Superb

Apăruseră din neant Modelatorul și Constructorul, iar eu aveam un zbucium interior cauzat de presiunea unei alegeri. O alegere informată, bineînțeles, excesiv de informată, informațiile de fapt erau cele care mă enervau, poate voi afla cândva și de ce. Astfel, fiecare se situa la un pol, Modelatorul – reprezentantul purității, Constructorul –  exponentul pervertirii, Modelatorul – câine, Constructorul – pisică, Modelatorul – prea mic, Constructorul – prea mare, Modelatorul – îmbătrânit, Constructorul – tânăr ca niciodată, primul – urâțit, al doilea –  aproape plăcut. Nu pot să zic că fiecare avea calitățile și defectele pe care le avusese în altă vreme celălalt, nu era chiar așa, dar ceva apropiat, o transformare a părților bune în părți rele și invers, de parcă fiecare își căuta locul în cu totul alt sertar decât cel în care îl așezasem. Mă încurca. Îmi aminteam de calitățile morale ale unuia fără să mai simt nicio prețuire, îmi apăreau doar ca rigori personale, fixisme, grile simpliste și comportamente lemnoase. În același timp îmi aminteam cu scârbă de inconsecvența și duplicitatea celuilalt, dar acum mi se păreau atitudini proaspete și încrezătoare, și dacă încrezătoare, atunci inocente. Și tot așa, mutații similare privind intelectul, temperamentul, mimica, reacțiile. În tot cazul, într-o bună zi am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Constructor, zicându-i: dacă vrei, poți să vii la mine! Ca și când numai asta ar fi așteptat ani de zile, mi-a răspuns entuziast și m-a anunțat că gata, se îmbracă și vine imediat. Se pare că locuiam în casa lui Cioran de la Paris. Drept să spun, oi fi auzit eu de mansarda lui de la Paris, dar habar n-am dacă ocupa tot imobilul, cert e că eu locuiam la parter, nu la mansardă. Și mă uitam prin perdele în stradă să văd dacă vine cineva. Când a ajuns Constructorul, deja mă răzgândisem și îmi era foarte rușine că îmi trecuse prin cap să-l chem. Am întredeschis ușa – cu lanț, ca-n filme – și am încercat să îi explic peste lanț, uite ce e, tu vrei să mă păcălești iar mie nu-mi plac chestiile astea! Omul aproape că râdea înduioșat, încercând să obțină explicații și să se scuze fără să știe exact pentru ce. Dar – Slavă Domnului! – l-am alungat. După ce am încuiat frumos ușa, mi-am dat seama că îmi plăcuse de el, dar asta e, bine e să fim vigilenți!

Mai târziu, că poate acasă la mine nu înțeleg lucrurile așa de bine cum le înțeleg la serviciu, mă întâlnesc cu Fotoliul din Odaie. Mai exact, ea e cea care intră la mine în birou, cărând un turn de bibliorafturi. Ciudat e faptul că dintr-odată, Fotoliul e frumoasă, calmă și elegantă. E tot blondă, dar acum are un breton lung și o figură nobilă, vocea de gaiță, de precupeață, de mahalagioaică – a dispărut, acum are o voce catifelată, obosită, o oboseală foarte feminină. Și chipul boit cu rotocoale roșii în obraji și creioane verzi pe la ochi s-a transformat într-o față bronzată, nu foarte tânără dar foarte delicată, ca o brândușă în ierbar. Și mai uluitor e că muncește. O întreb, cum, măi, Fotoliule, tocmai tu care nu voiai să auzi, care n-aveai nicio treabă cu subiectul, care nu știai cum să fugi, ai rămas singura care muncește? Vorbeam cu reală compasiune și apreciam sincer tot ce făcea. Da, mi-a răspuns ea, tocmai eu care nici nu voiam să aud, sunt singura care face alegeri.

•