Monologul constructiv

Nu știu ce s-ar întâmpla dacă la un moment dat cineva s-ar apuca să smulgă din mine toate opiniile pe care mi le-am înghițit în ultimii ani, despre toate personajele și știrile momentului, politică, sănătate, cultură, religie, progres tehnologic, crize financiare, scandaluri, defrișări, scumpiri, crime, miracole, etc., dar cred că lumea ar deveni umpic mai urâtă. Și ca să scutesc rețeaua de astfel de exerciții, rămânând totuși fidelă propriilor mele porniri, las aici petitul: nu e chiar așa. Așadar, nu doar că opiniile sunt multe în general, dar am și eu niște zeci de saci cu argumente plastice din unghiuri inedite și mi s-ar părea normal ca autocenzura să îmi fie răsplătită, să primesc ceva, o medalie pentru cum economisesc șansele de a-mi pune în lumină intelectul, o recunoaștere publică, crucea Opinentul Reprimat. Pentru că presiunea opiniilor acumulate e tot mai mare și nu știu cât voi mai rezista și visez tot mai des că lumea se extaziază la comentariile mele despre câinele care a cumpărat în fiecare zi un fursec plătind cu o frunză sau despre câinele care a primit cadou un unicorn de pluș pe care îl furase deja zece ori.

În altă ordine de idei, toată noaptea am concertat la un pian Epstein & Sons.

• 

*

 

I.

În timp ce treceam pe alee, o cioară cocoțată în copac mi-a aruncat în cap un os de pui și-apoi m-a înjurat.

II.

Așteptam în ploaie să se facă verde. Domnul care aștepta lângă mine a zărit într-o băltoacă destul de adâncă o monedă de zece bani. Și-a închis umbrela și cu vârful ei metalic a tras încet moneda spre malul băltoacei, apoi s-a aplecat, a cules moneda și a băgat-o în buzunar.

• 

Porto Venere

Ajunsesem în Porto Venere, îmi parcasem rucsacul cu cadru chiar în nasul pescărușilor, mă așezasem la o masă care mai că nu încerca marea cu degetul. De ce aveam acel rucsac cu cadru, care-n Polonia îmi făcuse numai probleme, deșurubându-se tocmai la schimbarea de trenuri, separându-mă de tabăra mea și împingându-mă în taberele rătaciților? Era incomod, scheletul de aluminiu îmi dizloca omoplații, greutatea se distribuia aiurea, cordoanele de talie care cât de cât reglau greutatea îl făceau greu de dezbrăcat, grila supraetajată mă obliga să mă aplec pe sub tavanele joase. Poate doar pentru că dădea impresia de superutilare. Sau pentru că era portocaliu. Pe vremea aia nu găseai portocaliu peste tot. Cineva se îngrijise să sar în ochi de la depărtare. A venit un ospătar și am cerut un café crème și ceva de mâncare, două ochiuri și antipaste. Cafécrèmul a venit imediat într-o ceașcă nesperat de mare, albastră, pe care scris cu auriu Tchibo. Din o ieșea un abur. Era de fapt un Q răsturnat. Îmi era puțin frig, am luat două guri de cafea, era absolut dumnezeiască. Apoi la o masă alăturată s-au așezat câțiva derbedei, bocănind și hăhăind, zdrăngănind din scaune, vânturându-se printre mese și dezordonându-le. So much for Porto Venere, mă gândeam. Cafeaua mea în ceașcă albastră cu litere aurii trona încă pe fața de masă albă, ca o poțiune care te face invizibil. Vrăjeli! Taci, bă, aud în spatele meu, aia-i doamna de la casierie! În două secunde un golan agitat, scund, gras și cu mai multe treninguri murdare pe el, se repede spre masa mea, strigând băăă, să moară mama, asta-i doamna de la casierie, dă-te-n morți că-i doamna de la casierie! Și pe lângă mine se produce o mică încăierare între cei câțiva derbedei, care îl iau la mișto pe ăla care face pe șmecheru’ cu casieria lui. Ăla care din când în când se bagă chiar sub nasul meu și, privindu-mă în ochi, urlă: ea e bă, dă-te-n sânge! Mă ridic de la masă și mă îndrept spre barul din interior, să întreb ce se mai aude cu mâncarea. În stânga barului se află o foarte mică bucătărie care dă spre curtea unei locuințe sărăcăcioase. Pe o măsuță slinoasă e o cafetieră roșie pe care scrie tchibo fără abur. Ce drăguț, iată și de unde provine cafeaua aia minunată. Mă gândesc să mai cer o cafea, dar lângă cafetieră, așezată pe un scaun răpciugos, stă o femeie care-mi lasă impresia că nu mă place. Îmi dau seama brusc că într-o altă viață a fost taxatoare de hârtie igienică la un veceu public. Intrândul, scaunul, paza, totul identifică spațiul drept un veceu cu plată, într-un colț de gară. Ies de-acolo și mă duc la bar. Pare că există civilizație. Modern, curat, sticle cu etichete frumoase, desemnând opțiuni. Mâncarea mea sfârâie plăcut pe o plită electrică iar ospătarul meu e acolo și mă asigură că va veghea la siguranța mea. Mi se pare ciudat că stă drepți în spatele tejghelei, ca un soldat, și abia acum observ că e echipat ca un alpinist. Mă tulbură în special canadiana antivânt cu glugă trasă pe cap și legată strâns, astfel încât din fața ospătarului nu se mai vede decât un foarte mic oval înconjurat de fâș. Îmi iau farfuria cu mâncare și mă îndrept spre masa mea. Între timp, golanii au plecat. Mă așez în dreptul ceștii albastre și observ că pe jos e plin de cicade și libelule moarte, lucind de umezeală. Îmi dau seama că trebuie să se fi băut foarte multă, extrem de multă cafea. Îmi dau seama că prin locurile astea cafeaua se face filtrând libelule și cicade. Îmi dau seama că obiceiul e să arunci zațul ăsta pe jos, în semn că ai o clientelă numeroasă, îmi dau seama că cicadele și libelulele opărite și înecate sunt un fel de mândria casei. Nu mă întristez, le admir pe jos corpurile lucioase. Obiceiuri și obiceiuri.

• 

Cronica unei morți anunțate

Apoi am întrebat dacă la întâlnire nu ar trebui să invităm și Moartea, a zis da și am invitat-o. Eram în capătul opus intrării, am văzut-o cum intră pe ușă sub formă de zdreanță neagră cu coasă și m-a frapat strălucirea lamei, părea o coasă nouă, nefolosită, poate prea aspectuoasă pentru a fi exploatabilă, iar Moartea tot ca un cerșetor, un cerșetor în picioare, cu spatele drept, ridicându-se din mormanul de cârpe la înălțimea-lungimea coasei, Moartea și bijuteria sa, persoane diferite. Mă gândeam că o exista și un magazin gen Ollivanders de unde îți alegi coasa sau, pentru un plus de corectitudine politică, ea te alege pe tine. Și dacă am fi rămas în paradigma ultimei variante, ce fel de coasă e aceea care remarcându-se prin strălucirea nefirească își alege o zdreanță neagră… sigur, o coasă care-ți ia ochii, poate că numai ochii. E mult de explorat pe linia asta, dar eu o dau la o parte, părerea mea e că lucrurile stau invers: o zdreanță neagră intră într-un magazin și-și cumpără o podoabă de prost-gust. Și aici începe o linie plină de de-ce-uri. Moartea și-a făcut loc printre scaune iar eu așteptam să văd dacă va lua pe cineva doar pentru că am invitat-o, sau ne va ajuta cu ceva insight-uri & contribuții și apoi va pleca. Totuși nu asta mă interesa cel mai tare. Erau vreo douăzeci de persoane în sală și încontinuu am stat cu teamă – dacă Moartea nu va reuși să se facă auzită! Vorbea aproape șoptit și deplasat de înțelept, mă îngrijora felul în care se pierdea în esențe. Nu vorbea ca o moarte violentă, nici ca o moarte subită, nici ca o moarte asistată, nici ca o moarte în chinuri, vorbea vorbe de moarte bună.

Să mai pictăm o dată tabloul acesta, a zis cineva. Ne uitam împreună la tablou, foarte de aproape. Îi spuneam – tabloul acesta este deja pictat și e foarte frumos, de ce! Poate ne-a scăpat ceva! a zis. Am intrat în adâncimea tabloului ca și cum mi-aș fi băgat capul într-un dulap. Dinăuntru părea mai cald. În fond asta era, era înăuntru, deși îi spuneam peisaj. Tușele albe sunt deasupra, am spus. Aha! a făcut. Trebuia să îl pictăm în aceeași ordine. Mă simțeam foarte bine, atinsesem siguranța din starea de vis. 

Kitsune era urmărit prin casă de un cobai frumos, alb cu ochii roșii. Pentru Kitsune fuga era o joacă, pentru cobai era ceva serios și important. Kitsune făcea ceva ciudat. Părea să alerge doar cu mâinile, lăsâdu-și picioarele să tropăie pe loc și alungindu-și corpul prin toată casa, ca un elastic, ca un șarpe, ca o bandă albă cu tot mai multe bucle și tot mai încurcată; și partea din față a lui Kitsune continua să alerge veselă, uitându-se la cobai – prinde-mă, prinde-mă, iar casa se umplea de kilometri labirintici de corp de Kitsune. Cobaiul alerga ca pentru viața lui, din când în când se uita în sus la mine ca un om gata să se înece, dar nu abandona fuga și, deși părea că se chinuie inutil, câștiga în mod constant teren, ajungând tot mai aproape de capul lui Kitsune, de motorul ăla care umplea casa.

The Bad Batch

O încâlceală de oameni și lucruri. Mulți dintre ei stăteau tolăniți pe jos ca-n gară, înconjurați de sarsanale cu provizii, plăpumi roase și pătate, geamantane desfăcute din care ieșeau haine răscolite. Ce bagaje urâte aveți, le spuneam, în ultima vreme și cerșetorii au abandonat gioarsele, am văzut tot mai mulți cerșetori, homeleși, aurolaci, plimbând câte un troller curat, tot mai îngrijiți și mai organizați, în timp ce voi ocupați murdăriți atâta spațiu. Păi plocoanelee, bree, a zis un fost expert, astea-s pentru ei, că le plac gunoaiele! Iote, plapuma asta e pentru ei, să le-o aștern la picioare, să calce pe moale. Când m-am uitat la plapumă, am văzut că era de fapt o mare foaie de cocă, o foaie dublă, cu ceva umplutură la mijloc și cu mult mac pe deasupra. Și s-o calce în picioare? am întrebat. Deja mă întrista foarte tare că aluatul ăla stătea întins pe jos, parcă mai mult să marcheze o zonă insalubră. Vezi, bre, că pricepi? Nu prea înțelegeam. A apărut Japoneza și m-a întrebat dacă m-au ajutat fetele cu vaccinarea. Am zis da, pentru că-mi aminteam vag că mă vaccinasem, apoi mi-am dat seama că nu știu care fete și că poate ar trebui să aflu. Mi-a explicat că de împărțirea vaccinului nu se mai ocupau decât două femei: Doamna-cu-țepi și Sora-fetei-care-a-făcut-pușcărie. Cele două cumpăraseră întreaga afacere după ce avuseseră grijă să ajungă la un preț foarte mic, iar acum controlau vieți de oameni. Japoneza a insistat să mă duc să le văd. În turn, de unde controlau inclusiv aerul. Să le expun situația mea și să primesc de la ele o aprobare. Aveam suspiciuni față de ambele, m-am dus la ele făra niciun chef. Le-am găsit dirijând diverse transporturi și vârtejuri de hârtii medicale. Mi-au spus că trebuie să fac un altfel de vaccin și mi-au arătat de ce pe o persoană care aștepta la coadă. Aleseseră un bărbat în vârstă, cu mustață. L-au vaccinat și m-au pus să îl urmăresc. M-am uitat la el zece minute. Vezi? Vezi cum i s-a întins pielea? Și cum i s-a înnegrit părul alb? Poate lor li se părea că bărbatul întinerise, dar eu vedeam doar că semăna tot mai mult cu un exponat de la Madame Tussauds. Mie nu-mi place chestia asta, le-am zis. Cele două se uitau la mine, nezicând nimic, calculând dacă ar fi sau nu periculos să insiste. Singura persoana nevinovată era Japoneza – nu știa nimic dar voia să ajute.

Zgomot

Lucram la Vatican, eram un Papă printre Papi. Pe holuri era vânzoleală, oamenii erau îngrijorați, fiecăruia trebuia să îi vină un șef nou. Ceilalți colegi își așteptau șefii la lift sau în dreptul câte unei intrări aurite, eu stăteam aplecată peste balustradă și contemplam jocul de lumini și umbre întins pe nenumăratele rânduri de scări. Spre deosebire de ei eram mai puțin supărată, la mine tot timpul ajunge gluma bună, sau bine, măcar gluma proastă, dar deja știam că la mine ajunge întotdeauna o glumă care la nevoie ar putea fi îmbunătățită. S-au auzit tocuri, apoi am văzut urcând o femeie frumoasă, stăpână peste singurătate. Când a ajuns în fața mea am recunoscut-o, era Cécile de France.

Fotbalistul pleca de lângă minge și toată lumea se întreba dacă de data asta e cu adevărat supărat sau doar se preface. Era cu adevărat supărat. Vedeam așa de bine lucrul ăsta încât mă molipseam. Îmi venea să îi strig că nu e corect să te lași tulburat de o amintire în timpul meciului. Dar știam și că amintirea nu putea lovi decât în timpul meciului, în locul lui probabil tot asta aș fi ales. Părea că nimeni nu-i observă retragerea din viața sportivă.

Aveam un glob de bronz, ca încălzitoarele de mâini de pe vremuri, doar că în interior avea un glob de bronz mai mic care ascundea un glob de bronz și mai mic, ca o matrioșcă. Pe suprafața globurilor din interior erau sculptate, unul lângă altul, cratere mici. Stăteam cu globul în poală și încercam să umplu toate craterele cu gămălii de chibrituri Lucifer. Încercam să reproduc o petardă sau poate un fel de glonț.