Platforma

Era ca în filmele acelea cu scenografie identică dar mize diferite, Al Șaptelea Etaj, Al Nouălea Etaj, Etajul 14, Banchetul, Ospățul, Chiolhanul – totul pe verticală și în mijloc un lift sau o gaură. Fie un lift care plimba mâncarea de sus în jos, staționând la diferite nivele de crimă și cunoaștere, fie ciozvârte aruncate de sus, roase succesiv din etaj în etaj, până atingeau stadiul de os perfect șlefuit în formă de titirez, fie o masă pe care se adăugau mâncăruri și iar mâncăruri, la care mesenii băgau zile și nopți în ei până deveneau așa de grei încât treceau prin planșeu, din etaj în etaj, tot mâncând neperturbați la masa aia care nu se golea niciodată. Mi se părea că urmăresc toate astea de la ultimul etaj și le găseam sinistre chiar și-așa. Până când jumătatea sudică a etajului s-a ridicat ca un bloc de metal, lăsând mult mai jos partea nordică în care mă aflam împreună cu încă vreo câteva persoane și scufundând-o în umbră. Pe platforma subit înălțată se întindea o catedră imensă iar în spatele ei, într-o postură dictatorială, o arătare palidă, cu halou albastru, care ne-a informat amenințător: pentru voi sunt Hortus Musicus! Aaa, de când n-am mai ascultat, era să zic! pentru câteva secunde sincer amuzată. Apoi mi-am dat seama că ăla e răul, întunericul, glaciațiunea, Night King & White Walker din ăla, atâta că în civil și lipsit de efecte ca jegul de Vrăjitor din Oz când face el imposibilul: strică fulminant o carte ridicol de proastă. With great frustration comes great power, observam. Ete câștigătorul! Astfel s-a încheiat primul episod, lăsându-ne să înțelegem că după șapte sezoane eroina îl va omorî și p-ăsta.