Un certain regard

Drepturile omului

Ai, dracu’, grijă cu contractele alea! îi spuneam. El lovea cu ciocănelul în nicovală și spunea: din păcate, actrița va trebui să joace în continuare în aceste filme porno deoarece a semnat un contract. Actrița țipa pe toate vocile că nu mai vrea, că nu mai poate, că să se oprească, el lovea cu ciocănelul și spunea stăm destul de bine, scrie negru pe alb, actrița trebuie distribuită până moare, dacă nu, măcar până când ajunge-n comă pe un pat de spital. Mă uitam cu mâna la gură la femeia ceea care urla terorizată și se zbătea între violuri. Surprinzător pentru mine era că toată lumea se uita la fel de îngrozită, simțindu-se deja părtașă la viitoarele molestări. Mă așteptam ca cei mai mulți să susțină producția de filme și să se bucure de sanctitatea contractelor și mă mai așteptam și la comentarii de genul că ce să-i faci maică, dacă i-a trebuit! Îi spuneam – nu e în regulă, distrugi un om! Tu de drepturile omului ai auzit? Nu se poate să nu găsești ceva în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Eram într-o cameră barocă destul de întunecoasă, împreună cu alte vrăjitoare. Eram chiar comandanta conciliului, cred. O iscoadă întoarsă din misiune ne anunța că avem invazie și eu spuneam – toată lumea la primire! Mergeam toate să primim invazia cum se cuvine. Știam că n-o să fie un război și că violențele au dispărut cu totul din regat, dar eram curioasă în ce formă urma să fim invadați. Când am ajuns pe holurile vaste și bine luminate ale palatului, invadatorii erau deja la noi pe etaj, deschideau uși, înmânau hârtii la repezeală, dădeau câteva indicații, înaintau. Și ce să vezi, toți erau bărbați, negri, toți aveau părul foarte lung și împletit în sute de codițe, toți erau foarte plini de mușchi și lați în spate și toți purtau un fel de tunici fără mâneci, făcute din titan anodizat. Nu prea îngrijorată, dar absolut surprinsă, am exclamat: aoleu, iar au venit Atlanții! Era atât de logic și de inspirat, încât îmi venea să râd de mirare că nu anticipasem. Atlanții ne împărțeau niște foi, tot din titan anodizat, și ne spuneau – Astea-s noile reguli! Probabil că nu mai aveam voie să umblăm cu gheare de corbi și lăbuțe de iepuri.

Probe

Criminali mai întâlnisem, dar acum mă urmărea fata asta și era foarte ciudat, folosea alte tehnici, avea alt comportament, nu mă prindeam deloc de patternuri, nu înțelegeam mobilul, dar ce mă deranja cel mai tare și mai tare era că se mișca foarte repede și aproape continuu. Harta ei era o șerpuială fără fragmentări, nu găseam șanțul în care să bag levierul, n-avea și ea o unghiuță de-aia ca orice ambalaj civilizat, pe care să scrie “open here”. Singurul lucru pe care puteam să-l fac ca să scap, era să alerg în jurul ei. Făceam ture și iar ture de jur împrejurul ei, la o distanță considerabilă, fără a ieși totuși din cartier. Ăsta era singurul lucru pe care îl observasem – nu ieșea din cartier, mă căuta prin toate casele, în 80 sau în H, prin spatele creșei sau la leagănele păzite de câini turbați, de pe Apele Vii până la calea ferată, înnebunisem de cât alergasem, iar ea, o elevă japoneză în uniformă neagră, mă urmărea ca un bărzăun sinistru. Străzile erau goale, vremea urâtă, înnorat, vânt tăios. Mă ascundeam prin tufișuri, mă agățam în sârme, intram în blocuri necunoscute, luam lifturi despre care nu știam unde duc, alergam pe paliere străine, cu senzația că mă furișez prin casele oamenilor, ajungeam în sfârșit în casa în care știam că o s-o prind. Era și nu era casa mea, arăta necunoscut, ca o casă pe care aveam dreptul să o apăr deși nu îmi aparținea, a cuiva din familie poate. Eleva japoneză răscolise și golise dulapuri, probase rochii de copil și jumulise plante. – Am vrut să văd dacă îmi vin! mi-a strigat. Mi se părea nebună și sadică. Chiar dacă nu omorîse pe nimeni, mă îngrozea profanarea. Bineînțeles avea și râsul acela batjocoritor menit să te îngroape psihic. Ne-am bătut într-un dormitor de copil, eram paralizată de teroare, loveam la întâmplare, complet dezorientată, simțeam că nu am nicio șansă. Mi-a strivit mâinile, mi-a scăpat, a fugit. Lângă mine au apărut niște oameni, le-am zis să sune la 112, am vorbit eu, am zis foarte repede și ferm adresa și “vreau poliție, poliție vreau”. Am coborât să o prind, pe bulevard, dinspre H spre piață. O vedeam din spate dar nu o recunoșteam. Era deghizată în cofetăreasă – uniformă galben citron, șorț cu volane și diademă din pânză apretată. Nu mai era elevă japoneză, ci Sarah Paulson at her creepiest. Din sensul opus venea agale un șerif, zâmbind ca un vulpoi și desfăcându-și larg brațele ca pentru a o îmbrățișa. Mi-am dat seama că șeriful s-a prins foarte repede deși nimic din gestica lui nu o arăta, părea să-ntâmpine cu căldură o veche cunoștință. A imobilizat-o iar eu m-am repezit să îi pun cătușele. Șeriful a venit în apartament și a mai cules niște urme, ca să stăm cu toții liniștiți că nu va fi eliberată din lipsă de probe.