Petale

Era primăvară, corcodușii înfloriți făceau boltă peste stradă, mă plimbam cu bicicleta pe Ghirlandei, venind dinspre Apusului. Pe partea dreaptă m-au întâmpinat niște suporteri așa cum sunt întâmpinați sportivii cu sticluțe de apă, doar că în loc să îmi întindă apă, mi-au întins șosete. M-am dat jos de pe bicicletă, făcându-i vânt pe trotuar, și am luat șosetele, zâmbind, neștiind prea bine ce urmează. Suporterii zâmbeau și ei și îmi spuneau – Curaj! Încalță-le! Se uitau la mâinile mele, purtam mănuși din piele albă, așa cum te-ai gândit să te porți cu mânuși, așa va trebui să te porți și cu șosete, spuneau. Păreau oameni de treabă, mi se părea cam inutilă intervenția lor, mă gândeam că vor să-mi facă o farsă, nu m-aș fi supărat, mai trebuie să și râdem, încă nu mă prindeam de poantă. Ce rău mi se poate întâmpla, mă gândeam, în timp ce mă încălțăm cu șosetele primite. Erau negre și moi, așa ceva nu mai purtasem niciodată, nici nu știam că există, păreau făcute din scrum. În timp ce mergeam cu ele, mi-am dat seama că nu ating asfaltul, șosetele îmi țineau tălpile la câțiva milimetri de pământ. Eram uimită și încântată, mi se părea că am primit acces la un nivel senzorial superior. Mi-am continuat plimbarea și după numai câteva zeci de metri, pe partea stângă  a străzii îmi atrage atenția un chioșc încropit din câteva scânduri nelăcuite, atât de proaspăt încât nu pare nici măcar prins în cuie, un cort de lemn mai mult. Lângă el, vânzătorul, în care îl recunosc pe Creierul Meu Extern. Așteaptă oarecum sfios și mustăcind la gândul că surpriza pe care mi-a pregătit-o nu trece ignorată. Mă apropii amuzată – numai aici nu mai stăteai, numai asta nu mai făceai – iar el își menține aerul amabil, jucând în continuare rolul vânzătorului discret. Pare un chioșc de Apicola. Când vede că mi-e greu să înțeleg ce vinde, îmi spune că nu vinde, ci oferă și că pot să mă servesc. Puteți să vă uitați înăuntru. Bag capul prin așa zisa fereastră a chioșcului și înăuntru văd o tejghea foarte pe mică, pe care tronează un singur o produs – o sticlă de parfum cu o etichetă simplistă: Magnolia. Rămân blocată. E ca și cum aș încerca să îmi amintesc ce-am visat azi noapte și nu reușesc în niciun fel și simt că visul a fost acolo și este acolo, în creierul meu, dar eu nu pot să ajung la el, nu pot să sap după el, nu îmi pot cunoaște naibii creierul și e infernal de frustrant. Creierul Meu Extern jubilează și mustăcește în continuare, spunând – Puteți alege orice! ca și când ar fi ceva de ales. Mă uit la sticla de Magnolia, miros parfumul, sufăr în continuare din cauză că nu pot să ajung la esență. Seamănă cu Nigritella, spun. Plec spre Apusului încâlcită (încântată, fericită, îndurerată de ciudă), mă bucur în continuare de corcodușii înfloriți, nu-mi dau seama dacă cele câteva zile pe an sunt totuși prea puțin sau, dimpotrivă, nemeritat de mult.