Șape

Săvârșise o crimă. Dezorganizată, e drept, cu cele mai bune intenții, de asemenea, întru the greater good, bineînțeles, și anchetatorii nici nu îi reproșau motivația. Omorâse o femeie, nimic spectaculos. Părea că lumea a înțeles că fusese nevoie, nu se trezise nimeni să comenteze din timp, băi, tu aici nu omori femei că-ți urci anchetatorii în cap. Acum pe toate canalele apărea poza cu trupul femeii întinse pe asfalt cu fața în jos. Din spatele gol, mânerul bogat ornamentat țâșnea printre romanticele plăgi străpunse ca un guru înconjurat de adepți. Interogatoriul era și el difuzat pe toate posturile și mă trimitea la tot felul de amintiri nesigure: oare Elena Ceaușescu chiar era îmbrăcată în haină de blană? Eu de ce îmi amintesc o blană de vizon? Pe vremea aia nu aveam nici televizor color. Completasem eu golurile? Anchetatorii îi repetau că a comis o crimă, cu premeditare, subliniau, iar el răspundea în continuu “da, dar…”.  Adică de ce vă legați de chestia asta, e un lucru absolut normal, sigur că am comis o crimă, credeam că s-a înțeles că ăsta e un lucru absolut necesar, practic ăsta a fost punctul de pornire. Urmăream cu interes și, drept să spun, cu uimire. Nu prea știam cine are dreptate. Sigur, îngropat cum era în propria-i blană de vizon, mă înduioșa. În afară de asta, îi dădeam dreptate, hai să nu fim ipocriți, nimeni nu se arătase până acum împotriva uciderii de femei. În același timp, pe măsură ce anchetatorii perseverau în absurd, îmi spuneam într-una “da, chiar! interesantă perspectivă! corect!”. Criminalul se trezea și el odată cu mine, observam că și pentru el tot corectitudinea era surpriza, nu acuzațiile. La un moment dat s-a uitat fix spre cameră și mi-am dat seama că își caută avocatul în ea. Regret, am spus spre televizor cu satisfacție. M-am ridicat de pe canapea și m-am dus în dormitor, dar acesta era acum o hală goală și luminoasă. Aha, am spus, deci încă nu s-au terminat amenajările, încă nu m-am mutat aici, încă se lucrează. Am luat o găleată cu mortar/var/lavă/rășină/ nucontează și am început să torn din ea pe jos, insistând pe niște crăpături adânci din pardoseală. Când am terminat, șapa era deja uscată, o șapă din cuarț citron-lăptos, cu unde verzui și roz, neted și lucios ca un patinoar. Mi-am șters mâinile pe șorț și m-am întors în hol, dar și ăsta era mult mai spațios și pe de-a lungul și pe de-a latul, în schimb rece și întunecos. Din pardoseală ieșeau lame uriașe de onix, pe care le tot apăsam cu palmele în jos. Trebuia de fapt să mă las cu toată greutatea pe ele, ca să intre în pardoseală la loc, cu clic, ca niște disk-playere în unitatea centrală. În timp ce le împingeam, îmi răneam palmele în muchiile lor tăioase.

• 

Moment publicitar

Best șnițel cu piure in town

****

• 

Pe Magheru

Și Polignano se mutase la Romană. Între KFC și McDonald’s, la pergole, apăruseră o mulțime de fântâni cap de leu. Îmi clăteam mâinile la fiecare în parte și după mine se luau și alții, niște turiști proaspăt descinși dintr-o sală de fitness, cam țărănoi și cam prostovani, care se hotărâseră, habar n-am de ce, că e mai bine să mă urmeze. Se vedea că indivizii fac eforturi să nu mă insulte în mod direct ca să nu rămână în oraș străin fără niciun reper, altfel, indirect, o făceau cu vârf și îndesat. La un moment dat m-am întors spre ei ca un ghid cu metodă și le-am explicat: acuma căutăm un veceu. Au tăcut tot pe golănește, cum și vorbeau când vorbeau, și au continuat să meargă în urma mea. Pe strada Enescu, undeva în spatele Casei Oamenilor de Știință, apăruse și veceul din Polignano, ăla care miroase tot timpul a pește prăjit și pe care femeia de serviciu îl prezintă drept “veceul care-ți face poftă de mâncare”. Am intrat frumos pe prima ușă, apoi lucrurile au început să arate diferit. Veceul nu mai dădea spre bucătăria unei terase ci se afla într-o încăpere sumbră, cu aer de oficiu comunist, ferestre foarte mari dar atât de murdare încât abia pătrundea lumina și mobilier nepotrivit – dulapuri de lemn cu uși armonică, birouri scorojite, pe jos un mare covor putrezit. Pe peretele opus celui cu ușa se afla și veceuțul, ca și cum în timpul ședinței, pe fir cu tovarășul de la județeană, cu un registru pe genunchi, în fine. Am tras ușa după mine și le-am zis turiștilor că am o treabă. Dar ce să vezi, ușa avea un geam imens și destul de curat față de celelalte, iar turiștii așteptau dincolo de el, privindu-mă neutru, ca la bancomat, cât să vadă când termin fără să vadă codul pin. Nu te puteai supăra! Uite ce e, le-am zis, așa nu se poate, și de niciunde am tras de un cordon și am coborât peste geamul veceului un oblon greu, foarte folositor. Când am ieșit din nou în stradă, turiștii dispăruseră. Am luat-o spre Universitate și pe la mijlocul drumului m-am întâlnit cu doamna cu cuie în cap. Ce mă bucur să te văd, ce bine îți merge, etc. Uite de ce am vrut să ne vedem, îi spun, am găsit niște mărgele pentru tine, m-am gândit că o să îți placă. Am scos din rucsac o tabacheră de os în care se aflau mai multe mărgele de dimensiuni diferite, una de chihlimbar, una de porțelan albastru, altele de sticlă, din fiecare ieșea câte un capăt de ață. Mă uitam la ele și nu prea înțelegeam ce-oi fi avut eu în cap când m-am gândit să i le dau, niște resturi de șiraguri, cele mai mici resturi. Nu îmi era totuși jenă, erau frumoase chiar și-așa, atâta că nu vedeam cum s-ar fi putut bucura cineva de ele. Doamna cu cuie-n cap se arăta bucuroasă și veselă și le lăuda, apoi spunea mersi mult, pogonici, îmi plac foarte mult dar nu pot să le iau acuma pentru că plec la munte, m-am mutat la munte, la Bușteni, și nu vreau să le pierd în lemne. Am o grădină superbă plină de flori și mi-e să nu le pierd în flori. Am venit la București să-mi mai cumpăr niște cărți, mi-am luat o mulțime de polițiste și nu vreau să le pierd în polițiste. Era în vervă, tonică, parcă mai tânără cu zece ani, și întâlnirea cu ea chiar îmi făcea plăcere. Imediat au venit și manifestanții, ea a luat-o spre Universitate, iar eu am luat-o înapoi spre Romană.

• 

Flour Powder

Intrarea în sală se făcea prin capătul celălalt, pe unde în mod normal nu există nicio ușă, doar o vitrină goală. Intram în sală și mergeam de-a lungul interminabilei mese. În capătul mesei stăteau așezați câțiva rectori sorbonezi, împachetați în fracuri. Lângă ei stătea în picioare un ospătar împachetat exact la fel, doar că pe antebraț îi atârna un șervet alb de a cărui însemnătate părea foarte pătruns, purtându-l ca pe-un parament masonic. În dreptul fiecărui rector era câte un vas cu ciorbă roșie. Ah! am exclamat, văd că mâncați toți aceeași ciorbă. Părea fierbinte. De unde ați găsit atâta sânge? am întrebat. Trebuie să știi de unde să tai! a zis unul din ei, iar primul meu gând a fost c-or exista și interlopi porecliți Rectorul, nu trebuie să fim prea stricți în interpretări. Și ceilalți unde sunt? am întrebat. Același individ mi-a răspuns: sunt pe sus, la concursul de gătit. OK, am zis, și i-am lăsat să-și mănânce ciorbele de sânge cald. Am ieșit prin spatele lor, pe-acolo pe unde în mod normal nu e decât o hartă și am urcat o scară-n spirală, foarte îngustă dar albă și scăldată-n soare. La capătul ei era debaraua în care se desfășura concursul. Aici e “Șefi la cuțite”? am întrebat. Un tânăr slab și spălăcit mi-a zis un da temător, ridicând din umeri, apoi a adăugat – eu sunt nou. În debara, contrar regulii de aur a debaralelor, era aceeași lumină solară și o vânzoleală mai degrabă vanilată. De peretele din față era sprijinită o scară de lemn pe care urcau și coborau grăbiți zeci de bucătari, cofetari, patiseri, în halate albe, cu bonete în formă de norișori și înconjurați de aure de făină. Ce faceți voi aici? am întrebat. Coacem, au răspuns ca niște elevi controlați la teme. Plimbau de zor în sus și în jos tăvi cu cozonaci și funduri de lemn cu colaci și turte și mi se părea foarte ciudat felul ăsta în care se desfășura concursul numai pe înălțime, părea că asist la un exemplu de adaptare a vieții pe o planetă străină, o planetă tubulară, desigur. Am întrebat de ce făceau asta, de ce concursul care clar trebuie că avea o altă denumire, Flour Powder poate, se derula numai înălțime și de ce umblau toți ca îngerii pe scara lui Iacob. Aici prindem raza de soare, au zis, ca și când doar acolo ar fi avut semnal. Apoi mi-am dat seama că raza respectivă, aceeași care lumina prima și a doua scară, era și cea la care își coceau toate aluaturile. Eram mulțumită, concursul era o pată de alb ca în povestea cu coșarul murdărit de curățenie. În același timp îl auzeam pe rectorul suficient: n-au decât să se complice!

• 

…

• 

Lambchop lyrics

the clerk smiled as she saw the same nut pick up a personal size grocery basket and head down aisle two. she smiled because periodically this guy would return with a basket full of glade lock and hold room freshener and deodorizer. it’s a deodorizer that works on the same principle as a bug bomb. simply push down on the button and it fills the room with a scented fog. the man would buy only about five or six cans at a time. he’d been coming in for about five weeks now. sometimes he would come in twice a week. he seemed like a normal guy. he was kind of balding in his mid thirties wearing a black leather jacket. and he was always so damn dusty something soft about his features. it looked like it was makeup but it was just dust. he paid with a twenty and said thank you and left.

 

when the man returned home he took the glade from the worthless little plastic sack. he placed one on the rug, one on the end table, one on the window sill, one under the TV, and one on the air conditioner. this might seem unusual except for the fact that his entire apartment was just filled with them. every room on every surface. he figured he had about sixty of them in all–each one’s nozzle poised at the ready. he sighed and opened a beer. he started to push down the lock and hold buttons on the canisters, slowly filling the room, working his way from the dining room into the den. each room filling with a multiscented fog:

 

desert bloom

evergreen

misty rose

fresh lemon

regular and unscented

pot porrouri

wild oak

petunia

ocean mist

musk

hazel wood

irish nights

sandal wood

rain forest

country kitchen

natural prevention?

orange blossom

indian summer

and holiday candle.

 

calmly he sat on the couch, spilt his beer and closed his eyes.

• 

Lădițe-nmugurite

Eram la bucătărie, spălam în chiuvetă două curcubeie mari, în formă de nori, pătate de grăsime. Cineva mă întreba de unde au venit așa murdare și făceam cu capul spre geam, doar ca să îmi dau seama că nu de acolo. Le spălam în continuare, pretinzând că știu, altfel cred că n-aș fi avut voie. La un moment dat, dintr-o sticlă de Aqua Carpatica s-a desprins un al treilea curcubeu, de data asta în formă de arc. La început stătea în sticlă drept, apoi s-a încovoiat,  a trecut prin plastic și a început să crească și să se întindă spre mine, până când un capăt ajunsese deasupra chiuvetei, privind parcă la ce fac sau oferindu-se să fie la rândul lui spălat. Nu e cazul, i-am răspuns. Persoana cu care eram a zis, pe-ăsta de ce nu-l speli, oricum tot de-afară vine și tot ce vine de-afară e murdar. M-am uitat la sticla de Aqua Carpatica și în mijlocul ei ca un șanț, ca și când cineva sfredelise apa de sus până jos, se desena o coloană vertebrală plată, ca la pești, luminoasă, radiantă și șocată fizic ca un simbiont părăsit. Astea-s aripile îngerului, am zis savant către persoana de lângă mine, încă mai pâlpâie.

La piață, multe lădițe cu flori la ghiveci. Printre ele, niște plante pitice cu moațe roșii. În dreptul lor, o explicație groasă, cu marker negru:

GURIȚA LEULUI