Șape

Săvârșise o crimă. Dezorganizată, e drept, cu cele mai bune intenții, de asemenea, întru the greater good, bineînțeles, și anchetatorii nici nu îi reproșau motivația. Omorâse o femeie, nimic spectaculos. Părea că lumea a înțeles că fusese nevoie, nu se trezise nimeni să comenteze din timp, băi, tu aici nu omori femei că-ți urci anchetatorii în cap. Acum pe toate canalele apărea poza cu trupul femeii întinse pe asfalt cu fața în jos. Din spatele gol, mânerul bogat ornamentat țâșnea printre romanticele plăgi străpunse ca un guru înconjurat de adepți. Interogatoriul era și el difuzat pe toate posturile și mă trimitea la tot felul de amintiri nesigure: oare Elena Ceaușescu chiar era îmbrăcată în haină de blană? Eu de ce îmi amintesc o blană de vizon? Pe vremea aia nu aveam nici televizor color. Completasem eu golurile? Anchetatorii îi repetau că a comis o crimă, cu premeditare, subliniau, iar el răspundea în continuu “da, dar…”.  Adică de ce vă legați de chestia asta, e un lucru absolut normal, sigur că am comis o crimă, credeam că s-a înțeles că ăsta e un lucru absolut necesar, practic ăsta a fost punctul de pornire. Urmăream cu interes și, drept să spun, cu uimire. Nu prea știam cine are dreptate. Sigur, îngropat cum era în propria-i blană de vizon, mă înduioșa. În afară de asta, îi dădeam dreptate, hai să nu fim ipocriți, nimeni nu se arătase până acum împotriva uciderii de femei. În același timp, pe măsură ce anchetatorii perseverau în absurd, îmi spuneam într-una “da, chiar! interesantă perspectivă! corect!”. Criminalul se trezea și el odată cu mine, observam că și pentru el tot corectitudinea era surpriza, nu acuzațiile. La un moment dat s-a uitat fix spre cameră și mi-am dat seama că își caută avocatul în ea. Regret, am spus spre televizor cu satisfacție. M-am ridicat de pe canapea și m-am dus în dormitor, dar acesta era acum o hală goală și luminoasă. Aha, am spus, deci încă nu s-au terminat amenajările, încă nu m-am mutat aici, încă se lucrează. Am luat o găleată cu mortar/var/lavă/rășină/ nucontează și am început să torn din ea pe jos, insistând pe niște crăpături adânci din pardoseală. Când am terminat, șapa era deja uscată, o șapă din cuarț citron-lăptos, cu unde verzui și roz, neted și lucios ca un patinoar. Mi-am șters mâinile pe șorț și m-am întors în hol, dar și ăsta era mult mai spațios și pe de-a lungul și pe de-a latul, în schimb rece și întunecos. Din pardoseală ieșeau lame uriașe de onix, pe care le tot apăsam cu palmele în jos. Trebuia de fapt să mă las cu toată greutatea pe ele, ca să intre în pardoseală la loc, cu clic, ca niște disk-playere în unitatea centrală. În timp ce le împingeam, îmi răneam palmele în muchiile lor tăioase.

•