Carnaval

Era o noapte de Înviere foarte frumoasă și diferită, pe un albastru aprins se vânzoleau flăcări multicolore, ca într-un basm de Chagall, cu jongleri, înghițitori de săbii, vrăjitoare cu globuri de cristal și cele douăsprezece prințese dansatoare în cele douăsprezece corăbii de aur, cu arlechini, colombine, pulcinelle și scaramuși. Eram la Universitate, în dreptul buchiniștilor de pe treptele Istoriei, răsfoiam niște cărți, treptele facultății dădeau spre Sena, iar dinspre Rosetti venea o procesiune de credincioși. Mi-am ridicat ochii din pagini și i-am zis vânzătorului de lângă mine – uau, iar s-au adunat toate orașele, trăgeam aer în piept și mă uitam de jur împrejur, clădirile erau încă în mișcare, Notre-Dame-ul încă patina spre piață, venind dinspre Guvern și oprindu-se pe locul Restaurantului Dunărea. Da, e o Înviere mai atipică, a zis buchinistul, părând și el la fel de îngrijorat. Nu e bine ce se întâmplă, îi spuneam, pe malul celălalt al Senei, în spatele statuilor, se înființa Domul din Köln și tot pe același mal, vis-à-vis de Librăria Eminescu, tocmai sosise Catedrala Sfântul Ștefan din Viena. Eu mă bucuram că au venit, nu prezența lor era problema, ci faptul că simțiseră nevoia, ce de-a biserici! spuneam, înseamnă că e groasă, iar buchinistul, un bătrân cu aer modest, de om care nu are căderea să facă observații, șoptea ceva vag, cât să fie și aprobator, și lipsit de păreri personale. Când carnavalul venețian a ajuns în dreptul meu, am început să-mi dau seama că dintre măștile sclipitoare și rochiile de bal se ridicau pancarte. Ca și orașul, mesajele erau amestecate. Citeam: ProLife&Death, Omnia Vincit Amor, Lăsați  copiii să vină la mină. Pe Fiul lui Dumnezeu nu îl cheamă Iisus? mă întreba buchinistul. Ba da, îi spuneam. Și atunci de ce strigă toți “Per pedes!”? mă întreba bătrânul. Nu știu, îi spuneam, și încercam și eu să înțeleg.

• 

Superb

Apăruseră din neant Modelatorul și Constructorul, iar eu aveam un zbucium interior cauzat de presiunea unei alegeri. O alegere informată, bineînțeles, excesiv de informată, informațiile de fapt erau cele care mă enervau, poate voi afla cândva și de ce. Astfel, fiecare se situa la un pol, Modelatorul – reprezentantul purității, Constructorul –  exponentul pervertirii, Modelatorul – câine, Constructorul – pisică, Modelatorul – prea mic, Constructorul – prea mare, Modelatorul – îmbătrânit, Constructorul – tânăr ca niciodată, primul – urâțit, al doilea –  aproape plăcut. Nu pot să zic că fiecare avea calitățile și defectele pe care le avusese în altă vreme celălalt, nu era chiar așa, dar ceva apropiat, o transformare a părților bune în părți rele și invers, de parcă fiecare își căuta locul în cu totul alt sertar decât cel în care îl așezasem. Mă încurca. Îmi aminteam de calitățile morale ale unuia fără să mai simt nicio prețuire, îmi apăreau doar ca rigori personale, fixisme, grile simpliste și comportamente lemnoase. În același timp îmi aminteam cu scârbă de inconsecvența și duplicitatea celuilalt, dar acum mi se păreau atitudini proaspete și încrezătoare, și dacă încrezătoare, atunci inocente. Și tot așa, mutații similare privind intelectul, temperamentul, mimica, reacțiile. În tot cazul, într-o bună zi am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Constructor, zicându-i: dacă vrei, poți să vii la mine! Ca și când numai asta ar fi așteptat ani de zile, mi-a răspuns entuziast și m-a anunțat că gata, se îmbracă și vine imediat. Se pare că locuiam în casa lui Cioran de la Paris. Drept să spun, oi fi auzit eu de mansarda lui de la Paris, dar habar n-am dacă ocupa tot imobilul, cert e că eu locuiam la parter, nu la mansardă. Și mă uitam prin perdele în stradă să văd dacă vine cineva. Când a ajuns Constructorul, deja mă răzgândisem și îmi era foarte rușine că îmi trecuse prin cap să-l chem. Am întredeschis ușa – cu lanț, ca-n filme – și am încercat să îi explic peste lanț, uite ce e, tu vrei să mă păcălești iar mie nu-mi plac chestiile astea! Omul aproape că râdea înduioșat, încercând să obțină explicații și să se scuze fără să știe exact pentru ce. Dar – Slavă Domnului! – l-am alungat. După ce am încuiat frumos ușa, mi-am dat seama că îmi plăcuse de el, dar asta e, bine e să fim vigilenți!

Mai târziu, că poate acasă la mine nu înțeleg lucrurile așa de bine cum le înțeleg la serviciu, mă întâlnesc cu Fotoliul din Odaie. Mai exact, ea e cea care intră la mine în birou, cărând un turn de bibliorafturi. Ciudat e faptul că dintr-odată, Fotoliul e frumoasă, calmă și elegantă. E tot blondă, dar acum are un breton lung și o figură nobilă, vocea de gaiță, de precupeață, de mahalagioaică – a dispărut, acum are o voce catifelată, obosită, o oboseală foarte feminină. Și chipul boit cu rotocoale roșii în obraji și creioane verzi pe la ochi s-a transformat într-o față bronzată, nu foarte tânără dar foarte delicată, ca o brândușă în ierbar. Și mai uluitor e că muncește. O întreb, cum, măi, Fotoliule, tocmai tu care nu voiai să auzi, care n-aveai nicio treabă cu subiectul, care nu știai cum să fugi, ai rămas singura care muncește? Vorbeam cu reală compasiune și apreciam sincer tot ce făcea. Da, mi-a răspuns ea, tocmai eu care nici nu voiam să aud, sunt singura care face alegeri.

• 

Să mă bată mama!

Îi reparam ceasul. Avea un ceas mare, cu cadran alb și rotund și curea maro. I-l reparam folosind mai mulți clești și mai multe imbusuri. Cât reparam la el, ceasul era mai mare. La sfârșit strângeam bine rotița laterală cu o cheie franceză, să nu mai poată fi clintită, apoi i-l prindeam la mână și-i spuneam gata, acum n-o să mai poți să n-o auzi, de-acum încolo o să auzi exact momentul când o să-ți bată Luna-n ușă! Și ciocăneam de trei ori puternic într-un lemn, ca să îi arăt și cam la ce să se aștepte.  

Pe ușă intra poeta Stela, bărbătoasă și apucată cum știm că sunt poetele necitite. Hai că v-am scăpat de ea, ne spune, dați o bere! Tropăie ca o elefănțică și se mai felicită câteva minute pentru victoria împotriva japițelor extraordinare, timp în care ne spreiază cu pufuri de salivă micelară. O întreb – Ce e chestia asta? Și arăt spre patrafirul care-i atârnă de la gât până în pământ. Haina, asta este haina, îmi spune, dar eu sunt mai pe îngust, mai pe finuț, mai pe feminin, mai pe ecocicua, important e să acopere ce trebuie, nu să facem risipă de material. Hai că v-am scăpat de aia, acum mă citiți pe mine! și hohotește gâjâit, hoahăhă, n-o să vă fie simplu, eu cresc numai în sus!

• 

Cea mai drăguță nenorocire

***
“Nu vorbim cu plăcere, pentru că este vorba de un prieten de-al nostru, hidrotehnician, dar care lucrează fără autorizaţie de construire şi cam pe unde vrea el”.

link

• 

Conectarea

Eram neagră de supărare. După multe zile de plâns disperat urmate de mâhnire mută. Stăteam la birou, în doliu, cu fruntea sprijinită în palme. Nu mai voiam să văd nimic în jurul meu. Dar în jurul meu se petreceau lucruri, eram un fel de Gulliver în jurul căruia mișunau o mulțime de liliputani, mă legau așa cum scrie la carte. Am deschis ochii și fără să mișc capul am văzut că mai întâi mă legau la șireturi, apoi mă legau de picioare cu cabluri, multe cabluri negre. Apoi mi-am dat seama că cei care mă legau erau tinerii de la Memoris – Servicii funerare. Erau îmbrăcați frumos ca de obicei, în costume negre cu cămăși albe, se mișcau foarte silențios și comunicau prin semne, o admirabilă deprindere profesională, probabil. Tăcerea asta, grija de a nu tulbura omul distrus, m-a impresionat atât de tare încât am reușit să îmi ridic privirea 2-3 milimetri. S-au uitat în ochii mei de-acolo de pe jos, de unde legau cablurile de zor, așa cum te uiți la un adormit care tresare în somn, deși știi că e sub efectul unui somnifer cu efect îndelungat. Mi-am dat seama că rețeaua de cabluri urca până în spatele meu și încă mai sus și că practic stăteam într-un leagăn din cabluri împletite, leagăn care era de altfel foarte comod, făcut pentru ghemuială anume. După ce au mai meșterit în liniște pe la picioarele mele, tinerii de la Memoris s-au ridicat și, cu un aer solemn, de parcă tocmai mă răzbunaseră, cu compasiune dar și cu mulțumirea de a fi reparat o greșeală, m-au anunțat: gata, nu trebuie să vă mai faceți griji, v-am conectat la Lumea Cealaltă. Din păcate, la Lumea Asta nu s-a putut, au mai zis, dar măcar nu v-am pierdut. Îmi dădeam seama că e o veste extraordinară și că de conectarea cu Lumea Cealaltă beneficiau extrem de puțini, dar aerul rămânea la fel de trist. E trist când în loc de voie bună și armonie ai parte de sublim. Nu mă interesa deloc deschiderea către Lumea Cealaltă, în sensul că nu percepeam nimic și nu îmi pregăteam nicio interacțiune, senzația era mai mult de dezvelire a bustului Seralistului Repetent. În schimb eram impresionată profund de faptul că acum făceam parte din aceeași rețea cu tinerii de la Memoris. Intervenția asta a lor, unilaterală, ca act de voință și capăt de tergiversări, da, avea darul să mai ia din smoală.

• 

Motion picture

Știam că șnurul roșu era al comandantului de grupă, șnurul galben al comandantului de detașament și șnurul albastru al comandantului de unitate. Mai știam că șnurul alb e al locțiitorului comandantului de unitate. Dar nu mai știam al cui e șnurul negru. Iar eu trebuia să urmăresc șnurul negru. Poate că uniforma nu e neapărat albă, îmi spuneam, totuși nu poate fi închisă la culoare. Mă gândeam că șnurul trebuie să se bucure de vizibilitate, pentru asta, mă gândeam, este nevoie de contrast. Greșeam, bineînțeles. Șnurul negru stătea într-adevăr pe alb dar nu din rațiunea asta. Alerga atât de repede încât nu vedeai decât gri. Puteai, la o adică, să îl confunzi cu locțiitorul, dacă și-acela ar fi alergat. Alergam și eu în sus pe scări să prind pe cineva din urmă. Când am ajuns la ultimul etaj, am năvălit pe o ușă care dădea într-o sală de palat, cu mult satin albastru, argint și mucegai, foarte mult mucegai. Pe recamiere zăceau drogați din toate epocile, opiomani, sniffărși, trippărși, cu căciulă, fără căciulă, în fine, varii exemplare. Mă priveau fix, părând să zică: mișcă-te repede, cât suntem tranchilizați, că mai încolo nu se știe. Au apărut apoi niște doamne cu crinoline și peruci multietajate și au început să ciugulească fursecuri năpădite de păianjeni dintr-un castronel, pe care mi-l întindeau și mie, amabile. Nu am vrut, în schimb am apucat o navicelă și am început să iau cu degetul din ea un fel cenușă cleioasă. Baronesele și marchizele se uitau la mine suspicios, negrăbindu-se totuși să mă apostrofeze, ridicând din umeri una la alta și șușotind – cine știe, poate-și ia de-acolo nutrienți. După această scurtă pauză de masă încuviințată de drogați, am luat-o din nou la fugă după șnurul negru. Eram foarte sigură că e bine ce fac. Important era să separ în permanență griul în negru și alb. 

• 

Controlam ceva

Controlam ceva în timp real pe un tablou de comandă. Mă vizitau mulți oameni în cabină. Pentru ei doar foarte puțin mă întrerupeam. Simțeam că e ceva comic în grija mea și le zâmbeam vizitatorilor așteptându-mă să-i văd murind de râs. Dar trebuia să le întorc spatele destul de repede, pentru ca tabloul să rămână viu. Ai fi zis că tabla este plină de magneți și că joc go de una singură. Mutam în viteză buline negre și albe, formând tipare și scenarii, important era ca atunci când mutam o piesă să nu rezulte o structură spartă, din orice mutare să iasă un model complet. Bulinele nu erau magneți, erau gândaci mari, de bucătărie, iar degetul meu o lua mereu înaintea lor, îi mutam cum voiam înainte ca vreunul să apuce să miște. Atâta viteză aveam. Mă așteptam ca vizitatorii să pufnească în râs, să zică – incredibil ce tâmpenii au mai inventat ăștia, să spună – lasă că-ți luăm noi un spray și n-o să mai fie nevoie să stai încontinuu cu ochii și cu degetul pe ei, și mă gândeam c-o să le dau un răspuns gen – da, dar până atunci cineva trebuie să țină lucrurile în mișcare. Numai că lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Unul dintre vizitatori a zis – o să stai aici în cabină până o să disperi, până la implozie, până când n-o să mai ai niciun dubiu. Trebuie să acumulezi dorință. Multă, multă dorință trebuie să acumulezi. Apoi mi-a întins un album de artă masiv, pe supracoperta lucioasă apărând o fotografie alb-negru. Înăuntru erau sute de planșe cu diagrame multicolore. Un obiect extrem de frumos. În timp ce-o răsfoiam uimită, el și-a întors privirea spre fereastră și a zis: If you don’t see me, you don’t see me! Note de vârf – resemnare, note de mijloc – amenințare, note de bază – regret. Un alt vizitator a strigat: nu mușcă, măi, io nu v-am zis că nici n-o să se-atingă!? Nu-mi dădeam seama dacă e vorba de un câine sau de un pește. Dar poate vorbea de alipirea la calcan, habar n-am! Iar al treilea vizitator a zis: eu am mai fost aici și singur și-o să mai vin aici să mă uit la gândaci, e mișto! Cineva în afara cabinei, urla: ai-aiai-aiai!

•