Oamenii sunt diferiți

Mary Poppins

Eram la masă. Primeam un mesaj de la Regina Rimelor: Vino la mine din 7. Îl citeam fără să pun mâna pe telefon, părea periculos să îl ridic prea devreme. De ce îmi scria așa ceva? Nu mă mai fripsesem o dată? De ce să mă mai salveze încă o dată în același fel. Părea panicată. Mă gândeam că a trimis același mesaj tuturor. Nu i-am răspuns. Am luat-o la fugă dintr-o ușă în alta să verific dacă și ceilalți erau îngroziți. Vă duceți undeva din 7? întrebam. Aproape că țipau – nu ne ducem nicăieri, nimeni nu vrea să se ducă din 7. Și când nu mai reușeau să țipe, florile roșii din iile lor se descoseau și se împrăștiau în pete mari de sânge. Închideam atunci repede ușile și ieșeam, ca să opresc hemoragiile acelea care suplineau o insuficiență vocală. Mă duceam în sala în care deja erau așezați din 7. Luam loc, ascultam, vorbele lor erau muzică pentru sufletul meu. Mi se părea că am ajuns în sfârșit ca rățușca cea urâtă între lebede, ca uliul cel urât între porumbei, aici e de pierit, îmi spuneam, dând din coadă. Ascultam și nu mă mai săturam, părea că grupul îmi toarnă echilibru pe gât, că-n lipsa spasmelor apa se limpezește. Mă uitam la chipurile lor cu sete – le recunoșteam așa cum îți recunoști hotelul. Minuscula făcea oficiile, deschidea rănile și trăgea concluziile. Părul ei redevenise negru, cuvintele ei puține subliniau timbrul recules. Pot să mă culc, îmi spuneam ușurată. Dar tocmai atunci Minuscula a zis: să o-ntrebăm pe Ora, ea e cea mai romantică, sigur o să ne lămurească. Ora, nu vrei tu să ne spui cine este uliul și pe unde zboară el? Și-atunci, fără să mă-ncurc în complimentele primite, am deschis un mare atlas. L-am întors spre ei, le-am arătat diverșii curenți oceanici, marcați cu săgeți curbe, le-am dat câteva explicații și-apoi am zis Așteptați! Am stat așa un minut, așteptând evoluția curenților, și paginile, într-adevăr, după un minut, s-au transformat într-o reproducere după Magritte – Golconda, doar că toți oamenii erau cu spatele. Pe atlas, oamenii pâlpâiau consecutiv ca niște repere GPS, marcând traseul uliului, care înainta din om în om. Am închis atlasul și am rămas uitându-ne unii la alții muți.

Terasele, estuarele, falezele, gresiile de plajă, grindurile, perisipurile și văile fosile de pe platforma continentală submersă

Dacă tot ești tu așa de deștept, îi spuneam, nu doar eu, noi toți, ședea comod pe un fotoliu de burete iar noi stăteam și noi pe câte-un cub spongios, toți cu coatele pe genunchi și cu gâturile întinse spre el, ca niște gâște hotărâte să obțină explicații, dacă tot ești tu atât de deștept, atunci rezolvă și Conflictul din Trieste. Și nu ne așteptam să rezolve niciun conflict, ne așteptam doar să își etaleze cunoștințele de istorie. Dar nici asta nu a făcut, ne-a spus – ce conflict? nu e niciun conflict! Apoi apăsa un buton de televizor, un televizor alb-negru, amplasat – constatam – la mezaninul hotelului, la intersecția celor două coridoare, pentru ca seara să se adune în jurul lui turiștii din toate camerele, să urmărească Festivalul Mamaia, care se petrecea la trei piscine mai încolo. În televizor apărea un golf mărginit de o coastă muntoasă și străbătut de vaporașe. Toate vaporașele păreau să fi plecat de curând din golf și toate se îndreptau spre est. Eu îi spuneam – nu e ok, ai pus muntele pe partea cealaltă. Dacă se pleacă dinspre munte, pe mare n-o poți lua decât spre vest. Râdea, sau mai bine zis, îmi râdea în nas și continua să spună – uitați-vă câtă relaxare este în Trieste, cum se poate gândi cineva că ar fi o zonă de conflict! Mă uitam la televizorul alb-negru și îmi aminteam că a fost o vreme înainte de Revoluție, înainte ca privilegiații regimului să aibă primele televizoare Cromatic, când oamenii puneau în fața ecranului un geam multicolor. Telejurnal sfumato, ceva bun. Urma cât de curând și  relaxarea din Golful Persic. 

Smerenie

Mă întreabă cum s-a întâmplat de nu m-am tăiat în toate cioburile acelea
Îi spun că m-au apărat ghetele
Mă uit cum vânzătoarea înmoaie mopul în sânge și-ntinde dâre roșii pe ciment
Apoi stoarce până la ultima picătură
Mă gândesc că ar trebui să mă aplec să culeg cioburile din pletele mopului
Ca pe ciulinii din blana cockerului
Chiar dacă nu erau ai mei
Ghetele din punga cu care am lovit sticlele
Atât datorită cât și din cauza
Am plătit 20 de lei ca să privesc hemoragia mopului la raft
Atâta costă sângele de taur
Bine naibii că n-am trântit o sticlă de Smerenie
114 lei – “un vin cu gust meditativ”
Cred!
Mă simt prost, mă simt desculț
Iar vânzătoarea stă ghemuită la picioarele mele
Și stoarce până la ultima picătură
De parcă i-ar trebui.

Și numai după ce îi faci cuiva observație.

Greva bemveurilor

Era noapte. Ceva ciudat se întâmpla la intrarea în Spitalul Municipal de Odihnă. Lumea vorbea despre greva bemveurilor. Arăta mai mult a priveghi sau alt ritual funebru. Câteva bemveuri formaseră un cerc chiar în dreptul intrării dinspre Dâmbovița, blocând accesul la camera de gardă. Se învârteau încet, în timp ce bolnavii se adunau pe margini, ca la spectacol. Pentru că tocmai băusem niște Shakespeare, în timp ce mă uitam la acea horă gravă, spuneam thy odour matcheth not thy show. Se strânseseră o mulțime de familii cu copii, recunoșteam și câteva bătrâne de la țară, cu obrazul ascuns în batic. Venise și Anica, în Anica aveam încredere, era întruchiparea seriozității rurale. Pe mine mă încerca cheful de a trezi lumea din somn. Voiam să-i întreb – Sunteți conștienți, da? Că vi se blochează intrarea în camera de gardă? Sunteți conștienți că urgențele vor muri chiar astă seară? Dar mă înfrânam, îmi dădeam seama că ceilalți știau mai bine decât mine ce se întâmplă, că se adunaseră acolo să-și plătească respectul, n-ar fi fost ok să mă trezesc vorbind despre lucruri care chiar și pe mine mă afectau doar la suprafață. Bemveurile rulau necontenit în cerc, nu intra și nu ieșea nicio targă, oamenii așteptau tăcuți pe margini. N-am mai spus nimănui dar începusem să mă simt ca în Luna Park. Părea că părinții își urcaseră copiii în buburuze electrice și așteptau pe margini să se oprească caruselul. Dar nu se mai oprea. 

SF brought me here :D

https://vimeo.com/44793685

https://vimeo.com/44724252

The the good, the bad, the indifferent

Ne conducea pe culoarele școlii, descuia laboratorul de biologie, se întindea pe masa pe care curentam broscuțe moarte și aștepta. După câteva momente penibile ne-am dat seama că n-o să-l analizeze nimeni. Noi ne-am dat seama. El nu. El aștepta. Exact ca autorul care scrisese o carte.

Lucram la un manual de fizica pământului, redactam probleme, una din ele suna așa: tu cum vrei să te întorci în țară? Spunând “Am fost la Moscova și am mâncat la McDonald’s, la Moscova e superb!”? Sau: “Am fost la New York și nu e mare lucru, în afară de zgârie-nori, sunt și-acolo vrăbiuțe ca și la noi”. Mă întrebam dacă ar merita să fac o mențiune gen “Nu politizați întrebarea”. M-am hotărât să nu o fac.

I saw a guy today at Starbucks. He had a smartphone, a tablet and a laptop. He just sat there drinking his coffee. Like an expert.

Măr pe suport pliabil

Delfinul se întoarce sau nu

Era Ziua Porților Deschise la Primăria Mare. Dar Primăria Mare nu mai era cum o știam, intrarea principală devenise Sala Mică a Palatului, Auditoriumul, aripa de nord a Palatului Regal. Intram pe porțile deschise și în foaierul La Șobolani găseam o fântână de marmură. Lăsam în urma mea ziariști cu microfoanele întinse, așteptând declarațiile. Mă uitam la fântână și mă bucuram – Vaai, iar au adus Delfinul lui Brâncuși! Ce bine că o să pot mișca iar apele acelea prinse unele-n altele, să pipăi și să urlu – Sete! să mut valurile din loc! (Nu știu de ce Delfinul lui Brâncuși pleacă și se întoarce din când în când). Apoi mi-am dat seama că nu era Delfinul meu, adică al lui Brâncuși, era un delfin adevărat, viu, care țâșnea din fântână și tot țâșnea și încontinuu coada lui era în dreptul meu iar botul lui aproape de tavan… or tavanul din foaierul La Șobolani e undeva la etajul 4 și ceva și, iarăși, nu era deloc un delfin static, de-al lui Damien Hirst, părea că mișcarea lui scapă ochiului uman, un fel de delfinul-colibri. Delfinul se simțea foarte bine în saltul acela din care nu îmi imaginam cum ar fi putut reveni în apă. M-am dat înapoi, am zis – Bine, Duamne, că n-am pus mâna! În primul rând pentru că ar fi fost păcat să-i schimb structura moleculară. Dar și pentru că sunt o mulțime de ființe aerodinamice care dau senzația de luciu și netezime dar sub a căror impresie tactilă ți se destramă încântarea vizuală. Nu lăsa nici impresia de cauciuc ud ca delfinii azvârliți pe mal, ci de oțel inoxidabil. Am ieșit cu spatele, am coborât treptele primăriei tot cu spatele și m-am oprit printre ziariști. Nu aveam niciun microfon dar așteptam cu ochii măriți declarațiile primarului. A ieșit Nicușor Dan și a zis foarte emoționat: Știu că v-ați obișnuit ca aici să avem Delfinul lui Brâncuși, însă eu vă aduc în dar Delfinul Adevărat!  Apoi se apleca spre fiecare ziarist și, privindu-l în ochi extrem de înduioșat, căutând parcă înțelegere, spunea: – Pentru copii! Pentru copii e! Pentru copilași! Pentru copii, pentru copilași! E pentru copilași!  

Cool, calm and collected