arătam spre barca dusă contre-jour), iar pe imaginile astea niciodată nu adăstăm.

And another one

A Pigeon Sat

 

Ca de obicei, toaletă

Toată lumea știe ce e ăla un veceu, dar numai cine s-a uitat la Matrix știe ce e aia o toaletă. Gândindu-mă că ar fi drăguț să pun undeva o legendă cu simbolurile toaletei în programul meu, mi-am da seama că ar fi nevoie de o monografie, pentru că încercările rezumative ar duce la interpretări greșite. Din nou căutam o toaletă! Încep să cred că de multe ori caut toalete doar ca să dau impresia că am o ocupație, că nu mă zgâiesc la negri, că am un scop acolo, posibil vital, un alibi –  mă uitam după o toaletă, tu? De data asta intram într-o expoziție de artă contemporană. În sfârșit, îmi spuneam, găsesc și eu rostul expozițiilor ăstora dintre Clubul Filatelic și Casa Armatei. Nu mai intră nici dracu în așa ceva, îmi spuneam, când mă trezesc că cineva îmi spune – vai, dragă, dar eu când eram ca tine intram, mai aflam și eu care sunt noile curente, îmi plăcea să descopăr stiluri noi! Spanac! Noile curente erau tot piersici lovite, sat cu bărci, nuduri portocalii obligatoriu spătoase și din când în când câte-un Balcic. Nudurilor ălora spătoase, care stau într-un picior, cu chilotul încă agățat de-o gleznă, chiar le-am găsit un echivalent în exercițiile de mindfulness, în care urcă pe scenă machoman-ul momentului și ține o prelegere despre puterea vulnerabilității, povestindu-ți cu lacrimi în ochi cum a fost el dependent de chefir și cum a ținut în el zeci de ani treaba asta, etc., iar la sfârșit se îmbrățișează cu plătitorii de bilet. Deci căutam o toaletă, o găsisem, nu interesa pe nimeni arta. M-am strecurat printre simeze și am mers mult, în continuarea vitrinei se lungea o întreagă galerie, parțial subterană, cu bifurcații și labirinturi, părți de subsol și iar vitrină și stradă. Și tot am mers așa, căutând veceul. L-am găsit, era mascat de rânduri de panouri suspendate, fără să aibă însă și o cabină a lui. Per ansamblu, arăta ca-n filmele cu abatoare dezafectate, când se urmăresc vitejii pe după cârlige cu porci lăsați la scurs și saci de plastic atârnând din tavan. Când să mă așez și eu pe veceu, apar vitejii! Consumatorii de frumos. Un autocar întreg. Foarte multe doamne în vârstă, căutând ceva de admirat. Încep să le strig înainte de a ajunge foarte aproape – alooo! doamnele! stați! gata expoziția! aici e zonă administrativă! înapoi! Dar alea nu voiau să se ducă, pe principiul că excursioniștii sunt absolviți de necunoașterea locului. Mi-am făcut nevoile cam pe jumate, tot pândind printre tablouri și strigând câte-un nu e voie!, după care am plecat enervată, ieșind printr-o gură de canal, fix în Piața Amzei. Piața era greu de recunoscut, demolări multe, multe săpături și basculante descărcând nisip. Mult nisip. Părea că cineva gândise acolo o plajă. Momentele de holbare debusolată mi-au fost curmate de un – ce faci, darling? O voce cumva insinuantă și, vezi doamne, seducătoare. Când mă întorc, o văd în fața mea pe fata-cu-lama-pe-venele-altora. Aoleu, numai de tine nu mai aveam chef! Își băga în ochii mei privirea aia penetrantă care voia să zică “cine nu-mi face jocul e un prost”. Ete, bine! Bagă-ți-o! Spre cinstea ei, de data asta era machiată ca David Bowie în Aladdin Sane și îi stătea bine. Mai bine zis, machiajul o făcea banală și suportabilă, acoperindu-i frumusețea absolut indigestă. Așa de mult m-am bucurat să o revăd, încât pur și simplu am luat-o la fugă. Și fugeam ca pentru viața mea. La un moment dat mi-am zis că e periculos pentru sănătate să alerg în halul ăsta și mi s-a părut că găsesc o soluție și mai bună. M-am oprit în dreptul unei mese stradale, de-aia la care se mănâncă în picioare, în jurul căreia fumau niște mineri cu aspect periculos. Mi-am scos țigările și le-am zis – stau și eu aici cu voi că am o problemă! Oamenii mi-au făcut umpic de loc și și-au continuat discuțiile aprinse, fără să afișeze nici deranj, nici sinchis. Super! Când credeam că am scăpat, o văd pe aia alergând ca apucata după mine, abia mai răsuflând. Eram sigură că simpla prezență a minerilor o să o țină la depărtare, ceea ce s-a și întâmplat, doar că nu a foat suficient. A rămas la doi pași distanță și de-acolo de unde rămăsese îmi tot întindea un pachet de țigări pe care nu voiam să îl iau. Rămăsese pe loc dar părea că i se tot întinde brațul mai mult și mai mult, până când mâna îi ajungea aproape sub nasul meu. De unde stătea, îmi tot striga: hai, ia-l, știu că ai plecat după țigări, nu e nevoie să ceri pe la alte mese! Iar eu tot îi spuneam lasă-mă-n pace, am pachetul meu, aici îmi place mie să fumez, lasă-mă-n pace. Până la urmă a plecat, cu un aer rănit și dezamăgit, convinsă, bineînțeles, că mint, că nu vreau să recunosc, dar eu de fapt după țigări m-am dus.

Era o astfel de zi

Îl traversam strada. Era ca atunci când mă duceam la Teatru să îmi cer drepturile și la Teatru mă întâlneam cu un actor care și el venise să își ceară drepturile și când făcând cunoștință și aflând ce experiență a avut fiecare cu Teatrul am zis OK, mergem împreună! Pentru că scandalul în doi e mult mai frumos! Să nu mai zic că eu apoi am plecat la Muzeu și actorul a întrebat la ce Muzeu, pentru ca apoi să-mi zică Excelent, mama mea e prietena Muzeului, practic locuiește acolo, mergem împreună! Și apoi am băut bere! Eu! Pentru că actorii nu beau bere! Era o astfel de zi gri pe la prânz și gri închis după masa, cu zloată perdea și creieri chiftea. Treceam de Bulandra – Izvor și mă întrebam oare ce contează – că e Teatru ca atunci sau că nu Teatrul acela. Apoi în loc să traversez spre metrou, am luat-o spre Elisabeta și când am ajuns în bulevard, în loc să dau în Schitu Măgureanu, m-am trezit în spatele gării. Mă îndreptam spre casa unei profesoare cu care făceam meditații la română. Am făcut două ședințe doar, pentru că doamna era sub nivelul profesoarei de la clasă. Și n-ar fi fost doar aruncatul banilor pe fereastră, dar doamna locuia într-un bloc cu portar la scară și impresia generală era că iau meditații de la portar. Sau amenzi. De la pătura socială aia moale. Mă întrebam încotro s-o apuc, când din urma mea apare colegul cu ringtonurile. Bună, ce faci, și începe să bodogăne că nenorociții ăștia mă pun pe drumuri, că nu vor să-mi dea actele, că mă amână, ca să mă întorc, și nimic concret, și sunt plin de nervi, și să vezi ce le fac, de data asta nu mai sunt prostul lor! Eu îl acompaniez cu bodogăneli identice și la un moment dat îmi dau seama că nu e Actorul și că nu mergem nici la Teatru, nici la Muzeu, așa că mă opresc o secundă in mijlocul străzii și îi zic: știi ceva, nu se mai poate, mergem împreună să le facem scandal. L-am tras de-o mânecă și am traversat strada. Când am ajuns pe partea cealaltă l-am întrebat – deci unde mergem? La Untold, a zis el, și ne-am îndreptat înverșunați spre blocul profesoarei cu portar.

Puf

Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom

“Sunt pietre pe care dacă pui lanterna poți să vezi dincolo”

Je ne veux pas travailler

Până și eu știam de testul ăsta stupid. Îi spuneam – nu mă pricep la chestia asta asta, dacă-l vrei așa de tare, ți-l fac cadou. Ea îmi spunea – aaa, mie-mi place! îmi place să lucrez în vânzări! pot să vând orice! în primul rând că, fata mea, eu sunt economist. Dar am și multă experiență, am vândut de la Toyota până la Peugeot. Asigurări, tot! În timp ce vorbea își freca mâinile și mijea ochii-n soare. Părea să zică moaaamă, abia aștept să mai vând ceva, știi cum, îmi scapără călcâiele, îmi lasă gura apă la vânzări, nu există lucruri pe lume pentru cât pot eu să vând! Bine, o credeam, s-ar fi descurcat oricum de o mie de ori mai bine ca mine. Păi gândește-te tu, a reluat încinsă, că la primul interviu testul suna așa: vinde-mi pixul ăsta! convinge-mă să cumpăr acest pix! un pix banal, înțelegi? Apoi lucrurile s-au agravat. În timp ce îmi spuneam că până și eu am auzit de testul ăsta, ea își pironise privirea în ochii mei și acum insista: nuuu! convinge-mă! convinge-mă tu să-ți cumpăr pixul ăsta! Ei, fir-ar al dracului, zic! Nu pot! Dar ea aștepta și eu voiam să se termine și i-am zis niște prostii, cu toate că realmente încercam să găsesc ceva convingător, așa, pentru liniștea mea. O venă cu sânge albastru? ar putea să fie chiar sângele meu! și în timp ce scrii, viața să mi se scurgă prin venă? nu e mișto? Acum îmi părea rău că n-am întrebat-o ea cum a convins. Aveam examen și eu nu voiam să intru în sală. Mă învârteam prin curtea interioară, mă plimbam printre teii din rond. Ceilalți primiseră subiectele și deja scriau foarte concentrați. Ea din când ieșea să mă caute: haide, a zis profesorul că primește și întârziați. Eu protestam, nu, nu-i frumos, nu pot s-apar acum, a trecut deja de jumătate. Ea mai încerca să mă convingă, se mai întorcea în sală, iar mă căuta: serios, tipul e foarte ok, a zis de la început că n-are o problemă cu asta, chiar vrea să-i bage în examen și pe cei care n-au putut ajunge la timp. La un moment dat am zis ok și am intrat. Profesorul, un bătrân suspect de amabil, căruia păreau să-i lipsească din mâini chiseaua cu dulceață de trandafiri și paharul cu apă rece, aștepta să mă duc într-o bancă, dar eu am zis nu știu sigur, poate doar mă uit, nu știu dacă chiar am de gând să susțin vreo probă. Și m-am plimbat așa prin sală, agale, înainte și înapoi, până când mi-a atras atenția o masă de lucru, aflată într-o zonă întunecoasă. Pe masă erau hărți vechi făcute sul și câteva sticluțe cubice, pentru o probă în echipă. Aha, am zis, urmează testul cu sticla de parfum. Nici la bucata asta nu voiam să particip. Totul îmi amintea de tava cu obiecte pregătită la tăierea moțului sau ruperea turtei. Pentru o selecție dintr-o altă selecție dintr-o altă selecție.

Holy, holy, holy!

Personal Jesus