Minuni

Poți să răspunzi la telefon, dacă vrei, îmi spunea. Mi se părea drăguț din partea lui. Eram acasă, în casa părinților sau, și mai exact, în casa bunicilor. Ieșeam somnoroasă, în pijamale albe, din camera mică și auzeam sunând telefonul fix. Îmi spunea că pot să răspund, dacă vreau. Casa era plină de muncitori. În timp ce eu dormeam, el renova, casa era scăldată în nori de var. Mă îndreptam adormită spre telefon, mama, suna de la serviciu – Te-ai sculat? – Acum, îi răspundeam. Intram în bucătărie și câțiva muncitori își beau cafeaua în timp ce alții reparau un perete. Suna din nou telefonul, se ducea să răspundă, îmi striga din hol – E mama ta, vrea să știe dacă te-ai sculat. – Spune-i că da, îi ziceam. Venea în bucătărie și le spunea muncitorilor – Dacă tot suntem aici, hai să schimbăm și patul. Ieșeau puțin din casă și se întorceau cărând un pat nou, cu tot cu saltea, învelit în plastic. Îl cărau cu grijă și îl instalau în bucătărie, pe locul unde până atunci fuseseră chiuveta, aragazul și blatul. Mi se părea că stă bine acolo, că acela e locul în care trebuie să stea patul, că norii de var sunt buni și moi, ca niște perne afânate, că ar trebui să fie mereu așa. Pleca la cumpărături. Înainte de a pleca, răsfoia un pliant cu oferte, îmi spunea – Dacă tot mă duc, dacă tot porți numai de-astea, hai să-ți iau o pereche de ghete. Vorbea despre ghetele mele maro și eram de-acord, bine, ia-mi și ghete dacă găsești. Pleca la cumpărături, mă suna de undeva de la piață: – Ce măsură porți? M-am gândit câteva secunde și i-am zis. (I-am zis un număr mai mare decât al ghetelor de acasă). Peste toate astea plutea o grijă infinită, într-o limbă asemănătoare cu cea pe care o știam, dar doar asemănătoare. O altă limbă unitară, cu rezonanțe apropiate, dar diferită. Mă neliniștea ceva la grija aceasta. Un fel de délicatesse rimbaldiană, inspirând tot o délicatesse, dar una retardată și bâjbâitoare. Începeam încet-încet să suspectez și perfecțiunea și lipsa nodului în papură, grijă prea pură, sută la sută, fără fosile de iubire deci. Nu mai știam dacă e bine.

Apoi mergeam din nou la Humanitas Kretzulescu așa cum era acum o mie de ani, niciun Humanitas, doar marmură, scări, coloane, întuneric, trepte, câte-un copil jucându-se singur, înconjurat de blocuri uriașe de piatră, ca un ultim locuitor al planetei. Humanitasul se suprapunea peste Orangerie, apăreau intrânduri acoperite de plante și geamuri de sere. Intram în capătul porticului într-o librărie minusculă și neluminată, nu foloseau curent, nu se făcea risipă, toate magazinele erau scăldate în întuneric chiar dacă erau deschise, o librărie de dimensiunile unei tutungerii sau a unei agenții loto. Intram amândoi și ne aplecam peste tejgheaua de sticlă, unde printre pixuri și gume de șters, erau expuse statuete ale Fecioarei Maria, foarte asemănătoare cu vechii hopa-mitică din plastic casant, doar că fluorescente, singurele surse de lumină din colțul acela de întuneric. Ne uitam prin sticlă la statuetele culcate în sertar ca la niște coconi de fluturi. Erau singurele lucruri care ne fascinau acolo, undeva într-un colț erau niște cărți, într-un alt colț erau niște căni cu abțibilduri. Am ieșit singură din librărie pe altă ușă decât cea pe care intrasem și am nimerit într-un alt colț de Orangerie, cu vedere la Calea Victoriei. În capătul treptelor era o cișmea, apa curgea. În jurul cișmelei, părea amenajat un mic altar, câteva icoane sprijinite de zid, câteva ghivece cu flori și câteva peturi tăiate, în care crenguțe de plante erau lăsate la prins. Într-o sticlă era pus la prins un snop de trifoi roșu, mă pregăteam să plec cu el acasă, dar privind cu atenție am văzut că în loc de rădăcinuțe avea bulb și în loc de tulpini fragile avea o tijă groasă. Am zis nu, are tulpină și ceapă de crin, crinul e otrăvitor pentru pisici. Am ridicat un ghivecel în care era un trunchi de cactus, un cactus mic și ciuntit, care părea să fi avut ramuri sau flori, avea numai rupturi și cicatrici. Am pus mâna pe el destul de ușor, dar imediat doi spini foarte lungi mi-au intrat în deget. Am început să îi scot cu grijă, trăgând îndelung cu unghiile. Pe unul l-am scos destul de ușor, dar al doilea îmi tot aluneca, așa că am încercat să îl prind cu dinții. Ocazie cu care am ridicat ochii spre cer. 

Și cerul era străbătut de fenomen, un fenomen ciudat, despre care nu citisem nicăieri. Unde concentrice încrețeau cerul, iar undele erau străbătute la rândul lor de linii oblice, ca și când stelele s-ar fi aruncat și în adâncime dar ar fi și brăzdat suprafața, luciul cerului; un cer opalescent, care părea învelit într-un celofan cu refelexii multicolore. Mă uitam uluită, minunată… jocul de unde și pliuri pe cer era rapid, strălucitor, și nu părea să se risipească, părea că avea să dureze toată noaptea. Mă uitam la ceas să verific dacă n-ar trebui să fie întuneric cumva și timpul exact pe care mi-l arăta ceasul era atât: seara. Reușisem să-mi scot din deget și cel de-al doilea spin, cand ochii mi-au fost distrași de pe cerul incredibil, de o vietate care se apropia de mine. Am coborât privirea, spre mine venea sfios o căpriță. Neagră cu alb și foarte mică, puțin mai mare decât o pisică. Aș fi putut spune că e ied, dar nu, avea coarnele mari, de senioară. Venea zâmbind și mi se părea că numai poziția ghemuită în care stăteam îi dăduse curaj, părea că sunt singura creatură la aceeași înălțime cu ea. Mi-era frică să mă ridic, n-aș fi vrut să o sperii. Am mângâiat-o pe frunte. Nu e rău nici să revii cu picioarele pe pământ, îi spuneam, și nu fusese rău nici mai devreme. 

&

What? Who?

Mă uitam la un portativ în care spațiul dintre linii era prea mare (un rol determinant îl are celula ritmică, corespunzând impulsului primar vital, pulsaţiei psihofiziologice. Atributul kinestezic-interoreceptiv poate fi observat doar la o atentă analiză a execuţiei metrico-ritmice, muzical-poetice din timpul adormirii copilului şi se exteriorizează de cele mai multe ori prin mişcările pe care cel care adoarme copilul le face). Eram nervoasă. În camera de alături copiii aveau carnaval cu ocazia zilei de 1 Iunie și se înjunghiau între ei. O Elsă stătea ghemuită într-un colț și alte trei Else îi cărau șuturi în cap și-n burtă, urlând – N-ai ce căuta aici, tu ești din Elsa 1, noi suntem din Elsa 2, so last year, shame, shame! Mai erau acolo Anotimpurile, un Bondar, niște Trandafiri cu petalele aproape scuturate, o Judocancă, un Zombie și câțiva Roboți. Judocanca se ataca singură, nu se bătea cu nimeni, își smulgea părul din cap și se izbea de pereți (înainte de a vrăji sau profeţi, se dau în leagăn pentru a se ameţi, provocându-şi un fel de vertijuri şi o specială stare sufletească, ce îi predispune, zice-se, la inspiraţie, punându-i în legătură cu unele spirite sau chiar cu divinităţi). Profesorii aveau și ei carnaval: mă doare la mască, spunea unul, mi se rupe catedra, spunea un altul, o să deschid cutia Pandorei, spunea cineva, și, ascultă la mine, nu va fi ultima! Îmi lăsau impresia unui conclav de gorile urlătoare, bătându-se cu pumnii în piept. I-adevărat, extrem de ridicole, dar ridicolul nu le făcea mai puțin periculoase. M-am întors la mine în cameră, eram o luzăriță gen Cenușăreasa, aveam de făcut mai multe teme: să inițializez un program, să le fac pe surorile vitrege să pară deștepte, să microcipez un șobolan. În timp ce încercam să fac chestiile astea trei în același timp, pe sub ușă intrau valuri de sânge dinspre carnaval (legănatul — prin ritmica soporiferă a mişcărilor sale regulate şi line — este o acţiune magică prin excelenţă, pe care am putea-o denumi vrajă fiziologică, dat fiind că efectele ei se transmit în modul cel mai direct asupra omului determinându-i o anumită stare psihică). Pe de-o parte valurile mă deranjau, sângele se ridica tot mai mult, îmi trecea de glezne, speram să nu mă inunde complet, pe de altă parte mă bucuram, cu cât mai mult cu atât mai bine, să nu mai rămână niciunul viu. Mă uitam nervoasă la portativ. Din el s-au desprins două optimi legate, un nani din cei doi nani-nani, apoi liniile s-au transformat în corzi, corzile păreau ancorate de undeva de deasupra geamului meu și pe ele alunecau în viteză optimile, tot mai mari, nani-nani-ul accelera și se transforma în passo doble, autocorectul scria las-o dom-le, eu îmi spuneam că toți au nasul înfundat și în curând nu mai auzeam decât tobele circului înainte de saltul mortal, dar poate era de la cafea… Picioarele notelor muzicale au spart geamul și cei doi, un el și o ea fără chip dar cu corpuri perfecte, în latex negru ca orice optimi, m-au înhățat și au zburat cu mine cu tot înapoi de unde veniseră, pe de-a lungul acelorași corzi. Calitatea face diferența, spuneam brusc. Voiam să se rețină asta sau aproape asta, în loc de calitate undeva în mintea mea era alt cuvânt. Nu reușeam să-l găsesc.

Platforma

Era ca în filmele acelea cu scenografie identică dar mize diferite, Al Șaptelea Etaj, Al Nouălea Etaj, Etajul 14, Banchetul, Ospățul, Chiolhanul – totul pe verticală și în mijloc un lift sau o gaură. Fie un lift care plimba mâncarea de sus în jos, staționând la diferite nivele de crimă și cunoaștere, fie ciozvârte aruncate de sus, roase succesiv din etaj în etaj, până atingeau stadiul de os perfect șlefuit în formă de titirez, fie o masă pe care se adăugau mâncăruri și iar mâncăruri, la care mesenii băgau zile și nopți în ei până deveneau așa de grei încât treceau prin planșeu, din etaj în etaj, tot mâncând neperturbați la masa aia care nu se golea niciodată. Mi se părea că urmăresc toate astea de la ultimul etaj și le găseam sinistre chiar și-așa. Până când jumătatea sudică a etajului s-a ridicat ca un bloc de metal, lăsând mult mai jos partea nordică în care mă aflam împreună cu încă vreo câteva persoane și scufundând-o în umbră. Pe platforma subit înălțată se întindea o catedră imensă iar în spatele ei, într-o postură dictatorială, o arătare palidă, cu halou albastru, care ne-a informat amenințător: pentru voi sunt Hortus Musicus! Aaa, de când n-am mai ascultat, era să zic! pentru câteva secunde sincer amuzată. Apoi mi-am dat seama că ăla e răul, întunericul, glaciațiunea, Night King & White Walker din ăla, atâta că în civil și lipsit de efecte ca jegul de Vrăjitor din Oz când face el imposibilul: strică fulminant o carte ridicol de proastă. With great frustration comes great power, observam. Ete câștigătorul! Astfel s-a încheiat primul episod, lăsându-ne să înțelegem că după șapte sezoane eroina îl va omorî și p-ăsta.

Probe

Trebuia să ne facă evaluarea anuală. Intram pe rând în sala tronului și ne primeam subiectul de examen. Am intrat în sala de marmură pe ușa din dreapta și m-am oprit în dreptul rândului de scări care se oprea în tron. Am făcut o plecăciune și am rămas așa în ea. Catch! mi-a zis și, tot plecată și fără să ridic privirea, am prins lucrurile pe care mi le-a aruncat și cu care trebuia să trec cele două probe: 1. să cos un nasture și 2. să fac un desen pe asfalt. Din plecăciunea în care mă aflam, am mai făcut una, și mai adâncă, apoi am șters-o pe ușa din față, să rezolv cele două subiecte. Eram destul de senină, îmi spuneam că sunt niște probe drăguțe și ușoare, care exprimă bunăvoință. Am rămas cu această impresie până la final. Era un nasture minuscul și fragil, o cojiță de sidef cât o unghie de copil. Un ac gros și o ață neagră. Și nasturele trebuia să îl cos pe un palton de soldat, înghețat și acoperit de zăpadă. Am scuturat paltonul cât am putut și am încercat să încălzesc o bucățică suflând și lingând, doar-doar s-o înmuia cât să treacă acul. Am reușit cât de cât, dar nasturele era așa de mic încât părea că mi s-a dat de cusut o așchie de gheață. Am reușit să îl cos chiar de partea cea mai groasă a paltonului, unde erau oricum niște întărituri și niște tigheluri în plus. Năsturașul sclipea ca un solz de Guppy pe namila aia de haină soldățească și în timp ce îl admiram, mă gândeam că e exclus să inventezi o butonieră pentru așa ceva și că s-ar putea, la o nevoie, croșeta o gaică, dar greutatea hainei n-ar face decât să rupă ața. Pentru cea de-a doua probă primisem o cutie cu cretă și fusesem condusă spre carosabil. N-ar fi fost o problemă nici printre roțile mașinilor, doar că tocmai plouase. Asfaltul mustea de apă cu irizații de benzină. Am început să desenez, stând pe vine lângă bordură, mai deranjată de gurile de canal care îmi rupeau desenul, decât de roțile care-mi băteau obrazul. Desenul rămânea doar în memoria mea și a cretei care mi se împuțina între degete, dar continuam să îmi fac temele, încercând să fac față chinuitoarelor dureri de genunchi date de mersul piticului, cu spatele.

Petale

Era primăvară, corcodușii înfloriți făceau boltă peste stradă, mă plimbam cu bicicleta pe Ghirlandei, venind dinspre Apusului. Pe partea dreaptă m-au întâmpinat niște suporteri așa cum sunt întâmpinați sportivii cu sticluțe de apă, doar că în loc să îmi întindă apă, mi-au întins șosete. M-am dat jos de pe bicicletă, făcându-i vânt pe trotuar, și am luat șosetele, zâmbind, neștiind prea bine ce urmează. Suporterii zâmbeau și ei și îmi spuneau – Curaj! Încalță-le! Se uitau la mâinile mele, purtam mănuși din piele albă, așa cum te-ai gândit să te porți cu mânuși, așa va trebui să te porți și cu șosete, spuneau. Păreau oameni de treabă, mi se părea cam inutilă intervenția lor, mă gândeam că vor să-mi facă o farsă, nu m-aș fi supărat, mai trebuie să și râdem, încă nu mă prindeam de poantă. Ce rău mi se poate întâmpla, mă gândeam, în timp ce mă încălțăm cu șosetele primite. Erau negre și moi, așa ceva nu mai purtasem niciodată, nici nu știam că există, păreau făcute din scrum. În timp ce mergeam cu ele, mi-am dat seama că nu ating asfaltul, șosetele îmi țineau tălpile la câțiva milimetri de pământ. Eram uimită și încântată, mi se părea că am primit acces la un nivel senzorial superior. Mi-am continuat plimbarea și după numai câteva zeci de metri, pe partea stângă  a străzii îmi atrage atenția un chioșc încropit din câteva scânduri nelăcuite, atât de proaspăt încât nu pare nici măcar prins în cuie, un cort de lemn mai mult. Lângă el, vânzătorul, în care îl recunosc pe Creierul Meu Extern. Așteaptă oarecum sfios și mustăcind la gândul că surpriza pe care mi-a pregătit-o nu trece ignorată. Mă apropii amuzată – numai aici nu mai stăteai, numai asta nu mai făceai – iar el își menține aerul amabil, jucând în continuare rolul vânzătorului discret. Pare un chioșc de Apicola. Când vede că mi-e greu să înțeleg ce vinde, îmi spune că nu vinde, ci oferă și că pot să mă servesc. Puteți să vă uitați înăuntru. Bag capul prin așa zisa fereastră a chioșcului și înăuntru văd o tejghea foarte pe mică, pe care tronează un singur o produs – o sticlă de parfum cu o etichetă simplistă: Magnolia. Rămân blocată. E ca și cum aș încerca să îmi amintesc ce-am visat azi noapte și nu reușesc în niciun fel și simt că visul a fost acolo și este acolo, în creierul meu, dar eu nu pot să ajung la el, nu pot să sap după el, nu îmi pot cunoaște naibii creierul și e infernal de frustrant. Creierul Meu Extern jubilează și mustăcește în continuare, spunând – Puteți alege orice! ca și când ar fi ceva de ales. Mă uit la sticla de Magnolia, miros parfumul, sufăr în continuare din cauză că nu pot să ajung la esență. Seamănă cu Nigritella, spun. Plec spre Apusului încâlcită (încântată, fericită, îndurerată de ciudă), mă bucur în continuare de corcodușii înfloriți, nu-mi dau seama dacă cele câteva zile pe an sunt totuși prea puțin sau, dimpotrivă, nemeritat de mult.

The bets are open!

Stăteam cu geamul deschis, pe locul mortului, într-o mașină fără șofer. Mașina circula pe stânga, pe contrasens, a urcat apoi pe trotuar, tot pe undeva pe-aproape de casă, exact înainte de pet-shop, deplasându-se foarte încet. O altă mașină, roz, a venit cu viteză perpendicular pe mașina în care eram, tăind bulevardul nu știu cum. La câțiva centimetri distanță a virat brusc și a gonit pe carosabil, tot pe contrasens. În timpul virajului a ridicat un val uriaș, trimițându-mi-l fix în gură. Mașina s-a inundat iar eu eram aproape înecată când eu2 a venit în fugă, tăind bulevardul, a deschis portiera și m-a apucat de un braț, târându-mă afară din mașina plină cu apă, care încă ținea tot valul ăla în ea, deși acum nu mai era deschis doar geamul. În timp ce mă zmucea, eu2 arunca priviri alarmate în direcția de mers, cea din care venise mașina mea. Eu2 fiind, am simțit cum din cauza efortului de a mă trage afară din inundație, mi se rup ligamentele la ambii genunchi. Le-am simțit încârligându-se ca niște arcuri și explodând cu bufnituri, apoi m-am prăvălit în stradă cu eu1, în stare de semiconștiență, peste mine. Eu1 încerca să se redreseze, îngrozită de ce urmează, operații, ghipsuri, ani de recuperare. În dreptul nostru a oprit o mașină roz, care circula corect, venind din direcția în care tocmai gonise mașina roz vinovată. De la volanul aflat pe dreapta a coborât eu3, grăbind-se să ne ajute s-o ducem pe eu2 la spital. Eram foarte supărată, singurul lucru bun pe care îl remarcam era că eu3 conducea foarte plăcut, altfel spus, extrem de controlat în condițiile date. Eu1 încerca să afle ce s-a întâmplat iar eu3 a zis că a fost un tsunami. Eu1 nu părea să se reorienteze în funcție de această informație, dar pe mine m-a consolat. Dacă a fost un tsunami e bine cât de cât, mai rău ar fi fost să afli că a fost nesimțire sau rea intenție.

Proști mai sunteți!

Îi voi spune Micaci2, pentru că, după Micaci1, e prima persoană care îmi pune în față o lipsă de idei atât de compactă, încât până și anestezia generală pare un exercițiu mental intens. Micaci2 mă târa după ea pe bulevard, aproape de casa mea. Căuta oportunități. Băga capul în câte-un pet-shop, mmm, ce zici de ăsta, e mișto colorat, e mai viu ca ce-am văzut până acum, n-am putea să îl luăm noi? E un pet-shop, îi spuneam. Celui-ci. Nu-i nimic, băga capul și la Vapers-One. Ce-i aici? Miroase interesant, am putea să folosim cumva chestia asta? Nu știu, spuneam, așa putem să intrăm la florărie sau la vopseluri. Și aici e mișto, spunea, ăștia au mult spațiu în spate, ar fi mișto să îl luăm cu tot cu cabine de probă. Tu știi, îi spuneam. Și-am ținut-o așa din pufulete-n pufulete, nu pentru că locurile respective nu păreau exploatabile, dar pentru că devenisem cu adevărat curioasă – poate produce ceva? singură și cap-coadă? Speram chiar ca lipsa mea de participare să o mobilizeze, să treacă pe modul demonstrativ și să mă umilească cu un evantai de exploatații. Am ținut-o așa până când am ajuns la micuțul non-stop. În ușa lui a apărut un vânzător pe care nu îl cunoșteam. Un țigan slab și smochinit, cu anatomia ținută la un loc de un costum vărgat, cu buze vinete, dinți de viplă și piele muștar, și cu o pereche de ochelari cu rame mari, negre și groase. Poftiți, poftiți, vorbea el din vârful dinților, țîțîit ca o păsărică, îl vindem cu totul. M-am oprit în loc îngrozită. Eram sigură că pentru Micaci2 va fi chilipirul mult așteptat. Desigur, și-a exprimat entuziasmul, obrajii i s-au lățit, ochii i s-au luminat, băi, ce noroc formidabil avem, exact ce-mi doream, pomană curată. M-am întors la ea și i-am zis foarte tăios Nu. Dacă până aici n-am avut nimic de comentat, de data asta chiar mi se pare o tâmpenie. Ei i se părea că glumesc pentru că nici măcar nu s-a supărat, așa că am început să îi explic de ce nu ne trebuie: tu nu vezi că în vitrină au biscuiți din 1924? Păianjenii și mucegaiul din pereți le-ai văzut? Mirosul de formaldehidă nu te deranjează? Nu! mi-a răspuns veselă, de parcă tot credea că glumesc și fac pe nemulțumita în fața marii ocazii. În timpul ăsta, vânzătorul țîțîit tot se păsărea la noi cu oferta imbatabilă, drept care m-am enervat și l-am luat la rost: ia, prietene, ia arată-mi tu autorizația de funcționare, vreau să știu și eu ce prestezi mata aici. Și îmi scoate de undeva o diplomă cartonată și  caligrafiată, pe care citesc cu stupoare “Servicii de Guérissage”. ‘Ai pe dreacu! Micaci2 mă întreabă ce înseamnă gherisaj. Ce să însemne, îi spun nervoasă, tot ecarisaj doar că pentru oameni. Adică stau așa cu lațu-n stradă și prind câte un fraier care vor să le cumpere afacerea. Nu înțelegi că ăsta e mort? Îi fac semn spre arătarea comersantă. Ăsta e un simplu mort împăiat care stă la prins oameni. Ce să vrea, să își extindă societatea, normal, non-stop-ul lui devine și al tău, evident, nu e nicio păcăleală. Tu decizi! Practic ai șansa unică de a alege între vitrină și cimitir! Bineînțeles, pe cine să convingi s-aleagă cimitirul!

Like popcorn to movies, like movies to popcorn

Te întâlnești cu Iarna pentru câteva ore, într-un context cald, familiar, deschis, despre care crezi că e infinit, vorbești cu Iarna puțin, Iarna vorbește cu tine puțin, în spatele cuvintelor apare un nou infinit dinspre care par ele să vină, nu numai că nu e nicio grabă, dar nici motiv nu e, universul nu complotează, universul ești tu și vor continua doar lucrurile care au început. A doua zi începuturile sunt amintiri, contextul se împrăștie, universul nu complotează, universul se mută, intră în afaceri, se-apucă băutură. La răstimpuri îți închipui că poți să strigi în piață sau în sala de operații – Să vină Iarna! Te gândești că intrândurile metafizice sunt blocate și cel mai simplu e să pui mâna pe-un telefon, să inventezi o nevoie, o datorie sau o ușurință. Rămâi pe peron și te uiți cum trec trenurile și prin trenuri vezi Iarna, pe partea cealaltă a șinelor. Te aștepți să se urce într-un tren și să dispară, dar trenurile trec încontinuu fără să oprească și se transformă în perdea, apoi în lentilă, te-ntrebi dacă fără ele ai mai vedea ceva. Îți păstrezi locul ca-n fața unei picturi anamorfice pe care n-o poți înțelege decât dintr-un unghi.

Pledam cu însuflețire pentru un filtru în plus. Pe oricine, pe oricine putem exemplifica! Cheamă-i! Și intrau pe rând, în grabă, părând aduși de o panică. C. foșnea, foșnea foarte tare, părea că dansează într-un vârtej de pungi scorțoase și frunze uscate. Uite, despre ea putem spune asta. Putem spune și că e foarte albă. Și că foșnetul ei e foarte negru. Mersi, C., poți să pleci. Intra L. și camera se împâclea deodată cu un miros acru-usturător. Despre L. putem să spunem că nu e bine să mergi cu liftul, nu-i așa? Nu doar atunci când îl ia el, dar și la o oră-două după. Știm despre el că miroase îngrozitor. Mai știm și că are mereu o față de cățel, o privire de cățel fără stăpân, care nu e sigur că trebuie să spună bună ziua tuturor persoanelor care îi ies în cale. Iar după bună ziua pare bucuros c-a mai scăpat o dată nebătut. Vorbeam ca proasta! Important e ca informațiile să nu fie neapărat multe, cât folositoare, spunea. În mâna mea apărea un pix artizanal de pe vremuri, din acela din sârmulițe colorate împletite în jurul minei. Mă uitam la sârmele alea oribile care strângeau atât de ușor mizerie și îmi spuneam scârbită de propria-mi persoană – mda, iată și cu ce mă ocup eu!

¥